Header image

Credinţa face ceea ce omul şi legea nu pot face

Orice zi din viaţă, orice întâlnire cu o altă persoană, orice discuţie poatе să ne descopere multe, dacă am vrea să înţelegem valoarea lor adevărată.

Odată acceptând adevărul despre ceea ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu mai despartă, am ajuns să fiu uneori chiar dură în judecarea celor care nu şi-au păstrat legătura sfânta a tainei cununiei. De aceea când noua mea colegă într-o zi mi-a zis:

– Uite, dacă căsnicia mea îmi aduce doar durere, dacă orice zi din viaţă e un chin cumplit, trebuie să mai continui, sau pot să-mi văd de viaţa mea. Desigur că am vrut să-i răspund că nu are nici un drept, că doar ea nu nu a crezut că o căsnicie e o cale încununată cu flori. Şi că trebuie să avem răbdare, şi …Dar ceva m-a oprit. Nu de atât că nu aş fi crezut în ceea ce doream să-i spun. Ceva în privirea ei m-a făcut să înţeleg, că durerea ei este prea mare ca să fie consolată doar cu aceste cuvinte. Chiar dacă şi reprezintă adevărul.

Nu o să vă relatez aici toată grozăvia prin care trece această tânără femeie, dar aş vrea să vă arăt cum cineva care fără a pretinde că duce o viaţă creştină, de fapt o dovedeşte prin toată existenţa sa.

Povestea ei a început în frumoşii ani de studenţie. O întâlnire cu un bărbat, care deja absolvise facultatatea şi chiar îşi începuse o cariereă, în curând a dus la căsătorie. Totul era foarte frumos şi romantic, cu sprijin, ajutor şi chiar de parcă toate erau de comun acord şi fără divergenţe privitor la viitorul comun. Eroina noastră a păşit pragul bisericii fiind o mireasă deosebit de fericită … după care viaţa pentru ea a devenit diametral opusă.

În casa unde soţul a adus-o drept stăpână, de fapt s-a dovedit a fi un „nimeni”. Nu aş fi vrut să folosesc acest cuvânt faţă de o persoană, dar de fapt acest cuvânt şi este folosit pentru ea în „propria” casă. Nu sunt o apărătoare a drepturilor femeilor şi e foarte frumos când femeia îşi ascultă, respectă şi iubeşte bărbatul. Dar desigur atunci când şi băbatul o apreciază, respectă şi iubeşte. Dar nu o consideră o fiinţă inferioară cu o singură menire – de a-l deservi.

Dar dacă iubeşti, poţi trece şi peste asta. Făcând ceva pentru omul iubit nu mai simţi povara lucrurilor. Probabil acest lucru o consola şi pe ea. Apoi au urmat lucruri şi mai urâte. Infedilitatea, care nici măcar nu a fost ascunsă, învinuirea zilnică că „pâinea” pe care o mănâcă şi acoperişul de asupra casei îi sunt date doar din milostenie. Că prin propria persoană nu prea merită ea nici să aibă ce mânca şi nici unde dormi. Cu greu dar le acceptă zilnic şi pe astea. Până la momentul când l-a anunţat că probabil e însărcinată…Cât de minunat ar fi să o fi luat în braţe. Să zis – „Vom fi părinţi, vom avea un copilaş!”. Dar nu a fost să fie. I-a zis altceva, „dacă e adevărat – avortezi…şi..nu se discută…”

Nu ştiu dacă am avut dreptul, dar m-am bucurat nespus de mult când mi-a zis că medicul la consultaţia căruia a apelat, i-a zis că e vorba de o „sarcină falsă”, dar că nu are nici un impiediment pentru a deveni mămică.

Această „ultimă picătură”, această probabilă alegere între a da naştere şi a ucide, au făcut-o să nu mai aibă nici o putere de a merge mai departe. Am discutat apoi mai multe zile şi nici durerea şi

nici tristeţea din privirea ei nu au dispărut. Vrea să ia o decizie şi nu poate. Căci mereu şi-a dorit în viaţa sa doar un singur bărbat, cu care să-şi petreacă tot restul vieţii, cu care să fie şi la bine şi la rău. Şi că deşi poate nu ar trebui, dar îl iartă. Căci nu poate altfel, căci fără iertare nici viaţă adevărată nu există.

De atât că Crede că el se va schimba. Nu că va aprecia-o, deşi desigur şi-ar dori mult, dar va înţelege că în viaţă de familie nu mai există niciun doi, e doar unul – un trup, un suflet, o fiinţă…Că nu poţi să-i provoci celui de alături durere şi liniştit să pleci la culcare, că nu poţi să-l obligi pe cineva să omoare, atunci când el doreşte atât de mult să dea viaţă.

Nu aş fi relatat această istorioară, dacă nu ar fi net deosebită faţă de celelalte din familiile noastre. Când noi nu suntem deacord să răbdăm nici cel mai mic neajuns al partenerului de viaţă. Când orice motiv neîntemiat poate duce foarte uşor chiar şi la divorţ. Când ne pare o tragedie că soţul e neatent la ceea ce îi relatăm şi priveşte mai interesat un meci la televizor.

Desigur că asemenea cazuri sunt mai degrabă o abatere gravă de la ceea ce reprezintă o familie. Dar faptul cum este înfruntată situaţia, că necătând la toată durerea, este viu acest „CRED” mă face să simt cât de slabă este credinţa mea, dar şi a celora care foarte uşor cedează.

Că cineva care poate încă nu a simţit chemarea adevărată către adevăr şi poate încă nu trăieşite ortodoxia din plin, o face de fapt mai mult decât cei care sunt creştini doar cu cuvântul. Iar că într-o zi va înţelege şi va simţi că alinarea şi sprijinul în viaţa ei Dumnezeu i-L oferă mereu sunt sigură. Dumnezeu ne iubeşte pe fiecare şi va ajut-o neapărat să înţeleagă care e calea, adevărul şi viaţa. Căci oricum păşeşte pe ea. Poate doar că nu înţelege bine că deja aude bătăile Domnului la uşa inimii ei, de atât şi nu poate ceda, de atât şi-i este vie credinţa. Iar deschizându-I, nu va mai avea durere nealinată.

Aş vrea ca fiecare atunci când nu mai vede şanse de izbândă să-şi reînvie propria credinţă şi să-şi continuie calea.

Cred Doamne, ajută necredinţei mele.

Natalia Lozan

Contact Form Powered By : XYZScripts.com