Header image

Cum e să fii misionar pe rețelele de socializare

10:37, joi, 8 decembrie, 2016 | Cuvinte-cheie: , , ,

Cum e să fii misionar pe rețelele de socializare? Primul gând ce-mi vine este: De ce pe rețelele de socializare dacă misiunea slujitorilor este cea de a sluji Cuvântului prin cuvânt în orice loc si timp? Rețelele de socializare sunt doar o latură virtuală, care se vrea din ce în ce mai mult recunoscută ca una cu drepturi depline în lumea modernă. Ceea ce ar trebui să-l preocupe pe un slujitor este: Cum să fii misionar? Și anume să fii, nu doar să te simți, să te consideri, să te arăți, să pari ș.a.m.d. Dacă Dumnezeu S-a numit pe Sine „Cel ce Sunt” chemarea noastră ca și creștini, slujitori sau misionari nu poate fi caracterizată decât printr-o preznță reală în lume.

E vădit lucru că aceste modalități sunt o extindere a amvonului bisericesc, dar nicidecum nu pot să-l înlocuiască. Comunicarea preotului cu credincioșii în lumea virtuală nu poate inlocui prezența la Sfintele Slujbe și mai mult împărtășirea cu Sfintele Taine.

Iertați-mi îndrăzneala, dar noi cu toții cunoaștem destul de bine aceste lucruri. N-aș vrea ca aceste spuse să pară ca un discurs de partid, adresat aceluiași contingent de oameni ce aplaudă frenetic (cum spunea Eminescu) orice idee partinică care, de cele mai multe ori, ramâne seacă și neroditoare dcacă nu e practicată in viață.

Dar care poate fi misiunea Bisericii înspațiul virtual? Nicidecum alta decât cea pe care o face în realitate. Creștinii nu sunt obligați să facă tot posibilul ca Adevărul sătriumfeze sau să fie primit de lume. Creștinii sunt datori să mărturisească despre El. Iar mărturisirea se face și prin cuvânt, și prin faptă, dar și mai mult, printr-o prezență și comportare ce ar relata Prezența Hristică. Acea lumină și mângâiere de care lumea are atât de mult nevoie și de care, cu regret, urmașii lui Hristos nu întotdeauna au dat dovadă.„Mângâiaţi, mângâiaţi pe poporul Meu”, zice Dumnezeul vostru – ne amintește Sf. Prooroc Isaia. (Isaia 40. 1)Mustrările, polemicile sau răspunsurile dure trebuiesc spuse numai cu scopul de a atenționa că unele lucruri ce se petrec provoacă durere pentru cineva…

Un slujitor este pus permanent în centrul unui eveniment sau a unei convertiri pe care o lucrează Mântuitorul Hristos. Și asta nu-i pentru vrednicia lui, ci Dumnezeu din dragoste a conlucrat cu omul, arătând prin asta până unde poate ajunge cel care e numit cununa zidirii. Ceva asemănător spunea p. Sofronie Saharov despre misiunea duhovnicului: Duhovnicul este menit să „creeze dumnezei” pentru veșnicie.Atunci când Hristos îl învie pe Lazăr, casa lui devine nu doar un loc de pelerinaj, ci o biserică unde se întâlnește omul cu Dumnezeu, iar el, Lazăr, prin propria înviere, pricina acestei întâlniri. Dar și apostolilor la cerința acestora de a slobozi mulțimea ca să-și cumpere de mancare, le spune: Dați-le voi să manânce. (Matei 14, 16)

Putem spune cu încredere că dacă prezența slujitorului sau misionarului în lumea virtuală este doar pentru a acumula un număr anumit de fani sau vizualizări, misiunea lui din start e una eșuată. Cu atât mai mult cand este vorba despre viziunile sociale sau politice. Daca Hristos a fost ispitit cu întrebări de genul „sa dăm dajdie cezarului sau nu?” sau rugat să-i împace pe cei doi frați ce nu-și puteau împărți averea (Luca 12. 13-14) și nu le-a raspuns după placul lor, nu trebuie să creadă cineva că îl va ocoli aceasta ispită.

Un misionar intotdeauna are simpatizanți, dar și oponenți. Primește întrebări care nu țin de competența lui sau dintr-un domeniu mai puțin cunoscut. Nu-i o rușine cand un slujitor sau misionar spune că nu poate raspunde la o anumită întrebare. Mai mare rușine e când începe să le toarne ca în bancul cu broasca și puricele…

Misionarul este obligat să-și stimeze oponentul și să-i ofere dreptul la replică. El trebuie să înțeleagă că libertatea este unul din cele mai mari daruri ale lui Dumnezeu, deși este folosit de cele mai multe ori ca o armă teribilă. Greșeala cea mare e când împarte lumea în diferite tabere.

În perioada sovietică cenzura era o bâtă care lovea nemilos în orice mișcare sau idee ce ar putea merge contra sistemului. În zilele noastre mulți din preoți și oameni ai creației, văzând lipsa ei, mult și-ar dori să se întoarcă puțin timpurile. Povara libertații s-a arătat prea mare pentru umerii noștri. Însă necătând la asta misionarul are posibilitatea să propovăduiască în orice loc și timp, inclusiv în spațiul virtual unde despre cenzura a devenit ca un cuvânt arhaic.

Suntem permanent pe amvon. Nu știu cum a urcat fiecare pe el. Dumnezeu l-a urcat sau singur a făcut-o, dar important e să înțelegem că de vreme ce suntem, enorma responsabilitate cade anume pe noi. Doamne ferește să simțim pe pielea noastra ceea cea spus Hristos despre orbul care duce pe orb…

O zicală înțeleaptă spune că atunci când am uitat unde mergem, trebuie să ne amintim de unde ne-am pornit. Atunci când e vorba de finisarea unui lucru, deseori spunem: „Cu orice preț”. Și asta numai pentru că este nevoie sau o simplă ambiție. Dar în Biserică lucrurile nu stau așa. Deviza „Scopul îndreptățește faptele” nu-i una a Bisericii. Când oamenii au început să predice Evanghelia și sa-i întoarcă pe cei din jur la Hristos, cu orice preț — au greșit mult.

Mântuitorul le poruncește ucenicilor: „Mergeți și propovăduiți Evanghelia la toată zidirea. Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi.” (Marcu 15-16) Nu le dă ordin ce să facă dacă nu vor fi acceptați. Ba chiar le pune lor niște condiții: „Voi sunteţi sarea pământului; dacă sarea se va strica, cu ce se va săra? De nimic nu mai e bună decât să fie aruncată afară şi călcată în picioare de oameni.Voi sunteţi lumina lumii; nu poate o cetate aflată pe vârf de munte să se ascundă. Nici nu aprind făclie şi o pun sub obroc, ci în sfeşnic, şi luminează tuturor celor din casă. Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri”.(Matei 5. 13-16)

Vinurile noi nu se pun în burdufuri vechi, iar luminarea căii celor din jur se face doar cu lumina propriei făclii. Când Hristos cheamă apostolii la slujire, îi găsește, cârpindu-și mrejele. Credeți că pe noi ne cheamă altfel decât, îndemnându-ne să ne cârpim conștiința și să ne schimbăm felul de gândire?

Nu sunt pessimist și înțeleg că nu-s cel care le-aș spune, dar dacă n-ar fi Dumnezeu Cel care le lucrează pe toate în Biserică, cu nimic nu ne-am îndreptăți. Chiar această lucrare a Harului în Tainele Bisericii, o punem ca îndreptățire a prostiei și nevredniciei noastre. Dar Sf. Petru ne spune clar: „Vă îndemn ca pe nişte străini ce sunteţi şi călători aici pe pământ, să vă feriţi de poftele cele trupeşti… Purtaţi-vă cu cinste între neamuri, ca în ceea ce ei acum vă bârfesc ca pe nişte făcători de rele, privind ei mai de aproape faptele voastre cele bune, să preamărească pe Dumnezeu, în ziua când îi va cerceta”.(1Petru 11-12)

Apostolii au spus lumii ceea ce au văzut cu ochii, ce au privit şi mâinile lor au pipăit. Ei au fost gata și chiar au murit pentru credința lor. Toți vrem în Rai, dar uităm că pentru asta trebuie să te consumi, să te micșorezi pentru alții sau chiar să mori. (și pentru lume, și fizic)

A fi pescari de oameni înseamnă a câștiga suflete pentru Hristos. E o responsabilitate enormă. Apostolii, acei oameni simpli, au sfințit toate marginile pământului. Au știut să câștige vistieriile neiubirii de argint și să arate înalțimea gândului smerit.

Noi? Noi până ce suntem tentați să înmulțim doar numărul credincioșilor. Și uităm că în Biserică nu-i greu de intrat. În Biserică e mult mai  greu să rămâi…

Poate pare prea îndrăzneț și dur spus, dar rămânem a fi o societate bolnavă cu monahi, preoți, misionari și credincioși bolnavi. Bolnavi de sine. Care invitați la discuții, primii punem întrebarea: De ce nu ne iubiți? Molipsiți de „narcisism duhovnicesc”, ne privim în apa lumii și căutăm să ne îndulcim de propria frumusețe, uitând ca e Darul Domnului și murim încet de povara urâtului…

Timpurile se schimbă, dar Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este acelaşi. (Evrei 13.8)  Ne numim Biserică atunci când suntem adunați în numele Domnului, dar și mai mult suntem Biserică atunci când Îi oferim lui Dumnezeu dreptul de a lucra în ogorul Lui. Spun asta pentru că deseori cioplim pietre și ridicăm altare, dar uităm că tot Darul desăvârșit de sus este și e lucrarea lui Dumnezeu.

Arhim. Augustin Zaborosciuc, http://arhimaugustin.info/ 

Contact Form Powered By : XYZScripts.com