Header image

Constantin Brâncoveanu şi Antim Ivireanul – un domn și un ierarh providențiali

Antim Ivireanul a fost omul providențial pentru domnitorul Constantin Brâncoveanu. Dar și Constantin Brâncoveanu a fost un om providențial pentru Antim.

Epoca brâncovenească nu ar fi avut atâta strălucire în absența lui Antim, ale cărui performanțe în domeniul tipografiei și al literaturii ar fi fost dificil de atins de către alții, dacă nu imposibil. Sigur, existau frații Greceanu, episcopii Damaschin al Râmnicului și Mitrofan de Buzău, dar rezultatele efortului susținut pe care l-a făcut Antim ar fi fost cu greu atinse, în absența lui.

Datorită exercițiului predicatorial, în românește, pe care l-a întreprins Antim, epoca lui Brâncoveanu capătă și prestigiu literar, într-un context cultural înfloritor. În aceeași vreme, Moldova s-a bucurat de renaștere în plan literar, prin Dimitrie Cantemir, Nicolae Costin și Ion Neculce, dar Țara Românească nu are, în această primă jumătate de secol XVIII, decât un singur scriitor mare, de talia celor pomeniți, și acesta este Antim Ivireanul.

În cercetarea românească, s-a încetățenit ideea că domnitorul Constantin Brâncoveanu l-a adus în Țara Românească pe Antim Ivireanul. Ipoteza aceasta a fost acceptată drept cea mai plauzibilă datorită lecturii (eronate, în opinia noastră) pe care a făcut-o N. Șerbănescu dedicației lui Mihai Ștefanovici/ Mihail Ștefan, din prefaţa Molitvenicului tradus de Antim în românește și tipărit în 1706. Șerbănescu a tras concluzia că „Antim a fost chemat în ţară de vodă Brâncoveanu…”[1].

Această opinie a fost preluată de mulți alți cercetători ai vieții și operei lui Antim, precum Mihail-Gabriel Popescu, Gabriel Ștrempel, Dan Horia Mazilu. Am arătat, în teza noastră doctorală, susținută în 2009, că prefața respectivă, semnată de Mihail Ștefan, nu poate fi și nu trebuie înțeleasă ca sugerând faptul că Brâncoveanu ar fi fost cel care a solicitat ca Antim să vină „aici în țara noastră”[2].

Dimpotrivă, cuvintele lui Mihail Ștefan ne indică o altă realitate: aceea că Antim era deja în Țara Românească în momentul în care Brâncoveanu a fost ales domn, în toamna anului 1688:

Aici în ţara noastră […] Constandin B.[asarab] B.[râncoveanu] Voevod aflându-te (s. n.), şi văzându-te pre iubirea ta de Dumnezeu, şi cercetându-ţi ascuţita minte, te-au aflat vrednic şi iscusit […] întru vederoasă şi apucătoare de mână lucruri…”[3].

Gabriel Ștrempel, care acceptă teoria sosirii lui Antim după urcarea pe tron a lui Brâncoveanu, se întreabă totuși de ce  Antim i-a adresat domnitorului, într-un moment foarte delicat, aceste cuvinte: „Eu aici, în ţară, n-am venit de voia mea, nici de vreo sărăcie sau lipsă”[4]. Dacă l-ar fi adus voievodul Constantin, cu siguranță, Antim și-ar fi măsurat cuvintele, după cum presupune, în mod just, G. Ștrempel:

„Ne este greu să admitem că în situaţia în care se afla Antim […] cu grijă pentru fiecare expresie ce-i ieşea de sub condei, să-i fi aruncat lui Brâncoveanu cuvintele: Eu aici, în ţară, n-am venit de voia mea, dacă autorul aducerii sale în Muntenia ar fi fost Constantin Brâncoveanu.

Să fi venit înainte de înscăunarea domnului?! Să fie una şi aceeaşi persoană cu Andrei, unul dintre ucenicii pomeniţi de Mitrofan [de Dosoftei, nu de Mitrofan – n.n.] la tipărirea volumului II al Vieţii Sfinţilor, opera lui Dosoftei, imprimată la Iaşi în 1684?!”[5].

 Antim Ivireanul îl numea pe Brâncoveanu „făcătoriul mieu de bine”[6].  Credem însă că, rostind aceste cuvinte, Antim nu se referea la venirea sa în Țara Românească. Am văzut caracterizarea pe care el însuși o făcea acestui eveniment: „n-am venit de voia mea, nici [împins] de vreo sărăcie sau lipsă”. Este limpede, prin urmare,  că nu acesta ar fi putut constitui motivul pentru care Antim să îi fie mulțumitor domnului.

Motivele recunoștinței sale sunt altele, și le-am precizat și pe acestea în cartea noastră[7]: ajungând domn după Șerban Cantacuzino, Brâncoveanu a continuat politica aceluia de sprijinire a culturii naționale, a traducerilor în limba română din cărțile de cult și a activității tipografice, susținând, prin urmare, și lucrările lui Antim și ascensiunea acestuia pe scara ierarhică.

Există mai multe argumente în favoarea ipotezei că Antim Ivireanul a venit mai devreme, prin 1680, mai întâi în Moldova, lucrând probabil cu Mitrofan ca ucenic tipograf, împreună cu care a trecut apoi în Țara Românească. Le-am expus pe larg în cercetarea noastră anterioară[8].

Revenind însă la epoca lui Brâncoveanu și la conjuncția fericită a acestor două mari personalități, în acel veac, pentru propășirea culturală a Țării Românești, trebuie să remarcăm faptul că personalitatea lui Antim s-a dezvoltat și s-a manifestat în deplină libertate sub domnia lui Constantin Brâncoveanu. O simplă și rapidă comparație cu evenimentele dramatice petrecute, ulterior, în vremea lui Mavrocordat, care au dus la arestarea, umilirea și, în final, la mucenicirea Mitropolitului Antim, este de natură să ne confirme această constatare.

Antim s-a comportat, în fața lui Mavrocordat, cu aceeași demnitate cu care a trăit toată viața. Felul în care a fost reprimat – fizic – ne arată însă diferența colosală de caracter și conștiință între un domnitor ca Brâncoveanu și altul precum Nicolae Mavrocordat. De aceea, susținem că, în domnia de 25 de ani a lui Brâncoveanu (1688-1714), acesta i-a oferit lui Antim posibilitatea de a lucra și a se manifesta plenar, în acord cu spiritul și conștiința sa.

După cum spuneam, Constantin Brâncoveanu a dorit să continue reformele în domeniul cultural, începute de Șerban Cantacuzino și, în primul rând, opera de naționalizare a cultului, care a început în Țara Românească încă din timpul său (din porunca și cu cheltuiala sa), prin tipărirea unei Evanghelii, a unui Apostol în română (în 1682 și 1683) și a Bibliei de la București (1688) – proiect inițiat de Șerban și finalizat sub Brâncoveanu.

Ulterior, Antim a urmărit un program tipografic riguros, la a cărui concepere considerăm că îi revine un merit fundamental.

Constantin Brâncoveanu a avut, fără îndoială, un rol esențial în numirea lui Antim la conducerea tipografiei din București, în 1691, Mitrofan fiind înscăunat episcop de Buzău. Este, bineînțeles, o avansare care s-a dovedit providențială pentru ucenicul tipograf al lui Mitrofan – fostul episcop al Hușilor, care era acum, prin instituirea ca episcop la Buzău, așezat într-o demnitate egală cu cea pe care o avusese în Moldova, ca rang ierarhic.

Dincolo de această cinste acordată și cuvenită lui Mitrofan, este de remarcat faptul că Antim a ieșit în evidență, impunându-se, încă de atunci, ca o personalitate și un om de nădejde, motiv pentru care i s-a încredințat un obiectiv pe care, fără doar și poate, domnitorul îl considera crucial pentru realizarea dorințelor sale: conducerea tipografiei din București.

De aici înainte, oriunde va merge – la Snagov, Râmnic sau Târgoviște – Antim va reînființa tipografii sau va purta cu sine utilajul tipografic (sau cel puțin o parte din el). Tipografiile funcționau, la ora aceea, în strictă dependență de maeștrii tipografi.

Prima carte tipărită de Antim este, într-un fel, o carte dedicată lui Constantin Brâncoveanu. E o pareneză grecească (tradusă în greaca populară de Hrisant Nottaras), un manual clasic de educație a moștenitorilor împărătești/ princiari: Ale lui Vasile Macedoneanul Împăratul grecilor. Şasezeci şi şase capitole îndemnătoare către fiul său Leon Înţeleptul şi Împărat tot al grecilor[9].

În legătură cu această primă carte imprimată de Antim, suntem de acord cu opinia părintelui Șerbănescu:

„Vodă Brâncoveanul, negăsind, poate, vreme să alcătuiască îndemnuri către fiii săi, cum făcuse mai înainte Neagoe Basarab, a cerut lui Antim să tipărească pe cele de faţă, pe care apoi le va fi folosit în educarea feciorilor săi”[10].

Antim a tipărit această primă carte a sa, ca diriguitor al destinelor tipografice, în semn de mulțumire față de încrederea pe care i-a arătat-o voievodul.

Generozității domnitorului, el i-a răspuns întotdeauna cu generozitatea sa, care va merge până la redactarea de către Antim Ivireanul, în 1709, a unui cronograf ilustrat (Chipurile Vechiului și Noului Testament), unic în lume, pe care i l-a dedicat și dăruit lui Constantin Brâncoveanu.

La București, Antim a mai imprimat Slujbele Sfintei Paraschiva de la Iași și a Sfântului Grigorie Decapolitul, în grecește (1692), un Evangheliar greco-român (1693) și o Psaltire românească „din porunca și cu toată cheltuiala” lui Constantin Brâncoveanu. Este limpede că Brâncoveanu se implică foarte mult în activitatea de tipărire și că o consideră un obiectiv esențial al politicii sale culturale.

Din 1694, Antim Ivireanul devine stareț la Snagov, unde își reia activitatea ca tipograf începând cu 1696. Și aici, prima carte tipărită, în slavonă, este Slujba Sfinților Constantin și Elena. Aceasta nu este „lipsită de semnificaţie, dacă ne gândim la mereu amintitele raporturi dintre voievod şi învăţatul tipograf”[11], pentru că era „menită să omagieze pe domnul atât de interesat în ridicarea culturală a ţării şi atât de mândru de prestigiul câştigat de Ţara Românească în toată Ortodoxia”[12].

Anul următor, în 1697, de sub teascurile de la Snagov ies nu mai puțin de cinci cărți dintre care un Antologhion masiv[13], dar și un Evangheliar românesc: Sfânta şi dumnezeiasca Evanghelie, tipărită de „smeritul întru eromonahi Antim Ivireanul”[14]. Așa cum spuneam și altădată, tipărirea acestui Evangheliar, de către Antim, acum, la Snagov, dovedește că

„firul roşu al activităţii sale tipografice îl constituia, totuşi, efortul de a imprima în limba noastră, cărţile de cult, deşi nici celelalte cărţi nu erau de o importanţă mai mică pentru necesităţile ţării şi ale credinţei”[15].

De acest deziderat nu era străin domnitorul Constantin Brâncoveanu.

De altfel, între cărțile tipărite în acest an se află și un Cuvânt panegiric despre Împăratul încununat de Dumnezeu şi asemenea cu Apostolii Marele Constantin, scris de Gheorghe Maiota și dedicat domnitorului. Gestul imprimării acestei omilii reprezenta iarăși un omagiu și evidențierea intenției recunoscătoare din partea lui Antim, pentru voievodul ocrotitor al culturii românești și al credinței ortodoxe.

Interesantă, din perspectiva relațiilor dintre Brâncoveanu și Antim, este și o altă carte, care a văzut lumina tiparului în același an și anume lucrarea teologului grec Ioan Cariofil, Manual despre câteva nedumeriri şi soluţiuni sau despre cercetarea şi confirmarea câtorva dogme necesare ale Bisericii. Patriarhul Dosithei al Ierusalimului scrisese și tipărise la Iași, în 1694, un Manual împotriva lui Cariofil, în care îl acuzase de erezie, în termeni foarte duri. Ca și patriarhului Chiril Lukaris al Ierusalimului, lui Ioan Cariofil i se reproșa o așa-zisă apropiere de calvinism.

Am studiat problema în cartea noastră dedicată vieții și operei lui Antim și am ajuns la următoarele concluzii:

„Singura vină a lui Ioan Cariofil era de a nu accepta termenul latin de transsubstantiatio în ceea ce priveşte prefacerea Sfintelor Daruri în Sfintele Taine ale lui Hristos, şi nici pe cel de μετουσίωσις (traducerea greacă a celui latin), ci numai pe cel de ὁμοούσιος, tradiţional ortodox, considerând că primele două sunt catolicizante.

Însă Dosithei îl acuză de erezie […]. Brâncoveanu i-a luat apărarea şi chiar se pare că „l-a mustrat” într-o scrisoare pe Dosithei, deoarece răspunsul patriarhului la „ingerinţele” voievodului muntean a fost foarte dur, acesta afirmând: „Legile [creştineşti] nu s-au întocmit pe munţii Ţării Româneşti, nici de domnii Ţării Româneşti, ci în Constantinopol şi de către Împăraţi şi Sinoade”[16].

Cu acordul lui Brâncoveanu, Antim a tipărit, în apărarea lui Cariofil, în 1697, la Snagov, o carte lăsată de acesta în manuscris, înainte de a muri, Manual despre câteva nedumeriri, la care adaugă o prefaţă (de fapt, dedicaţia către domnitor, în greceşte) încărcată de elogii la adresa acestei lucrări şi a autorului său[17].

Aici îl numeşte pe Ioan Cariofil „prea înţeleptul, preaînvăţatul […], preacinstitul mare logofăt al Marii Biserici a lui Hristos”[18] şi informează că e vorba de o lucrare în întrebări şi răspunsuri, cel care adresa întrebările fiind marele cărturar Constantin Cantacuzino, care de asemenea s-a solidarizat cu poziţia lui Ioan Cariofil.

Antim expune o opinie personală foarte îndrăzneaţă afirmând: Această lucrare căzându-mi în mâini şi citind-o cu atenţie şi aprofundare şi văzând-o a fi foarte folositoare fiecărui ortodox, întru răsturnarea dogmelor opuse şi întărirea şi confirmarea hotărârilor şi citatelor adevărului însuşi, m-am oferit, foarte bucuros şi împins eu însumi de un zel dumnezeiesc, s-o tipăresc în folosul tuturor şi pentru mântuirea sufletelor şi pentru veşnica amintire a celor care s-au ostenit şi a acestor preaînvăţaţi eroi care s-au preocupat şi pentru pomenirea apărătorilor credinţei ortodoxe[19].

După toate datele, „domnitorul Constantin Brâncoveanu şi Mitropolitul Antim Ivireanul, pe atunci ieromonah [egumen – n.n.], n-au protejat un eretic, ci un drept credincios, întâmplător mai tradiţionalist decât marele Dosithei”[20].

Această întâmplare este o dovadă a marii erudiţii teologice pe care şi-o însuşiseră, atât voievodul muntean, cât şi egumenul de la Snagov – pe atunci – Antim, astfel încât să aibă discernământul necesar pentru a tranşa probleme dogmatice atât de subtile, luând, nu fără riscuri, apărarea unui prigonit pe nedrept, împotriva unui patriarh ca Dosithei – şi aceasta nu a fost unica situaţie în care Brâncoveanu s-a împotrivit acestuia – şi a unui sinod constantinopolitan care l-a găsit vinovat pe Cariofil”[21].

Ioan Cariofil găsește în Țara Românească, la voievodul Brâncoveanu și la teologii de aici, adăpost în fața acuzatorilor săi. Privitor la situația sa, voievodul Constantin Brâncoveanu, egumenul Antim Ivireanul și stolnicul Constantin Cantacuzino (marele istoric și erudit) fac front comun, din punct de vedere dogmatic-ortodox, împotriva patriarhului Dosithei al Ierusalimului, ignorând uriașa influență și prestanță a acestuia.

Chiar Brâncoveanu își atrage critici vehemente în urma gestului său de a-l susține pe Cariofil, iar întâmplarea ne dovedește că implicarea domnitorului nu era una de fațadă, ci izvora din convingerile sale intime, profunde.

Mărturia lui Antim Ivireanul (din prefața-dedicație către Brâncoveanu) este de asemenea grăitoare, pentru că dovedește, cum spuneam, discernământul său dogmatic, dar și faptul că înzestrarea sa intelectuală și duhovnicească constituise într-adevăr una din rațiunile pentru care voievodul investise încrederea sa în el. Intervenția lui Antim, semnând prefața de care am vorbit, nu era una protocolară, autorul mărturisind că a citit cartea lui Cariofil „cu atenție și aprofundare” și că a fost insuflat de „zel dumnezeiesc” pentru a o tipări.

Colaborarea dintre Brâncoveanu și Antim se arată strânsă și, mai ales, întemeiată pe convingeri puternice din partea amândurora. Reiese în mod clar, din asemenea evenimente, că această colaborare nu era una de conjunctură și că cele două personalități nu se susțineau una pe alta la voia hazardului, ci în deplină responsabilitate.

În contextul evenimentelor din 1699-1700, care au avut drept rezultat formarea bisericii unite cu Roma, Constantin Brâncoveanu și Antim Ivireanul au făcut ceea ce a depins de ei ca să împiedice acest deznodământ. Ucenicul cel mai harnic și mai priceput al lui Antim, în ale tipografiei, Mihai Ștefanovici/ Mihail Ștefan, a fost trimis în Ardeal fie „cu o tiparniţă foarte probabil lucrată la Snagov în decursul anului 1698”[22], fie cu „o parte a utilajului folosit de Antim”[23] la Snagov, cu misiunea de a tipări cărți pentru românii ortodocși.

Acesta a imprimat la Bălgrad, în 1699, o Bucoavnă și un Chiriacodromion – ultima fiind, de fapt, reeditarea Cazaniei lui Varlaam, din 1643, la care s-au adăugat câteva predici din culegerea lui Ioannikie Haleatovski, Cheia înțelesului[24]. În prefața Chiriacodromionului, Mihail Ștefan preciza că Brâncoveanu este „patronaşu adevărat al Sfintei Mitropolii de aici din Ardeal”[25].

În același timp, Antim tipărește un tom voluminos, tot „din îndemnul şi cu cheltuiala” domnitorului: Mărturisirea ortodoxă a credinţei Bisericei Soborniceşti şi Apostolică a Răsăritului…, în greacă[26]. Dar și în românește dă la lumină următoarea lucrare: Carte sau lumină cu drepte dovediri din dogmele Besearicii Răsăritului asupra dejghinării Papistaşilor…, din nou „cu porunca şi toată cheltuiala Prea luminatului şi înălţatului Domn” Brâncoveanu[27].

Mărinimia lui Constantin Brâncoveanu nu s-a rezumat doar la sprijinirea fraților ardeleni de același neam și credință. Cu cheltuiala voievodului, Antim Ivireanul face să vadă lumina tiparului un Liturghier greco-arab în 1701 și un Ceaslov greco-arab în 1702. Brâncoveanu și Antim răspundeau acum apelului făcut de Patriarhul Atanasie al IV-lea Dabbas al Antiohiei, pentru susținerea ortodoxiei arabe.

După mărturisirea patriarhului Atanasie, Brâncoveanu

„a ordonat tipografului abil ce se afla pe lângă înălţimea sa, preacuviosului între ieromonahi, chir Antim Ivireanul, dându-i cu abundenţă şi cele de cheltuială, ca să sape cu îngrijire litere arabice şi făcând nouă calcografie arabică (s. n.), să tipărească serviciul Sfintei Liturghii”[28].

Dar generozitatea domnitorului și a lui Antim s-a dovedit a fi și mai mare, pentru că întreg utilajul tipografic cu litere arabe construit de Antim a fost dăruit antiohienilor și astfel a apărut prima tipografie siriană, la Alep[29].

În anul 1701, rămânând egumen al Snagovului, Antim se întoarce la tipografia mitropolitană din București, luând cu sine utilajul tipografic de la Snagov, care îi aparținea. Și primele lucrări tipărite la București, în grecește, sunt două cuvântări panegirice alcătuite de fiii mai mari ai domnitorului, în cinstea Sfântului Constantin cel Mare și, respectiv, a Sfântului Ștefan Protomartirul[30], patronii lor spirituali.

În 1703, Antim tipărește Noul Testament românesc, „cu toată cheltuiala Prea luminatului şi înălţatului […] Constantin B. Basarab Voevod”[31]. Gabriel Ștrempel afirmă că textul este cel din Biblia de la 1688, dar și că Antim a realizat „un monument literar şi tipografic”[32].

Rămân la aceeași părere, aceea că

„putem socoti […] şi acest Nou Testament românesc ca făcând parte din procesul de impunere a limbii române în Biserică şi în conştiinţa credincioşilor, în locul slavonei sau a limbii greceşti”[33].

Pe lângă acesta, sunt imprimate, în același an, și un Ceaslov slavo-român, precum și un Acatist şi cu alte rugăciuni de folos – cu rugăciunile traduse în românește –, prin care Antim prefațează traducerea și imprimarea principalelor cărți de cult.

Iar domnitorul nu era străin, cum am mai spus, de acest deziderat. Atunci când Antim va face gesturi fundamentale pentru instituirea limbii române ca limbă de cult, traducând și tipărind Molitfelnicul și Liturghierul în românește (1706, diortosite de Antim însuși și reeditate în 1713), Brâncoveanu se abține de la a mai subvenționa asemenea ediții, pentru a evita un scandal. Sunt încredințată însă că Antim Ivireanul, care și-a asumat și toate cheltuielile tipăririi, în acest caz, acționa cu știrea și cu acordul lui. Nici nu se putea altfel.

Așa după cum, în 1706, când Antim era doar episcop de Râmnic, este neîndoielnic că a avut nu doar acordul voievodului – profund implicat, cum am văzut, în aceste probleme –, ci și pe cel al mitropolitului Teodosie Veștemeanu.

Se cunoaște faptul că Dosithei al Ierusalimului și în general ierarhii greci se pronunțau cu vehemență împotriva traducerii cărților sfinte în limbile vernaculare. De aceea, traducerea Liturghierului și a Molitfelnicului a reprezentat o inițiativă dificilă nu numai din punct de vedere lingvistic și literar, ci și din perspectiva confruntării cu poziția intransigentă a ierarhilor greci, care considerau că slujba trebuie oficiată numai în limbile sacre, greacă ori slavonă. Din fericire, Antim Ivireanul era georgian, iar georgienii, armenii și arabii traduseseră de mult cărțile sfinte în limbile lor, încă din primele secole creștine.

Astfel încât Antim nu vedea niciun impediment real în faptul de a repeta, în Țara Românească, gestul revoluționar, în acest sens, pe care Dosoftei îl făcuse deja în Moldova, de a traduce cărțile de cult și de a oficia slujbele în limba română.

Relația dintre Constantin Brâncoveanu și Antim Ivireanul a cunoscut însă și momente tensionate. Antim a fost întotdeauna un spirit independent și o personalitate foarte puternică și hotărâtă. Ajungând mitropolit al Ungrovlahiei (din 1708 până la sfârșitul dramatic din 1716), Antim și-a continuat existența și activitatea în același spirit în care trăise și până atunci.

El nu s-a comportat niciodată slugarnic, a avut mereu conștiința geniului său artistic, a înzestrărilor sale intelectuale și practice excepționale. Pe scurt, conștiința valorii sale și a faptului că nu a primit nimic pe gratis sau pe nedrept. Dimpotrivă, a considerat cu justețe că el este cel care a slujit cu râvnă pentru binele Bisericii și al țării de adopție și că și-a adus o contribuție esențială în ridicarea prestigiului lor. De aceea, nici nu s-a simțit dator să se comporte mai prejos de demnitatea sa.

În predicile sale, Antim s-a considerat îndreptățit, ca părinte duhovnicesc al întregii suflări românești – după cum afirmase în omilia de întronizare – să mustre spre îndreptare pe toți păstoriții săi, fără a face diferențe în funcție de apartenența lor socială:

„am treabă cu toţ oamenii câţ[i] sunt în Ţara Rumânească, de la mic până la mare şi până la un copil de ţâţă, afară de păgâni şi din ceia ce nu sunt de o lege cu noi; căci în seama mea v-au dat Stăpânul Hristos să vă pasc sufleteşte, ca pre nişte oi cuvântătoare şi de gâtul mieu spânzură sufletele voastre şi de la mine va să vă ceară pre toţ[i], iar nu de la alţii, până când vă voiu fi păstoriu”[34].

De la oamenii simpli până la boieri, mitropolitul nu a cauționat pe nimeni, atunci când a considerat că păcatele trebuie date în vileag pentru a fi vindecate. Ba chiar a spus uneori cuvinte care au fost considerate că îl vizează direct pe domnul țării și de care dușmanii săi s-au prevalat mai târziu, pentru a complota împotriva sa:

„să nu socotească împăraţii şi stăpânitorii pământului cum că i-au pus Dumnezeu să şază pre scaun frumos numai spre vedere înaintea ochilor omeneşti, împodobiţi cu veşminte scumpe, cu cununa în cap şi cu schiptrul de aur în mână, că numai singură dreptatea iaste de-i face cinstiţ la norod”[35].

Antim nu se împiedica însă în cuvinte pentru a spune ceea ce gândește. Și, spre onoarea sa, nici domnitorul nu s-a împiedicat de astfel de cuvinte, încât să nu-i mai acorde considerația sa celui care arătase atât de mult zel – străin fiind – pentru a sluji Biserica românească și țara de adopție.

În 1709 relațiile dintre cei doi erau încă excelente. Dovadă este cronograful conceput de Antim ca un dar pentru domnitorul pe care îl numea „făcătoriul mieu de bine”. Manuscrisul, datorită celor peste 500 de portrete în medalion executate de Antim, este unic în lume.

Cronograful poartă titlul: Chipurile Vechiului şi Noului Testament, adecă obrazele oamenilor celor vestiţi ce se află în „Sfânta Scriptură”, în „Biblie” şi în „Evanghelie” şi adunare pre scurt istoriilor celor ce s-au făcut pe vremea lor, adeverind a fieştecăruiia viaţa şi faptele atât a celora ce au vieţuit cu viaţă bună, cât şi a celora ce au vieţuit cu viaţă necuvioasă, începând de la Adam şi pogorând până la Hristos.

Cartea a fost concepută și redactată „prin multă nevoinţă şi osteneala preasfinţitului mitropolit al Ungrovlahiei chir Antim Ivireanul şi închinată cu cucerie, spre semn de dragoste adevărată, prealuminatului şi înălţatului marelui domn şi oblăduitoriu a toată Ţara Rumânească, Ion Constandin Brâncoveanul Basarab Voevod”[36].

Antim o prefațează printr-o alcătuire în versuri ce reprezintă o izbândă pentru poezia românească a acelor timpuri[37].

În dedicația către voievod, mitropolitul precizează care a fost rostul redactării sale:

Sunt datoriu nu numai să mă rog lui Dumnezeu, pentru fericita sănătate şi buna întărire întru luminat scaunul măriei-tale, ce şi veri cu ce alt mijloc aşi putea să mă arăt cătră măriia-ta mulţemitoriu şi voitoriu de bine, atâta la cele sufleteşti, cât şi la cele trupeşti. […]

Întru această rodoslovie să cuprind obraze de oameni mari şi minunaţi, proroci, drepţi şi împăraţi, a cărora râvnitor fierbinte eşti înălţimea-ta şi [acest cronograf este] o oglindă curată prin mijlocul a căreiia poate să vază fieştecarele toate bunătăţile acelor fericiţi bărbaţi. […] Pentru că măriia-ta […] însuţi ai odrăslit ca o odraslă cu străluciri de aur şi ai înflorit ca o floare cu bun miros, păzită cu mila lui Dumnezeu, neveştejită până acum şi să va păzi şi de acum înainte kata diadohin pentru multele şi nenumăratele faceri de bine”[38].

Încă multe alte cuvinte de laudă scrie Antim în acest veritabil encomion, numindu-l pe Brâncoveanu „coroana tuturor domnilor”[39], elogiindu-l pentru că a împlinit toate virtuțile, „iar mai vârtos și mai ales de la dulcele mieu Iisus, [ai învățat] smereniia cea de margine [încununarea virtuților]; că decât te-au mărit Dumnezeu și te-au înălțat în cinste și în stăpânire, cu atâta mai vârtos te smerești cu duhul”[40].

Însă, după anul 1711, mai precis după bătălia de la Stănilești, relația dintre domnitor și mitropolit începe să se răcească. Motivul a fost generat de faptul că Antim susținea tabăra anti-otomană – dorindu-și atât de mult eliberarea românilor de  sub „jugul păgânului”[41] – și era partizanul alăturării lui Brâncoveanu și a armatei muntene la coaliția ruso-moldoveană. Voievodul însuși semnase niște tratate secrete, prin care se angajase să ofere ajutor acestei coaliții anti-otomane, dar în timpul luptei a avut mereu o atitudine circumspectă, așteptând să vadă desfășurarea evenimentelor și care ar putea fi deznodământul. Mai mult, o întâmplare neprevăzută a zădărnicit tot acest plan.

Mai înainte de a se ivi momentul oportun, spătarul Toma Cantacuzino a dezertat cu un grup de ostași din armata lui Brâncoveanu, punându-l pe acesta într-o situație extrem de dificilă, paralizându-i practic orice intenție de a putea interveni în favoarea coaliției creștine. Mânia turcilor a fost împăcată cu greu atunci, dar răzbunarea lor nu va fi uitată definitiv. Mazilirea și înfiorătoarea ucidere a lui Brâncoveanu și a urmașilor săi va avea loc trei ani mai târziu, în 1714, deși acesta nu era singurul motiv pentru care turcii îl urau pe Brâncoveanu.

Pentru situația creată în confruntarea dintre cele două tabere, Brâncoveanu nu era însă de vină. Vinovații sunt identificați chiar de Ion Neculce, hatman în oștirea moldovenească la acea dată, ca fiind țarul Petru al Rusiei, învingătorul de la Poltava, și aliatul său Dimitrie Cantemir, care s-au prezentat la Stănilești, în fața armatelor turcești, fără a avea nicio strategie de război: „Ce  ținè pre turci istoviți de moscali, ca cum ar lua oaricine cârpa unii fămei din cap. Așè ținè ei că or lua și or bate puterea împărăției turcești”[42].

Cronicarul, deși nu ar fi avut interes să îl apere pe Brâncoveanu, îl învinuiește pe Toma Cantacuzino de trădare:

„Toma spătariul Cantacuzino, fiind văr primare Brâncovanului, îl ținè Brâncovanul ca pre un fiiu al său. Și-l făcusă și spătar mare în Țara Muntenească, și multă milă și dragoste și cinste arăta cătră dânsul, țiindu-l mai în frunte de[cât pe] toți boierii săi. Iar el au lăsat pe Brâncovanul-vodă și au fugit aice la Ieși, la împăratul moschicesc, socotind că a hi el domnu în Țara Muntenească în locul Brâncovanului”[43].

Antim a fost acuzat de cronicarii munteni (Radu Popescu și Radu Greceanu) că s-a implicat în politică și că el ar fi fost cel care l-ar fi îndemnat pe Toma Cantacuzino sau ar fi fost de acord cu dezertarea lui din oastea lui Brâncoveanu, pe care Cantacuzinii îl acuzau de joc dublu și de nerespectarea înțelegerii de a oferi ajutor armatei ruso-moldovene.

Radu Popescu scrie:

„Acolo la Urlaţi fiind vlădica Anthim şi toţii boiarii, văzându pă Constandin-vodă că iaste cu îndoială despre moscali, au făcut sfat întru ascunsu vlădica cu o seamă de boiari: Toma spătarul Cantacuzino şi câţiva din ceilalţi nenumiţi, ca să se unească cu moscalii şi să pârască pă Constandin-vodă, socotindu-l că-i iaste gândul ca să înşele pă moscali, văzându că niciunele, dintru care sfat ce făcuse şi făgăduisă să le dea ajutori, zaharele, bani, oaste, şi nu le dă, s-au ales Toma spătarul Cantacuzino şi s-au dus la ţariul cu câţiva ai săi”[44].

Brâncoveanu i-a cerut lui Antim, un an mai târziu, să facă parethesis, adică să își dea demisia din funcția de mitropolit al Ungrovlahiei. Motivele nu se rezumau la conjunctura evocată mai sus, ci acuzațiile care i se aduceau erau mai numeroase, izvodite de ura și nerecunoștința unor „obraze mari bisericești și mirenești”[45]. Antim a negat însă toate aceste acuzații și s-a dezvinovățit în fața domnitorului, în 1712, prin două scrisori[46].

Mitropolitul vorbește despre „niște lucruri ce le-au adus întâmplările vremii de s-au făcut, cum să se fie făcut cu învățătura și îndemnarea noastră”[47], făcând aluzie la episodul amintit. Însă nu se știe și nu se recunoaște vinovat de aceasta și nici de altele de care era acuzat.

El demonstrează, prin multe dovezi de bun-simț, cât și prin curajul de a-i propune domnului să i se dea posibilitatea să-i înfrunte în mod public pe clevetitorii săi, mulți și puternici („aș pohti să stau de față cu dânșii, înaintea măriei-tale și înaintea a mult norod”[48]), că toate cele imputate lui erau calomnii și „răutăți” ale celor în care crescuse invidia foarte mult.

Atitudinea sa, exprimată în scrisorile adresate lui Brâncovenau, denotă multă demnitate și justețe în argumentele pe care le aduce în apărarea sa. Iar domnitorul i-a răspuns în același fel, acceptându-i demonstrația nevinovăției sale, judecând cu dreptate și nu sub imperiul ostilității.

Acuzațiile aduse lui Antim erau extrem de grave. Dacă domnitorul ar fi avut convingerea că ele erau întemeiate, desigur că nu ar fi renunțat la decizia sa de a-l înlătura din funcția de mitropolit. Însă Brâncoveanu a ascultat de glasul rațiunii, chiar dacă clevetitorii lui Antim erau mulți și înverșunați. A dovedit că este un om al onoarei, care știe să respecte în altul caracterul și să recunoască virtutea, și care are pe deplin putere de discernământ.

În asemenea situații, mulți voievozi au acționat pripit și apoi s-au căit, așa cum procedase, din păcate, nu cu mult timp înainte, și Constantin Cantemir, în Moldova, ascultând îndemnurile unor „boiernași” invidioși și poruncind decapitarea lui Miron Costin și a fratelui său.

Antim însuși va fi victima, nu peste multă vreme, a mâniei altui domnitor, Nicolae Mavrocordat, care nu își temperează orgoliul și furia la adresa mitropolitului și nici nu ține cont de cine era sau de faptele săvârșite de acesta în serviciul Bisericii și al Țării Românești. Domnitorul venetic (fanariot) nu avea astfel de valori. Contestat (pe drept) de Antim, el nici măcar nu îi va mai asculta justificările, așa cum făcuse Brâncoveanu, ci îl va executa în mod laș, departe de țară, prin însoțitorii care îl conduceau la locul de exil, la care fusese condamnat, și care îl asasinează pe drum.

Privind acum înapoi, în timp, dincolo de intrigile și de tulburările vremii, se vede că atât Constantin Brâncoveanul, cât și Antim Ivireanul au fost adevărate daruri ale lui Dumnezeu pentru pământul românesc. Activitățile și îndatoririle lor s-au complinit, rezultând o fericită epocă de renaștere culturală și literară, cunoscută drept „culmea cea mai înaltă a vechii culturi româneşti în Muntenia”[49] sau ca „punctul culminant al unei evoluţii [culturale] de două veacuri”[50] .


[1] A se vedea Pr. Niculae Şerbănescu, Mitropolitul Antim Ivireanul, 1716 – septembrie – 1966, în  rev. Mitropolia Olteniei XVIII, nr. 9-10, Craiova, 1966, p. 783.
[2] A se vedea Gianina Picioruș, Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și opera, Teologie pentru azi, București, 201o, p. 17-19, 25-27. Cartea se poate downloada din locația: http://www.teologiepentruazi.ro/2010/03/10/antim-ivireanul-avangarda-literara-a-paradisului-viata-si-opera-2010/.
[3] Evhologhion adecă Molitvenic, vol. I şi II, Râmnic, 1706, Biblioteca Academiei Române, fondul de „Carte românească veche”, cota 150A, f. 3r.
[4] Antim Ivireanul, Opere, ediție critică și studiu introductiv de Gabriel Ștrempel, Ed. Minerva, București, 1972, p. 227.
[5] Gabriel Ştrempel, Antim Ivireanul, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1997, p. 250.
[6] Antim Ivireanul, Opere, ed. cit., p. 227.
[7] A se vedea Gianina Picioruș, op. cit., p. 28-29.
[8] Idem, p. 29-33.
[9] Cf. Pr. Niculae Şerbănescu, Antim Ivireanul tipograf, în rev. Biserica Ortodoxă Română LXXIV (1956), nr. 8-9, p. 696.
[10] Idem, p. 701.
[11] Gabriel Ştrempel, op. cit., p. 86-87.
[12] Idem, p. 87.
[13] Titlul complet: Antologhion al întregului serviciu de peste an, cel mai bogat dintre Antologhioanele cunoscute acum, căci cuprinde nu numai serviciile religioase din Antologhioanele cunoscute, dar şi Psaltirea întreagă, cu Octoihul, Ceaslovul şi Penticostarul; încă şi de suflet mângâitorul Triod şi, într-un cuvânt, întregul serviciu de peste an.
[14] Pr. Niculae Şerbănescu, Antim Ivireanul tipograf, art. cit., p. 708.
[15] Gianina Picioruș, op. cit., p. 80.
[16] Cf. N. Chiţescu, O dispută dogmatică din veacul al XVIII-lea, la care au luat parte Dosithei al Ierusalimului, Constantin Brâncoveanu şi Antim Ivireanul, în rev. Biserica Ortodoxă Română, LXIII (1945), nr. 7-8, p. 341.
[17] Cf. Antim Ivireanul, Opere, ed. cit., p. 399-402.
[18] Idem, p. 400.
[19] Idem, p. 401.
[20] N. Chiţescu, art. cit., p. 349.
[21] Gianina Picioruș, op. cit., p. 138-139.
[22] Gabriel Ștrempel, op. cit., p. 103.
[23] Ibidem.
[24] A se vedea Dan Horia Mazilu, Recitind literatura română veche, vol. II, Editura Universității din București, 1998, p. 361.
[25] Cf. Diac. Asist. I. Rămureanu, Luptător pentru Ortodoxie, în rev. Biserica Ortodoxă Română, LXXIV, (1956), nr. 8-9, p. 837.
[26] Cf. Pr. Niculae Şerbănescu, Antim Ivireanul tipograf, art. cit., p. 711.
[27] Cf. Idem, p. 712-713.
[28] Cf. Gabriel Ștrempel, op. cit., p. 116.
[29] Cf. Idem, p. 128.
[30] Cf. Pr. Niculae Şerbănescu, Antim Ivireanul tipograf, art. cit., p. 719.
[31] Idem, p. 721-722.
[32] Gabriel Ştrempel, op. cit., p. 128-129.
[33] Gianina Picioruș, op. cit., p. 85.
[34] Antim Ivireanul, Opere, ed. cit., p. 28.
[35] Idem, p. 86.
[36] Idem, p. 241.
[37] A se vedea Idem, p. 241-242.
[38] Idem, p. 242.
[39] Ibidem.
[40] Idem, p. 244.
[41] Idem, p. 81.
[42] Ion Neculce, Letopisețul Țării Moldovei, ediție îngrijită și glosar de Iorgu Iordan, Ed. Minerva, București, 1980, p. 207.
[43] Idem, 203-204.
[44] Radu Popescu, Istoriile domnilor Ţărâi Rumâneşti. Cronicari munteni. 2, Ed. Minerva, Bucureşti, 1984, p. 239.
[45] Antim Ivireanul, Opere, ed. cit., p. 226.
[46] Cf. Idem, p. 226-234.
[47] Idem. p. 226.
[48] Idem, p. 229.
[49] Gabriel Ştrempel, op. cit., p. 56-57.
[50] N. Cartojan, Istoria literaturii române vechi, prefaţă de Dan Horia Mazilu, ediţie îngrijită de Rodica Rotaru şi Andrei Rusu, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1996, p. 338.

x Close

Facebook

Contact Form Powered By : XYZScripts.com