Header image

„Copiii au credință. În mintea lor, adesea, preotul este asemenea lui Dumnezeu”

Antonio a împlinit 6 ani. Este în clasa pregătitoare și deja știe să scrie: ANTONIO, MAMA, TATA, RIO. Rio este un personaj dintr-un desen animat pe care Antonio îl iubește. Când iubești pe cineva, te rogi pentru el și… îl treci și pe pomelnic. Ieri seară pe la șase, i-a spus maică-sii că vrea să meargă la biserică.

– Mama, hai la biserică.

– Ce să facem? Lasă că mergem mâine la Sfântul Maslu.

– Nuuu… Hai acum.

– Păi ce să facem acum? E târziu.

– Să ne rugăm.

– Hm!

– Hai, hai, hai… Hai să mergem.

Așa l-am cunoscut pe Antonio. Era de acum ora 19.00 și catedrala aproape goală. A venit la racla cu sfintele moaște ale Cuvioasei Parascheva împreună cu mama lui și a stat acolo vreo două minute să se roage. Parcă prea mult pentru un copil. Neobișnuit. Apoi, s-a întors spre biserică și m-a privit. A făcut câțiva pași spre mine, serios. Eu l-am încurajat cu un zâmbet, iar el a luat binecuvântare și apoi mi-a sărutat mâna. L-am mângâiat pe cap și i-am întins mâna să dăm noroc.

„noroc”. Am întins mâna, însă el a ridicat palma, să batem „five”. Am bătut „five”, dar nu ne-a reușit din prima cum se cade. Am mai bătut odată de a răsunat toată biserica. Studentul care mă ajută la scris pomelnice a scos capul de după florile de la raclă pentru a vedea ce s-a întâmplat.

– Nu e nimic, l-am liniștit. Am bătut palma cu prietenul meu.

– Cum te numești, voinice? l-am întrebat pe noul meu amic.

– Antonio.

– Și câți ani ai?

– 6. Am împlinit. O să împlinesc de acum 7.

– Și?

– Și!

– Ce faci?

Am venit cu mama la biserică. Auzi?

Da.

S-a apropiat de mine făcându-mă să înțeleg că vrea să-mi spună ceva la ureche. M-am aplecat spre el. Am înțeles că voia să-mi spună un secret. Trebuie întotdeauna luate în serios secretele copiilor. Am luat o mină interesată și m-am aplecat spre el. Mi-a șoptit:

Tata și mama s-au despărțit. Ce să fac ca să se împace? Să fie înapoi amândoi.

Două trei secunde n-am știut ce să-i răspund. M-a luat prin surprindere. Se uita la mine rugător cu ochii umbriți de o lacrimă, așteptând un răspuns.

Să te rogi aici, la Cuvioasa…

M-am rugat. Mă mai duc odată.

S-a apropiat din nou cu mersul lui de copil, de catafalc și a mai stat un timp în fața sfintelor moaște. Am crezut că am încheiat cu el. N-a fost așa. A venit din nou țintit la mine și mi-a spus.

Părinte, știi ceva?! Mai bine o chem pe mama să vorbești cu ea. Să-i spui ei ce să facă.

Dar unde-i?

O chem acum.

A fugit undeva în spatele bisericii, unde se retrăsese, și a căutat-o. Am văzut apoi cum o dăscălea. Femeia a rezistat puțin. Privea din când în când spre mine spunându-i ceva. Vorbea și el de undeva de jos, de la înălțimea lui. Nu știu ce argumente i-a adus, de acolo de jos, din lumea lui, dar știu că au fost mai puternice decât ale ei. A mișcat-o din loc și au venit spre mine. Între timp, am mai luat câteva pomelnice și am mai binecuvântat câțiva oameni.

Doamne ajută, părinte.

Ce faceți?

Ce să fac? M-a scos ăsta mic din casă ca să vină la biserică. Nu poți scăpa de el. M-am îmbrăcat și am venit din Dacia până aici.

Antonio privea spre noi. Avea ochii umezi.

Spune-i ce să facă, mi-a zis, cu o voce și o privire rugătoare.

Se gândea probabil că ea o să înțeleagă mai bine decât el ce trebuie să facă pentru a veni tata acasă. Avea credința că eu știu foarte bine, eu am răspunsul problemei lui. Copiii au credință. În mintea lor, adesea, preotul este asemenea lui Dumnezeu. Eu îi voi da mamei soluția, ea va înțelege, va face ceea ce trebuie și apoi totul va fi bine. Părinții lui vor fi din nou împreună, uniți, cum au fost până nu demult.

„Doamne, dăruiește părinților înțelepciune și putere pentru a oferi copiilor lor o copilărie binecuvântată. Separarea părinților desparte și sufletul copilului în două. Să nu-i rănim. Să nu le umbrim timpul nevinovăției. Divorțul aduce în sufletul copilului confuzia, sentimentul vinovăției, tristețea, refuzul acceptării acestei situații și furia, sentimentul că este abandonat. Copilăria este timpul bucuriei curate. Am auzit pe cineva spunând odată: ”nu am mai trăit cu adevărat din copilărie”. Copilăria este izvor de putere și de mângâiere pentru toată viața, ajutor și refugiu în momentele dificile de mai târziu de care nu scapă nimeni.”

(Pr. Nicodim Petre)

sursa http://ortodoxiatinerilor.ro

Contact Form Powered By : XYZScripts.com