Cred, Doamne…

Un ateu a căzut de pe o stâncă. În timp ce cădea el s-a prins de o mică rădăcinuţă. A rămas astfel atârnat între cer şi prăpastia de sub el, ştiind că nu va mai rezista multă vreme.

Atunci, i-a venit o idee.

– Dumnezeule!, a strigat el cât îl ţinea gura.

Tăcere! Nu i-a răspuns nimeni.

– Dumnezeule, a strigat el din nou. Dacă exişti, salvează-mă şi îţi promit că voi crede în tine şi că îi voi învăţa şi pe alţii să creadă.

Din nou, tăcere! Subit, s-a auzit o Voce ca de tunet care l-a făcut aproape să dea drumul la rădăcina de care se ţinea:

– Aşa spun toţi atunci când se află la greu!

– Nu, Doamne, nu!, a strigat el, cu ceva mai multă speranţă. Eu nu sunt la fel ca alţii. Nu vezi, am început deja să cred, acum, când ţi-am auzit şi vocea. Nu mai trebuie decât să mă salvezi şi voi proclama pretutindeni numele Tău, până la capătul pământului.

– Foarte bine, a răspuns Vocea. Te voi salva. Dă drumul la rădăcina aceea.

– Să dau drumul la rădăcină?, a strigat omul, nevenindu-i să-şi creadă urechilor. Mă crezi nebun?

Iar Iisus le-a răspuns: Pentru puţina voastră credinţă. Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veţi avea credinţă în voi cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă. (Matei 17,20)