Header image

Cum eu, fiind baptist, am găsit Ortodoxia? (I)

11:41, marți, 11 martie, 2014 | Cuvinte-cheie: , , , , , , , , , , , , , , , ,

Capitolul I: Între baptişti

Pe când eu îl căutam pe Dumnezeu cu mulţi ani în urmă, frecventând adunările catolicilor, martorilor lui Iehova, penticostalilor şi a altor „misionari”, m-am oprit la baptişti. Participarea lor prietenoasă la nevoinţele oamenilor, organizarea externă care deodată se aruncă în ochi, mi-au atras atenţia şi peste ceva timp, frecventând adunările lor, eu m-am „pocăit”.

Unul din primele rituri la baptişti se cheamă „pocăinţa”. Îmi amintesc cum plângeam cu o sinceritate pentru păcatele săvârşite, stând în genunchi. Plângeau şi alţi oameni prezenţi cu mine în rând. Totul se petrecea atât de înduioşător, încât era imposibil să te gândeşti că este o înşelătorie. Mi-au cadonat o Biblie cu o inscripţie pe partea interioară a copertei: Ia aminte la tine însuţi şi la învăţătură; stăruie în acestea, căci, făcând aceasta, şi pe tine te vei mântui şi pe cei care te ascultă. (I Tim. 4.16).

De atunci eu nu mai aveam timp liber. După cum am observat mai târziu, toţi membrii adunării erau atraşi forţat de „faptele bune”. Eu am fost nevoit ca, aproape, în fiecare zi să merg la cor, unde învăţam cântări dedicate lui Dumnezeu, să iau parte la „analiza Cuvântului lui Dumnezeu”, care necesita o pregătire sârguincioasă. În afară de toate acestea, conducătorul îmi încredinţa diferite însărcinări, care trebuiau să fie făcute la timp. Totodată eu mă grăbeam să citesc mai repede toată Biblia, fiindcă vedeam, cât de respectaţi erau cei ce citeau Biblia de mai multe ori. Cel mai bun cunoscător al Bibliei era considerat presbiterul nostru. El a citit Biblia de 11 ori, şi adeseori pomenea despre acest fapt, când apăreau careva dezbateri, totodată acest fapt era o bază ca să fie considerat ca o autoritate indiscutabilă.

– Tu de câte ori ai citit Biblia? – la întrebat presbiterul pe un frate care din nou a venit la adunare şi încerca să-şi apere punctul de vedere.

– Eu încă nu am citit-o până la sfârşit, – a răspuns acele.

– Dar eu am citit-o de 11 ori, – a spus presbiterul, bştândul pe umăr prieteneşte. – Iată când tu măcar o singură dată o vei citi, atunci v-om şi discuta.

Alţi fraţi cunoscători ai Bibliei erau cu „experienţă”mai mică: care o citise de două ori, care de trei. Peste un an şi jumătate eu cu mândrie am anunţat la adunare că am citit toată Biblia. Atunci ei m-au felicitat şi m-au lăudat. Dar, sincer să fiu, puţin ce mi-a rămas în cap după asta, dar totodată, această citire a Bibliei mi-a trezit o serie de întrebări care nu mă statorniceau în credinţă. Unele întrebări eu le adresam fraţilor, la care primeam răspunsuri „erudite”; unele răspunsuri eu le credeam orbeşte de la început, iar altele – nu, de aceea ele au şi rămas în sufletul meu ca nişte pete albe.

Trebuie de menţionat că, cei care cred că baptiştii nu au predanie, se înşeală adânc. Ei au predanie, numai că este a lor personală. În fiecare adunare există tradiţii şi chiar au o înţelegere şi tâlcuire deosebite a Sfintei Scripturi, dar unele momente-cheie ei le transmit din generaţie în generaţie. Pe lângă acestea toate, fiecare părere expusă de membrii adunării, se consideră a fi o convingere personală. Ceva poate fi acceptat de adunare, iar ceva – nu. Cu alte cuvinte, libertatea în păreri şi tâlcuiri nu este limitată. Această libertate, într-o anumită măsură, atrage sufletele noastre iubitoare de slavă deşartă care caută auto-exprimarea, iar nu smerenia faţă de Domnul nostru Iisus Hristos.

În tâlcuirile lor, baptiştii uneori ajung chiar şi la profanare, dar e destul ca această profanare să fie argumentată cu versete biblice, şi ea devine ca o nouă descoperire în „ştiinţa teologică” protestantă. De fapt, toată teologia protestantă este întemeiată pe tinderea spre noutăţi, ceea ce în adâncurile sale, odinioară, a dat naşteresocialismului. Să găsească ceva nou-nouţ şi să facă senzaţie – iată care este sarcina principală a teologului baptist. Dar despre aceasta voi scri mai departe, acum însă doresc atrag atenţia cititorului asupra faptului, cum am petrecut eu timpul în adunarea baptiştilor.

Odată, eu cu prietenii, ne întorceam acasă de la adunare, discutând despre planurile vieţii, şi anume dspre faptul că de acum trebuie să binevestim pe Hristos. „Cât de bine este că eu am devenit credincios, – mă gândeam eu, – acuma trebuie să binevestesc oriunde.Vai mie, dacă nu voi binevesti (1 Cor. 9.16) – răsunau clar, cuvintele apostolului Pavel în urechile mele. Eu şi prietenii mei doream mai repede să aducem la Hristos pe toţi locuitori din casele noastre, iar mai apoi pe cei de pe stradă şi tot oraşul în general. Noi visam ca toţi cei din jur să devină baptişti.

Discutând despre aceasta, noi am ieşit din troleu, şi, nemergând o sută de metri, deodată am văzut, cum doi huligani adolescenţi îl băteau pe un bărbat beat. „Ce să facem? – m-am gândit eu. Trebuie să-l apărăm”. Noi eram în patru, şi uşor ne-am fi clarificat cu ei.

Ajutor, – striga bărbatul, – oameni buni ajutaţi-mă!

Eu am vrut să-l ajut pe acel bărbat, dar unul din noii mei fraţi, fratele V., m-a oprit şi mi-a zis poruncitor:

În Evanghelie e scris „Să nu omori”. De aceea nu trebuie să ne batem. Vezi, el este beat, deaceea şi primeşte pedeapsă de la Dumnezeu.

Fratele V. era mai în vârstă şi frecventa adunarea de mai mult timp, deaceea nimeni nu a putut să se împotrivească lui, şi noi în mod tăcit am trecut pe alături.

Tot restul drumului parcurs spre casă, eu m-am gândit la acel sărman bărbat. Dar acei huligani puteau să-l omoare pe el. Noaptea, însă, l-am visat pe acel bărbat, fiind cu faţa însângerată, şi mi-a zis cu mustrare: „Unde este dragostea ta, frate?” De la aceste cuvinte mi-a fost stât de ruşine şi amar, încât m-am trezit şi am plâns.

Capitolul II: Ioan Botezătorul – baptist?

În prima Duminică a fiecărei luni, la adunare se săvârşea frângerea pâinii pentru toţi membrii adunării, dar aici deasemenea puteau lua parte şi oaspeţii din alte adunări ale confesiunii noastre. Eu nu eram admis la frângerea pâinii, spunându-mi că trebuie mai întâi să mă botez în apă, iar după aceea voi putea participa.

În Sfânta Scriptură sânt multe locuri unde se vorbeşte despre Botez, – mă îndruma fratele S. – iată că, în Evanghelia de la Marcu 16.16, citim: Cel ce va crede şi se va boteza, se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi. Iată de ce, – a continuat fratele, – ca să fii un membru cu toate drepturile în adunarea noastră, trebuie să te botezi în apă. Fiindcă adunarea noastră îşi are începutul tocmai de la Ioan Botezătorul, şi numai ea se cheamă „baptistă”. De ce? Fiindcă termenul „baptisto” din greacă înseamnă „a cufunda”, „a boteza” Iar primul care a botezat în apă a fost Ioan Botezătorul. Prin urmare el a fost baptist.

„Cât de bine este, – mă gândeam eu, – că credinţa noastră este cea mai dreaptă”. Dar pe mine mă uimea puţin un lucru, anume că ortodocşii şi catolicii au aşa de mulţi sfinţi, dar noi de ce nu putem să-l cinstim pe Ioan Botezătorul ca sfânt, el doar este întemeietorul credinţei noastre. Dar eu atuncimă gândeam că nu cunosc încă multe lucruri şi nu le înţeleg, deaceea eu am lăsat această întrebare fără atenţie până la un anumit timp.

Într-o zi, oarecum, la adunare au fost chemaţi nişte necredincioşi: cunoscuţi de la lucru, vecini, rudenii şi mulţi alţii. Presbiterul, diaconul şi fraţii predicatori erau dea gata. Presbiterul i-a atenţionat din timp, că dacă vreun frate nu se descurca în dezbateri cu vreo întrebare, atunci să înceteze sporul şi să dea cuvântul presbiterului ca acela la rândul său să dezvăluie rătăcirea. Îmi amintesc că fraţii erau îngrijoraţi în discuţiile cu seminariştii, fiindcă aceia cunoşteau bine Sfânta Scriptură şi deseori adresau întrebări, la care chiar şi presbiterul se îngreuna să răspundă.

Era primăvară, după Învierea Domnului, şi până a începe discuţia presbiterul a rugat ca toţi să se scoale pe picioare.

Să ne rugăm, – a spus el în glas şi sa rugat cu cuvintele sale, parcă din numele tuturor celor prezenţi, iar la sfârşit toţi au zis prieteneşte: „Amin”.

Fratele-reghent, a propus ca toţi în cor să cântăm de trei ori troparul ortodox „Hristos a înviat din morţi… ”. În sală s-a auzit şoaptă: „Ortodox”?! După sfârşitul cântării un frate a ieşit pe scenă şi a început predica. El a vorbit încet şi foarte atent, iar apoi s-a adresat către cei care au venit pentru prima oară:

Cine are întrebări, să le scrie pe o foiţă, şi să le transmită fraţilor, iar ei vor răspunde la ele.

După predică, cei mai mari au răspuns la întrebări. Erau multe întrebări. La trei întrebări a răspuns însăşi presbiterul.

Spune-ţi-mi, vă rog, dacă se poate de vopsit ouă roşii de Paşti, de copt cozonaci, pască etc., – a citit presbiterul prima întrebare. – Dacă nu, de ce atunci nu se poate?

– Această întrebare noi am discutat-o data trecută, – a spus presbiterul. – Cei care au fost deja cunosc cu siguranţă că nu trebuie să vopsim ouăle şi să coacem cozonaci, pască şi celelalte. În Biblie nu este nici o indicaţie ca să facem aceste lucruri. Dacă cineva vă serveşte la lucru ori în altă parte, nu luaţi şi nu mâncaţi. Noi cu fraţii am hotşrât că aceasta este jertfă idolească. Eu nu demult am avut aşa un caz, – a continuat el. – Mergeam într-o zi spre casă, iar pe strada noastră locuieşte o femeie ortodoxă, cu care mă cunosc bine de mai mulţi ani. Mergeam pe lângă casa ei, şi deodată ea îmi iese în întâmpinareşi zâmbind îmi spune : „Hristos a înviat!”. Ei deci, eu i-am răspuns, iar ea îmi zice mai departe: „Vă felicit sărbătoarea Paştelui şi pe copiii Dvs”, iar după aceea îmi dă un pachet învelit într-o hârtie albă. Mi-era oarecum s-o refuz şi a am fost nevoie să iau pachetul. Iar când am ajuns acasă am desfăcut pachetul, iar acolo erau ouă roşii, cozonaci şi pască. Atunci eu imediat mi-am adus aminte că în Scriptură e scris că nu trebuie să folosim în mâncare cele jertfite idolilor, şi am totul la câine. Dragi fraţi şi surori, trebie să fim atenţi şi să verificăm totul după Cuvântul lui Dumnezeu. Fiindcă protivnicul vostru, diavolul, umblă răcnind ca un leu cautând pe cine să înghită. (1 Pet. 5.8).

Răspunsul presbiterului mi-a adus îndoială. Dacă eu mai înainte credeam orbeşte „erudiţiei” lui, acum însă, eu am observat o neînţelegere cu cele ce am citit eu despre Paşte. În Scriptură doar e scris că, jertfa idolească există la păgâni, iar nu la creştini. Şi această mătuşă gragă, despre care a vorbit presbiterul, şi cu care mă cunoşteam şi eu, credea cu sinceritate şi cu tot sufletul. Plus la acestea, în Scriptură se vorbeşte despre faptul că Hristos a mâncat pasca cu ucenicii săi, şi El nu a considerat aceasta jertfire idolească. Iar într-o carte de istorie, tipărită până la revoluţia din Rusia, am citit că obiceiul de a dărui ouă vopsite la Paşte îşi are începutul de la Maria Magdalena, care după înălţarea Mântuitorului la cer a venit la Roma şi a propovăduit Evanghelia. Când însă ea a fost adusă în faţa Împăratului Tiberiu, ia dat un ou, care sa făcut roşu de la sine, şi ia spus: „Hristos a înviat!De atunci, creştinii urmând acest exemplu, au început să-şi dăruiască între ei ouă roşii. „Nu ştiu de ce „erudiţia”, de data aceasta la dus în eroare pe pastor”, – m-am gândit eu.

Atunci el a citit a doua întrebare:

Explicaţine de ce sânt mai multe credinţe, pe când Hristos e Unul?

– Ca să fie mai clar, – a răspuns presbiterul, – voi aduce un exemplu concret. Hristos a venit în lume pentru mântuirea neamului omenesc. Cu dragostea Sa jertfelnică, cu patimile de la Golgota, cu moartea şi învierea Sa, El a deschis o uşă spre Cer. Uşa în locuinţa Raiului. Dar duşmanul neamului omenesc, văzând că, oamenii merg în Cer printr-o uşă şi se mântuiesc, a făcut cu viclenie multe alte uşi. Oamenii au început să se încurce şi au mers prin diferite uşi, şi au ănceput să se piardă. Credinţa noastră şi este acea unică uşă care duce spre Cer. Cine din noi se sfieşte sau se îndoieşte în binecuvântarea lui Dumnezeu? Cât tineret avem noi adunare, câţi copii, oare asta nu e mila lui Dumnezeu? La Matei 18.20 se spune: unde sânt doi sau trei adunaţi în numele Me, acolo sânt şi Eu între ei. Iar noi? Nu sântem doar doi sau trei, ci 200 şi 300, şi chiar mai multe suflete. Şi eu cred, că Domnul va mai adăuga iară şi iară suflete în adunarea noastră. Atunci eu m-am liniştit puţin, fiindcă niciodată nu am fost liberal şi nu credeam părerile, precum că toate căile duc spre rai. Deaceea eu în interiorul meu am fost deacord cu presbiterul, că credinţa dreaptă este una, dar iată că s-a mai citit o întrebare:

– Răspunde-ţi-mi vă rog, – era scris pe foiţă, – ortodocşii cinstesc şi fericesc pe Născătoarea de Dumnezeu conform Luca 1.48: că iată de acum mă vor ferici toate neamurile. Voi tot o fericiţi sau nu?

– Întrebare bună, – a spus fratele presbiter, – Ortodoxia este rătăcire. Acolo totul e mort, fariseism şi închinare la idoli. Cine are Biblie să deschidem la Mat. 23. 2 şi 13: Cărturarii şi fariseii au şezut în scaunul lui Moise… Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că închideţi împărăţia cerurilor înaintea oamenilor; că voi nu intraţi şi nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi. Iată ce a spus Iisus Hrisatos despre ei. Iată de ce noi nu avem nimic comun cu ei. Cât despre Născătoarea de Dumnezeu noi nu o fericim pe ea deloc. Aşa este la noi primit. Ea este la fel ca toate femeile.

Eu am început atunci să observ că, nu tot ceea ce fac baptiştii, corespunde cu Scriptura, iar ultimul răspuns al presbiterului, a întărit şi mai mult îndoielile mele. Citind Evanghelia, eu singur am fost cuprins de dragoste către Maica lui Dumnezeu. Fiindcă câte patimi a suferit Ea văzând chinurile de pe Cruce a Fiului Său Unul născut. Ce poate fi mai dureros pentru o Mamă? Totodată, mie mi-a părut straniu să aud cum fraţii vorbeau, că Ea este o femeie obişnuită, ca toţi ceilalţi din jur. „Oare aşa este?” – mă împotriveam eu. Ea doar este unica pe care a ales-o Dumnezeu pentru întruparea Fiului Său. Acest fapt deja o arată pe Eaca o mare Aleasă. Cum se poate de spus, că Ea este nu se deosebeşte cunimic de femeile care au trăit pînş acum pe pământ? De exemplu, fiecare îşi iubeşte mama sa, cel puţin pentru faptul că, prin ea el primeşte viaţă. Iar dacă cineva o va defăima din cei cunoscuţi sau apropiaţi, atunci ne-ar defăima şi pe noi prin ea. Dacă cineva îşi iubeşte aproapele cu adevărat, acela îi va iubi şi pe cei care sânt iubiţi de el (aproapele). Dar dacă, aşa este dragostea omenească, cum este dar cea Dumnezeiască? Şi dacă noi iubim pe cea care ne-a născut, atunci cum s-o iubim pe cea care a născut pe Cel ce a creat lumea?

Dar cum Însuşi Hristos a iubit-o pe Maica Sa Preacurată! El nu a lăsat-o nici măcar atunci când era pe cruce. Domnul a încredinţat-o în grija iubitului Său ucenic Ioan Teologul. Iar aceşti „prieteni” a lui Hristos îndrăznesc să spună că Ea nu merită să fie cinstită, că Ea este o femeie obişnuită. O, dacă eu aş fi trăit atunci c-nd Maica lui Dumnezeu mergea pe pământ, – mă gândeam eu în sine, – se pare că pentru mine ar fi fost o fericire să sărut locurile pe unde a călcat Ea. Fiindcă dacă în popor se cinstesc mamele eroilor, atunci cu atât mai mult trebuie de cinstit şi fericit Maica Domnului nostru Iisus Hristos, care a biruit pe diavol.

Gândurile mele au fost întrerupte de un frate, care a chemat pe doritorii de a se „pocăi”. El vorbea tare şi elocvent, pătrunzător şi gingaş. Câţiva oameni s-au sculat lăcrimând.

– Voi doriţi să vă pocăiţi?- i-a întrebat fratele.

Da, – au răspuns ei, ştergânduşi lacrimile.

Să ne rugăm, – a spus fratele şi spus cu glas tare o rugăciune improvizată.

Atenţionez că, această pocăinţă, chiar dacă a trezit o dorinţă sinceră la acei oameni de aşi corecta viaţa păcătoasă, ea a fost fără mărturisirea păcatelor, precum este la ortodocşi şi fără rugăciunea dezlegării prin care preotul cu putere de la Dumnezeu, îl iartă pe cel ce se căieşte. Dar despre aceasta eu atunci nu ştiam. Mie îmi plăcea să văd oamenii care stăteau în genunchi şi îşi cereau iertare de la Dumnezeu. Poate că, aceasta tot le uşura cumva pocăinţa, fiindcă nu fiecare ar putea să spună păcatele sale cuiva. Deoarece este foarte ruşinos, dar să-i spui lui Dumnezeu, deloc nu e ruşine. Se pare că, din acest considerent Ioan Botezătorul chema pe toţi să-şi mărturisească păcatele, anume ca pocăinţa să aducă roadă, adică sinţul ruşinii. Şi iată că, atunci când el îi băga în apă, le cerea să spună păcatele în auzul tuturor. Desigur, nu fiecare avea curajul să vorbească despre ticăloşiile sale, deaceea el i-a numit pe iudei pui de năpârcă, care nu se hotărau să intre în apă.

După pocăinţă am cântat cu toţii o cântare înduioşătoare: „Ultima chemare a răsunat pentru tine… ”. În timpul acestei cântări s-au mai adăugat câţiva oameni din cei noi-veniţi şi erau deja mai mult de zece pocăiţi. Îmi amintesc cum toţi au primit în dar câte o Evanghelie de buzunar şi careva lucruri de mâna a doua de la fraţii din America.

Va urma…

Călugărul ANASTASIE.

Pravoslavnii Crest”, N:7, 8 (31, 32) 2011.

Traducere din limba rusă şi îngrijire de Diacon Veaceslav BODAREV.

x Close

Facebook

Contact Form Powered By : XYZScripts.com