Header image

Cum să îndurăm nedreptăţile

 Dacă ni s-ar fi oferit posibilitatea să vedem în ce stare se găsesc sufletele oamenilor, atunci cu siguranță, am fi văzut că ele se simt rănite. Toate se simt nedreptățite de către cineva, înșelate, umilite, ofensate. Poate că așa și este. Totul însă stă în percepția acestui fapt și în acea atitudine, pe care noi înșine ne-o construim față de evenimentele neplăcute.

Resentimentele vin întotdeauna din năruirea unor speranțe. Am sperat că vom fi înțeleși, ajutați, iertați, dar acest lucru nu s-a întâmplat. Am presupus că altă persoană ne vine în întâmpinare, dar în loc să facă acest lucru, s-a întors cu răceală sau ne-a împins cu cruzime. Speranța s-a năruit și în locul ei a apărut supărarea.

Cât ar fi de regretabil, supărarea în sine îți provoacă suferință. S-ar părea că omul suferă din pricina hărțuirii obiective din partea altora, dar, de fapt, el este chinuit de propriile gânduri și simțăminte. După cum bine remarca sfântul Ignatie Bryanchaninov, omul suferă cel mai mult nu din cauza neplăcerilor întâmplate, ci din cauza retrăirii lor. Dezvoltând această idee, adăugăm că, retrăind insultele în sine, noi ne devorăm pe noi înșine.

A venit odată la un stareț un elev și a întrebat ce să facă cu supărările care îi apar din cauza atitudinii incorecte a altor oameni față de el. Starețul i-a dat următorul sfat: „De fiecare dată când te superi, pune în sân câte un cartof”. Elevul a ascultat sfatul și încet, încet s-au strâns atâția cartofi, încât au devenit grei, iar cu timpul au început să se strice. Atunci elevul s-a dus din nou la stareț și i-a zis: „Nu pot să mai duc cu mine această greutate împuțită”.

„Este neplăcut? – a întrebat starețul. – Cum îți permiți atunci să duci în sufletul tău supărările față de alți oameni?” Într-adevăr, supărarea – este acel lucru care se împute în interiorul nostru, ne chinuie sufletul cu o greutate de nesuportat și nu ne dă liniște.

Mai este un fenomen interesant. S-ar părea că supărările ne despart de oamenii care ne-au pricinuit răul. De fapt, fiecare supărare continuă să ne lege de acea nedreptate sau ofensă, pe care ne-a pricinuit-o cel ce ne-a rănit. Pentru că omul este liber în interior, el nu ascunde în inima sa răutățile – el este liber și împăcat – în timp ce acela care s-a subordonat răutăților, în interior este jenat, obosit, chinuit de amintirile triste, de impresiile și nedreptățile suferite. Cum poate un astfel de om să fie fericit?

Chiar și o mică greșeală a celui apropiat, suntem în stare să o umflăm până la dimensiuni nebănuite.

Supărarea se transformă adesea în ranchiună, în faptul că noi ne amintim ofensa mult timp și păstrăm un sentiment ostil față de cei care ne supără. După cum ne spunea preacuviosul Ioan Lestvichnik, ranchiuna este „rugina sufletului, viermii minții”. Rugina mănâncă, iar viermele roade – cum poate inima să fie liniștită în aceste condiții?

De aceea cea mai bună regulă poate fi – să nu lăsăm supărările să ne intre în inimă, să pășim peste propria supărare, să mergem mai departe în viață, devenind mai înțelepți, mai atenți, mai îngăduitori cu aproapele.

De ce să ne supărăm pe alții? Există câteva cauze evidente pe care dacă le știm putem, din timp, să neutralizăm supărările noastre.

În primul rând, noi așteptăm ca celălalt să ne ajute, să ne iasă în întâmpinare, cu alte cuvinte celălalt este obligat să ne slujească neapărat nouă și el să nu aibă alte griji, care să-l împiedice să ne acorde nouă întreaga atenție.

În al doilea rând, noi nu admitem ca cealaltă persoană să nu se abțină, să fie scoasă din sărite, să ne aducă pe noi într-o anumită situație, adică noi nu-i dăm dreptul să greșească.

A treia cauză a supărărilor noastre constă în aceea că noi așteptăm întotdeauna de la alții aceeași atitudine față de noi. Dacă aproapele nostru nu a făcut așa, cum am presupus noi mai înainte, atunci noi spunem că el nu a îndreptățit speranțele noastre, că acțiunile lui s-au dovedit neașteptate pentru noi. În relațiile cu apropiații este important să ne amintim că omul – este o ființă schimbătoare. De aceea, o persoană bună, în anumite momente, este capabilă să se piardă cu firea, să-și piardă bunătatea și dragostea (la fel și un om rău este capabil să se căiască și să se îndrepte).

Nu este greu de observat că toate cauzele menționate subliniază egoismul nostru și lipsa dorinței noastre de a te pune în locul aproapelui. Egoismul cere întotdeauna ca alții să ne slujească „e-ul”, ca „e-ul” nostru să primească de la alții numai foloase. Dacă am înțelege din timp că trebuințele noastre nu trebuie să stea în centrul vieții altor persoane și că nu ne-ar costa nimic să participăm la construirea vieții celor apropiați, să nu înghițim fără măsură numai ajutorul lor, atunci nu se vor mai nărui speranțele noastre nejustificate. Trebuie să schimbăm vectorul vieții de la egocentrism la sacrificiu și nu vor mai fi supărări.

Încă ceva. După cum am constatat, probleme cu aproapele nu are cel care nu se supără.

de Valery Duhanin, pravoslavie.ru

traducere http://stiripentruviata.ro

Contact Form Powered By : XYZScripts.com