Header image

Cum iubeşte „Cetăţeanul Google” sau lecţie despre Dragoste

Daca nu ma insel, generatia care acum se confrunta cu marea provocare a cresterii adolescentilor este tocmai generatia cu „cheia de gat”- acei fosti copii ai celor care munceau in cate doua sau trei schimburi in uzinele uriase, colosii „Epocii de Aur”, care le inghiteau sistematic viata, visele si nadejdea. Copii care au fost lipsiti de prezenta constanta a mamelor in viata lor, si care fie au fost crescuti de bunici, fie de educatoarele din crese si camine cu program prelungit.

Cat de daunatoare este disparitia mamei din viata copiilor am dezbatut pe larg in alte articole si, prin urmare, nu este nevoie sa reluam in cel de fata. De asemenea, cat de bine inlocuieste indiferenta si grija rutinata a ingrijitoarelor din crese dragostea lucratoare a mamei este evident. Tot astfel cum evident este modul nefast in care apartenenta copiilor la un grup de varsta la fel de sarac in experienta cea buna si constructiva influenteaza construirea propriilor modele si idealuri existentiale.

Cu toate acestea, acesti adulti de astazi, „copiii cu cheia de gat” de altadata, aveau macar posibilitatea de a alege dintre modele reale, umane. Ce te faci, insa, cu copiii „copiilor cu cheia de gat”?! Modelele pe care ei le au astazi la indemana sunt construite artificial, sunt la randu-le modelate, concepute special si puse undeva, acolo, la indemana lor. Uitate, asa, ca din intamplare, in fata ochilor lor, pe ecrane. Asa se face ca adolescentii de astazi, „Cetatenii Google” ai unui univers virtual infinit si extrem de… „generos”, nu sunt doar cu cheia usii de gat, ci cu o cheie „a-toate-deschizatoare”. Ei sunt cu CHEIA de gat: cheia de la usa de la intrare, de la usa spre un infinit de posibilitati, de la usa spre libertatea personala, pe care reclamele de tot soiul si filmele sau sitcom-urile care le sunt adresate o propovaduiesc ca pe un nou dumnezeu. Ei au la gat cheia care ii inchide intr-o singuratate cumplita, in care poate cea mai importanta lectie care nu le mai este niciodata predata este dragostea!

Dragostea, o problema hormonala

Mai tineti minte, dragi „copii cu cheia de gat”, in ce fel miroseau parcurile primavara, mai ales atunci cand stateati stingheri intr-un capat de banca, privind cu coada ochiului spre o silueta asezata strategic la celalalt capat de banca? Mai stiti cat de tare putea o inima de adolescent sa bata? Cat de greu si cu cata emotie atingeati mana celuilalt, dupa zile sau saptamani de chinuitoare asteptari, sperante si sustinute prelegeri de incurajare in fata oglinzii! Cine v-a invatat pe voi sa iubiti? Tata sau mama, sau poate eroii din „La Medeleni” sau din „Ciresarii”?… Dar pe copiii vostri cine ii invata? Si, mai mult decat atat, ce invata copiii vostri despre dragoste?

E drept, voi nu stiati ca „fluturii” din stomac sunt, de fapt, hormonii eliberati in sange de glandele endocrine. Ei stiu. Dar ce folos, cat timp aceeasi stiinta care le-a dat, pe buna dreptate (?!), aerul superioritatii atotstiutoare, le-a dezvaluit ultima gaselnita in materie de dragoste: de vreme ce tot e un fenomen natural, biologic, preponderent hormonal, dragostea tine maxim trei ani, dupa care… Cel putin asa ne dezvaluia acum doi-trei ani o vedeta de televiziune, ale carei cunostinte in domeniul endocrinologiei nu au fost inca riguros testate. Dar care, in virtutea statutului pe care mass-media i-l confera, este formatoare de opinie, este o voce cu autoritate in spatiul public, un model pentru adolescenti. Si astfel, doar cei maturi si avizati ridica suspiciosi din sprancene, banuind in spatele afirmatiei o incercare de a justifica nenumaratele esecuri maritale ale respectivei „vedete”. Deci, ce folos – vor fi gandind adolescentii, poate (iar daca nu, iertata sa-mi fie presupunerea!) — sa ne mai casatorim, daca, oricum, dupa trei ani se duce pe apa sambetei totul?!… Ce rost mai are o „chestiune formala” (am auzit des sintagma aceasta legata de casatorie), care oricum nu are „sustinere hormonala”, nu este de durata?

Ma intreb, insa: bunicile si strabunicile noastre cu ce fel de dragoste iubeau, de rezista ani de zile atunci cand barbatii lor cadeau prizonieri? De unde gaseau ele curajul si puterea de a naste opt-zece copii, sau poate chiar doisprezece, intr-o vreme in care barbatii plecau obligatoriu pe front in caz de razboi? Nu stiau de aceste „legi ale iubirii” care nu rezista decat alimentata de hormoni?!… Probabil exista ceva care le zidea ca pe niste femei puternice, jertfelnice si rabdatoare, ceva dincolo de si peste aceste legi biologice nou-descoperite. Era modelul mamelor si bunicilor din familie, din a caror experienta se cuminecau in fiecare zi a vietii lor, caci, de multe ori, imparteau acelasi acoperis mai multe generatii, vreme de ani buni. Era aceasta nepretuita resursa a experientei celor care te iubesc, era lectia de dragoste predata de cei ai casei, exact ceea ce le lipseste copiilor nostri astazi. Indiferent de resorturile hormonale ale propriului organism, copiii nostri vor iubi cu dragostea cu care noi ii invatam sa iubeasca!

Dragostea, un dat ontologic sau dobandit

Sigur, fiecare fiinta umana se naste cu abilitatea de a iubi, conform specialistilor . Ceea ce face diferenta intre dragostea care dureaza mai mult de trei ani si cea de o noapte, sau de maxim o saptamana, este modul in care educam aceasta abilitate, modelele dupa care fiecare persoana isi „configureaza” relatia.

Daca adolescentul traieste intr-o casa in care sotii se respecta, se iubesc si se sprijina unul pe altul, atunci va beneficia de doua ori: in primul rand va creste intr-un climat familial linistit si sigur, care ii va dezvolta increderea in propriile calitati si il va invata ca nu trebuie sa-si dovedeasca valoarea altfel decat fiind — dupa modelul parintilor sai — echilibrat, conciliant si jertfelnic; in al doilea rand, va invata ca intr-o relatie cu persoana iubita trebuie sa fie asa cum i-a vazut pe parintii sai modeland dragostea.

Daca, insa, copilul meu creste intr-o casa in care familia este un teatru de razboi, in care fiecare, sot si sotie, se arunca in lupta pentru a-si aroga suprematia, intr-o competitivitate fara noima, preluata din principiile societatii capitaliste (care li s-a imprimat in propriile ganduri si comportamente ca un modus vivendi), lectia lui despre dragoste va fi una despre un materialism relational, in care principiul calauzitor este „tu esti aici pentru a-mi servi atingerii propriilor idealuri”.

Cum sa modelam dragostea copiilor nostri?

In primul rand, modelam dragostea copiilor nostri fiind modele vii noi insine si, astfel, conturand traseul pe care fiii si fiicele noastre il vor urma in propriile relatii sau in familiile pe care le vor intemeia. Nu este intamplatoare recomandarea Apostolului care se citeste la cununie si care spune ca barbatul trebuie sa isi iubeasca sotia ca pe sine insusi, iar femeia sa se teama de barbat Efeseni 5:33 — a nu se intelege ca femeia trebuie sa se teama de reactiile violente ale barbatului! Prin aceste cuvinte, Sfantul Apostol Pavel doreste sa recomande femeii sa isi plineasca datoria de-a asculta de deciziile barbatului, de-a respecta autoritatea sa de domn iubitor al casei sale, deplin si vesnic jertfelnic ei.

Oare nu asa erau familiile noastre vechi, acelea care apucau destul de frecvent aniversarea „nuntii de aur”? Barbatul, sot si tata, modela iubirea pentru sotia sa, iar femeia, sotie si mama, modela respectul pentru sotul sau — caci femeia are nevoie de ocrotirea lui iubitoare, iar barbatul are nevoie de respectul ei jertfelnic. Si, daca tot vorbeam mai devreme de biologie, oare nu asa sunt biologic conceputi oamenii: femeia primeste, iar barbatul daruieste, vesnic venind unul in intampinarea celuilalt?

Chestiunea rolurilor din familia traditionala, desi una extrem de spinoasa si contestata, ar putea foarte bine primi o alta dimensionare in ochii contestatarilor, daca ar fi privite in lumina jertfelniciei si a iubirii – nu credeti?… Se prea poate ca, in valtoarea aceasta a ideologiei capitaliste pe care am infipt-o destul de adanc in miezul fiintei noastre, sa avem tendinta sa distorsionam un pic profilul acestor roluri, uitand ca rolurile traditionale ale sotiei si al sotului nu se afla in competitie unul cu altul, ci intr-o simbioza, intr-o impreuna-iubitoare existenta.

In al doilea rand, sa nu uitam ca omul, in virtutea capacitatii sale naturale de a iubi si a nevoii ontologice de iubire, va cauta mereu intimitatea – nu neaparat cu conotatie sexuala, ci intimitatea ca o comuniune, ca un mod de cunoastere reciproca, bazata pe iubire si intelegere, pe dialog (autentic, nu unul in care el povesteste incurajat de un „Iham!” absent). Daca aceasta nevoie de intimitate nu este satisfacuta in mediul familial, atunci omul va dezvolta doua mari temeri: fie ca nu va fi iubit niciodata, fie ca nu va putea iubi. Prin urmare, fie dragostea sa va fi una care solicita mereu dovezi, fiind prin urmare apasatoare, sufocanta si egoista, fie va evita sa isi intemeieze o familie, de teama ca, neputand fi bazata pe dragoste, va esua.

Dragostea intre perpetuare si dainuire

Nu este „Daca ma iubesti, faci dragoste cu mine!” argumentul ultim caruia nici o adolescenta nu-i rezista? Majoritatea marturisirilor de pe site-urile de socializare privind debutul vietii sexuale duc spre acest stereotip. Ceea ce ne indreptateste sa tragem concluzia ca exista, la ora actuala, o grava confuzie in randul adolescentilor, si anume aceea ca dragostea consta, in cele din urma, in relatia sexuala dintre doi parteneri; mai nou, nici macar de sexe diferite. Cine ne-a predat aceasta „lectie despre dragoste” noua, oamenilor, singurele fiinte capabile de romantism, de a scrie poezii sub clar de luna, de a compune partituri muzicale ireale, de a zbura pana sus, sub poala cerului si a ne risipi in sute si mii de tresariri, de ganduri si dulci chinuri, pentru a ne recompune mereu mai buni, mai rabdatori, mai nobili pentru fiinta iubita?

Parintele Daniil (Tudor) punea acest nefericit curs al evenimentelor pe seama faptului ca, in prezent, relatia sexuala este cea mai raspandita forma de manifestare a afectiunii. Sa aiba dreptate? Oare nu mai reusim sa-i invatam pe copii iubirea? Oare am uitat sa le aratam cum se poate manifesta afectiunea pentru un om? Da, televizorul si Internetul ii invata ca iubirea inseamna sex. Dar tu, fostule „copil cu cheia de gat”, ce ii inveti? Sa stii ca fiinta umana are tendinta de a se comporta in armonie, in conformitate cu modul in care este perceputa de ceilalti! Daca il inveti pe copil ca este, vorba cantecului, „iubibil”, atunci va fi astfel, adica va avea constiinta faptului ca poate fi iubit, ca merita sa fie iubit, ca va fi iubit, chiar daca nu cedeaza presiunilor sexuale ale celuilalt, dar mai ales ca a primi iubire este intim legat de a darui iubire. Daca il faci sa fie constient de faptul ca apartine unui grup armonios, stabil si puternic (familia), nu va cauta un alt grup caruia sa ii apartina, iar, la varsta adulta, va avea un model dupa care sa isi construiasca propriul „grup”.

Asa ca mangaie-ti sotia ori de cate ori ai ocazia, ca sa stie ca dragostea inseamna mangaiere, ocrotire si implicare! Lasa-ti copilul sa vada si sa auda ca pretuiesti deciziile si sprijinul sotului tau, ca sa stie ca dragostea inseamna impreuna-lucrare si responsabilitate! Descopera-i si ajuta-l sa-si dezvolte talentele reale, ca sa capete incredere in propriile forte si abilitati, si sa nu faca un pas inapoi in fata incercarilor, nici sa faca apel la solutii compromitatoare!

Si, mai mult decat orice, invata-l ca, asa cum fara relatia sexuala neamul omenesc nu se poate perpetua, acest lucru nu este posibil nici fara dragoste! Acest suport biologic, nedublat de unul duhovnicesc, duce in sens invers (asa cum arata Parintele Arsenie Boca) spre pervertirea si, in cele din urma, distrugerea fiintei umane. Dar, mai ales, explica-i ca „Cetateanul Google” slabit, pasivizat si, intr-un final, inrobit propriului trup, are in sine o umanitate degenerata — care este insa o gazda excelenta pentru a grefa pe ea latura contractualista a omului nou, nascut sub lampa cu lumina artificiala a consumismului. Or, aceasta umanitate nu poate trai Taina Cununiei ca pe ceva sfant. El o traieste ca pe o Taina detainuita, in care singurul garant nu este Dumnezeu, ci statul.

Prin urmare, da-i cea mai pretioasa lectie a vietii: sa-si traiasca dragostea in familie, ca pe o Taina…

Cu dragoste,

Alina Mirica

(In revista Familia Ortodoxa, nr. 2 (49) /2013)

Contact Form Powered By : XYZScripts.com