Header image

Cum eu, fiind baptist, am găsit Ortodoxia? (VI)

12:08, miercuri, 18 martie, 2015 | Cuvinte-cheie: , , ,

Ortodocșii nu s-au abătut de la adevăr. Ei întotdeauna au păstrat și au luptat pentru credința dată sfinților (Iuda 1, 3). Astfel, la Sinoadele Ecumenice ucenicii Apostolilor au adoptat Crezul, în care este exprimată pe scurt toată învățătura Bisericii. Or, Domnul nostru Iisus Hristos a poruncit, spunând: „Voi însă să nu vă numiţi rabi, că unul este Învăţătorul vostru: Hristos.” (Matei 23, 8).

Cu aceste cuvinte Domnul le-a spus ucenicilor Săi să nu învețe nimic de la sine, dar numai ceea ce au învățat de la El. Pentru că cel care propovăduiește propria învățătură este învățătorul, iar cel care învață ceea ce a învățat de la Altul este discipolul Învățătorului. De aceea, sfinții au interzis strict să se propună ceva nou sau să se trunchieze învățătura existentă a Bisericii. Iar pe cei care vor îndrăzni să adauge sau să scoată ceva din Simbolul de Credință sfinții i-au dat anatemei.

Catolicii însă, în secolul IX, au adăugat la Crez termenul Filioque, adică expresia și de la Fiul, fapt pentru care au și fost acuzați de abatere de la adevăr de patriarhii ortodocși răsăriteni. Dar papa, dorind să-și legitimeze puterea asupra Bisericii, a ordonat tuturor Bisericilor locale de Răsărit să se supună Romei și să recunoască faptul că papa este vicarul lui Dumnezeu pe pământ, cuvântul lui este lege, iar el poate totul, chiar și să schimbe Scripturile. Desigur că nimeni dintre oamenii cu mintea sănătoasă nu a acceptat aceste absurdități, iar în 1054 Papa Leon al IX-a, în stare de furie, l-a blestemat pe Patriarhul Constantinopolului Mihail Cerularie și pe toți care nu se supuneau autorității papale. În urma acestui fapt, s-a produs lepădarea completă și irevocabilă a catolicilor de adevărul Ortodoxiei.

Am făcut o pauză. Toți ascultau discursul meu cu mare interes și atenție, pentru că nu cunoșteau istoria și, pe lângă acestea, prezbiterul nostru ne interzicea să citim cărți „străine”.

– Și ce a fost mai departe? a întrebat curios fratele V.

– La scurt timp după aceea, Papa Urban al II-lea, în 1095, la Conciliul de la Clermont a chemat întreaga lume catolică la o cruciadă spre Est. Un an mai târziu, catolicii din Franța, Germania, Anglia, Scandinavia, Italia și Spania s-au pornit spre Constantinopol și Ierusalim. Masacrele, alternate cu slujbe catolice blasfematoare, dovedeau intențiile lor meschine. Însă mulți latini înțelegeau că săvârșesc nelegiuiri, mai ales că nu putea să nu-i mustre conștiința. De aceea, papa „fără de păcat” a introdus vânzarea de indulgențe și, din acel moment, orice păcătos, cumpărând indulgențe, chipurile primea iertarea celor mai teribile păcate. De la această erezie s-a răspândit desfrâul și violența.

Văzând răutatea și înșelăciunea lumii occidentale, călugărul catolic Martin Luther (1483-1546), profesor de studii biblice la Universitatea din Wittenberg, s-a răzvrătit împotriva papei. În septembrie 1517 el a atârnat pe poarta Castelului Wittenberg o placă cu 95 de teze împotriva papalității. Astfel a început protestantismul.

Dar intenția nobilă a lui Luther nu s-a încununat de succes, pentru că el nu a căutat Biserica pe care Domnul a întemeiat-o și pe care porțile iadului nu o vor birui. Luther a devenit un propovăduitor al noii doctrine dinafara credinței romano-catolice și a celei ortodoxe. Criticând și încercând să dezrădăcineze papalitatea, el a distorsionat adevărul și a suprimat Sfânta Tradiție. De la Adam până la Moise nu a existat Scriptura. Dar Sfânta Tradiție a existat de la începuturi și, în toată deplinătatea, se păstrează în Biserica Ortodoxă. Luther însă nu s-a întors la Ortodoxie, dar a început să creeze o nouă învățătură, proprie. Vă amintiți cum apostolul Pavel a poruncit să fie dat anatemei chiar și îngerul din cer, dacă ar vesti altă evanghelie.

Cea mai gravă rătăcire a catolicilor este infailibilitatea papei, absolut contrară Scripturii, care spune că toți au păcătuit (Rom 5, 12). „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi.” (1 Ioan 1, 8). Însă Luther a agravat această abatere, recunoscând sfințenia nu doar a unui singur om, ci a tuturor adepților săi.

Baptiștii au ritualul pocăinței. El se săvârșește o dată și gata. Iar în Ortodoxie – în fiecare zi, în fiecare oră, în fiecare clipă. Îmi amintesc cum odată, la adunare, am ieșit în mijlocul sălii cu lacrimi și cu rugăciunea vameșului, dar am plecat de acolo fariseu. Noi trebuie să ne pocăim continuu, pentru că aceasta este rugăciunea plăcută lui Dumnezeu. El ne cheamă la pocăință. Și numai sentimentul de pocăință îl face pe om smerit. Domnul spune: „…supuneţi-vă preoţilor; şi toţi, unii faţă de alţii, îmbrăcaţi-vă întru smerenie, pentru că Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har” (1 Pet. 5, 5).

– Știi, a spus fratele K. Îmi amintesc cum am plecat odată în centrul raional, iar acolo la adunare au venit câțiva tineri ortodocși. La început noi am crezut că sunt seminariști, dar pe urmă ne-am dat seama că nu era tocmai așa. Ei aproape că nu cunoșteau Scriptura, dar au început să polemizeze cu noi. Unul dintre ei a spus că el este păcătos și m-a întrebat dacă mă consider păcătos sau nu. I-am spus că am fost cândva păcătos, dar deja m-am pocăit și nu mai am păcate. El a râs. L-am întrebat de ce râde, iar el a răspuns că râde de mândria demonică și m-a întrebat:

– Deci tu crezi că ești sfânt?

– Da, i-am răspuns serios.

– Spune-mi sincer, tu nu ai gânduri de poftă la vederea unei fete frumoase?

Nu știam ce să-i răspund, pentru că a nimerit în cel mai dureros loc al meu, de aceea am tăcut, dar sora S., care stătea nu departe de noi, s-a implicat în discuție și a spus:

– Nu, frate, el nu are astfel de gânduri.

– Asta da! s-a mirat el, și tu chiar deloc-deloc nu păcătuiești?

– Nu, i-am răspuns un pic jenat.

– Iartă-mă, dar nu te pot crede, a afirmat fratele ortodox. Înseamnă că faci numai fapte bune?

– Da, i-am răspuns.

– Și ce fapte faci? a întrebat el.

– Vizitez împreună cu frații spitale, îi ajut pe cei nevoiași, cânt în cor…

– Ei, iată că ai și păcătuit, m-a întrerupt tânărul ortodox.

– Cum am păcătuit? am întrebat mirat.

– Domnul a spus să nu trâmbiţăm despre faptele noastre bune, dar tu te lauzi în fața mea cât ești de virtuos.

Îmi amintesc că atunci m-am supărat tare pe acel tânăr, dar pe urmă am meditat mult asupra spuselor lui și am ajuns la concluzia că are dreptate. Eu doar păcătuiesc. Fie că nu comit cine știe ce păcate grele, dar oricum uneori judec pe cineva sau mă irită ceva, alteori chiar pot fi și brutal.

– Slavă lui Dumnezeu, am spus. În aceasta și constă eroarea lui Luther: spunând că e destul să te pocăiești o dată și pe urmă poți păcătui în voie, numai crede că ești deja mântuit. Dar trebuie să ne pocăim de toate păcatele noastre. De îndată ce păcătuim, trebuie să mergem la spovedanie și să ne pocăim. Însă diavolul l-a distrus pe Luther pentru că el a lăsat pocăința și s-a dat drept învățător, încetând a fi ucenic. „Tu ești eliberatorul creștinismului”, i-a spus într-o zi cineva. „Da, a căzut de acord Luther, așa este.” Dar „eliberarea” lui a fost o amăgire. Luther se considera un tăietor de lemne, care a trasat o cale prin desișul pădurii, însă, din păcate, această cale nu a dus la învățătura lui Hristos, dar în direcția opusă. „Eu singur nu știu ce duh m-a copleșit”, scria Luther. „Marele nostru profet, sfântul apostol Martin” – așa a fost numit el la începutul reformei, iar mai apoi – „tatăl rău din Wittenberg”.

– Dar poate Luther, trăind în Occident, nu știa despre Biserica Ortodoxă Răsăriteană? a întrebat fratele G.

– Eu tot așa mă gândeam la început, dar pe urmă am găsit o carte în care am citit despre atitudinea lui Luther față de Ortodoxie. „Nici Sinodul de la Niceea, nici primii părinți ai Bisericii, scria Luther, nici vechile comunități din Asia, Grecia, Africa, nu erau supuse papei. Și acum, în Răsărit, există creștini adevărați, ai căror episcopi nu se supun papei.” El a scris acestea despre Biserica Ortodoxă. Luther mai era indignat de faptul că catolicii nu-i cinstesc nici pe sfinții mucenici răsăriteni. „Oare nu este o nedreptate flagrantă să fie exclusă din biserică și chiar din Cer această mare mulțime de mucenici și sfinți, cu care s-a proslăvit timp de paisprezece secole Biserica Răsăriteană?!”, scria Luther.

– Cum, Luther îi cinstea pe sfinți? s-a mirat sora L.

– După cum vedeți. Apostolul Pavel a spus: „Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa. (Evrei 13, 7). Iată că Biserica Ortodoxă își aduce aminte. Alcătuiește viețile sfinților, le pictează icoane, îi prăznuiește. Precum au fost stabilite sărbătorile Vechiului Testament în memoria vechilor sfinți și evenimente legate de ei, tot așa și sărbătorile Noului Testament se prăznuiesc în memoria evenimentelor din Evanghelie și a sfinților plăcuți lui Dumnezeu.

– Dar așa s-ar putea și din sfinți să-ți faci idoli, a ripostat sora L.

– Da, s-ar putea. Și în venerarea icoanelor, și în venerarea Maicii Domnului și a sfinților există pericolul apariției unui cult păgân. Dar existența acestui pericol nu înseamnă că venerarea trebuie respinsă complet. Unii își ies din minți de la rugăciune, dar nu putem din această cauză să interzicem rugăciunea. Fiecare poruncă a lui Dumnezeu riscă să fie neîndeplinită. În aceasta și constă voința liberă a omului. Putem îndeplini, dar putem și încălca. Tot așa e și cu sfinții: putem să-i pomenim cu evlavie și să le urmăm credința, cum face Biserica Ortodoxă, și să le cerem rugăciunile înaintea lui Dumnezeu, pentru că la Dumnezeu toți sunt vii. Și putem, ca și sectanții, să ajungem la nebunie și să ne cinstim mentorii ca pe niște zei.

– Dar de ce ortodocșii citesc rugăciuni compuse de sfinți, și nu se roagă la Dumnezeu cu propriile cuvinte? Doar cu părinții nu vorbim de pe foaie sau din cartea de rugăciuni, ci ne adresăm simplu, cu propriile cuvinte. Așa trebuie să ne adresăm și lui Dumnezeu, a spus fratele G.

– Nu e chiar așa, am spus. Imaginează-ți că cuvintele tale spuse în rugăciune sunt muzică, adică improvizație. Știm cu toții că tu cânți foarte bine la vioară. Nu-i așa?

– Da, a spus G.

– Spune-mi, ai luat vioara în mână și imediat ai început să improvizezi?

– Desigur că nu.

– Ce ai făcut mai întâi?

– Am cântat game, arpegii, exerciții, compoziții.

– Și apoi?

– Apoi lucrări clasice. Opere ale compozitorilor celebri.

– Și doar atunci ai învățat să improvizezi. Nu-i așa?

– Da, a răspuns fratele G.

– Iată așa e și în rugăciune. Înainte de a vorbi cu propriile cuvinte, trebuie să ne învățăm să ne rugăm cu rugăciunile cu care s-au rugat sfinții lui Dumnezeu. Doar și Hristos ne-a poruncit: „Când vă rugaţi, nu spuneţi multe ca neamurile, că ele cred că în multa lor vorbărie vor fi ascultate; deci nu vă asemănaţi lor, că ştie Tatăl vostru de cele ce aveţi trebuinţă mai înainte ca să cereţi voi de la El. Deci voi aşa să vă rugaţi: Tatăl nostru…” (Matei 6, 7-9).

Nici Luther nu a început imediat să se roage cu cuvintele sale, dar la început citea din cartea de rugăciuni. Limba latină este foarte complicată și neînțeleasă, nu ca cea slavă bisericească.

– Dar de ce în Biserica Ortodoxă slujbele se țin în limba slavonă, și nu în rusă? a întrebat fratele K.

– Slavona bisericească este o limbă liturgică. Iată, de exemplu, tu, când te afli acasă, îmbraci capotul și încalți papucii, dar oare la adunarea de rugăciune vei pleca cu această ținută?

– Bineînțeles că nu, a spus K. Eu mă strădui să mă îmbrac mai cuviincios. Doar plec să mă rog lui Dumnezeu.

– Așa și în domeniul lingvistic există o diferență – limbajul familiar, în care comunicăm acasă, la piață și în genere în viața de zi cu zi, iar slavona bisericească este limba în care vorbim cu Dumnezeu.

Frații mei iubiți, trebuie studiată nu doar Biblia, ci și istoria bisericii. Probabil, ați auzit că în America, câteva mari comunități protestante au trecut la Ortodoxie. Mai întâi, ele au studiat aprofundat istoria creștinismului din timpurile apostolice și, cercetând-o în cele mai mici detalii, au părăsit falsa doctrină protestantă și au primit botezul de la un preot ortodox. Deoarece Adevărul este unul!

M-am uitat la ceas. Am constatat că nu am observat cum a zburat timpul. Luându-și rămas bun, oaspeții mei, vădit tulburați, au plecat acasă.

Va urma…

„Pravoslavnii Crest” Nr. 12, 2011. Traducere din limba rusă și îngrijire de

Diacon Veaceslav Bodarev, Tatiana Ionaș

Contact Form Powered By : XYZScripts.com