Header image

Cum ne ajută exemplul lui Iov. Puterea dreptului în slăbiciune

10:10, vineri, 19 mai, 2017 | Cuvinte-cheie: , , , , ,

„Dacă trebuie să mă laud, mă voi lăuda cu cele ale slăbiciunii mele!”(II  Corinteni 11, 30)

Iov este un personaj biblic vechi-testamentar care a trăit înainte de legea lui Moise, om drept înaintea Domnului și bogat. Era căsătorit și avea șapte copii. Atunci diavolul îi spune lui Dumnezeu că dacă Iov n-ar avea de toate, n-ar mai fi slujitor bun. În această situație, Domnul îi îngăduie diavolului să-i ia lui Iov averea și toți copiii. În ciuda nenorocirilor, Iov n-a hulit pe Domnul, ci chiar l-a binecuvântat. Diavolul se duse din nou la Domnul și-i cere să-i îngăduie să-i ia și sănătatea, iar Dumnezeu îi permite. Din cauza bolii, Iov este nevoit să se retragă pe un gunoi. Trei prieteni vin să-l consoleze, dar crezând că suferința lui este cauzată de păcat, au început să-l invidieze, să-l rănească cu acuzații și să-l batjocorească. Cu toate acestea, Iov n-a zis nici o blasfemie și a rămas om sfânt. Drept răsplată pentru răbdare, Dumnezeu îi redă lui Iov sănătatea, îi dă din nou șapte copiii, și îi dă de două ori mai multă avere.

Iov în bogăție

Primul lucru pe care trebuie să-l luăm în seamă este faptul că Iov, fiind avut și căsătorit, era om drept și milostiv, care îi ajuta pe toți cei care aveau nevoie. Pe el îl durea pentru orice neputincios. Potrivit Sfântului Ioan Gură de Aur „nu este mai puțin încercat cel ce este cucernic în vreme de bogăție față de cel ce este astfel în sărăcie… Căci faptul de a fi bogat nu predispune la cucernicie, ci la cele contrare ei.” Un alt lucru demn de luat în seamă este acela că Iov se ruga pentru iertarea păcatelor copiilor săi și aducea jertfă inclusiv pentru păcatele pe care ei le-ar fi putut face doar cu gândul. Așa era Iov când avea de toate. Ce învățăm din exemplul lui? Că trebuie să ne fie milă de cei nenorociți și să practicăm virtutea milosteniei. De asemenea, de la Iov învățăm că trebuie să ne rugăm cu osârdie pentru iertarea și mântuirea copiilor noștri, căci rugăciunea părinților este cea mai puternică.

Suferințele lui Iov

După ani întregi în care avea de toate, Iov a fost lovit pe neașteptate de mari suferințe. Iată care sunt nenorocirile lui Iov:

a) pierderea averii

b)boala

c) pierderea copiilor

d)împotrivirea soției

e) rănile sufletești pe care i le făceau cei din jur.

Primele două suferințe sunt materiale, iar ultimele trei sunt spirituale.

Un lucru remarcat de Sfântul Vasile cel Mare este acela că Iov nu și-a sfâșiat hainele când a pierdut întreaga avere, ci când și-a pierdut copiii. Pentru Iov bogăția nu avea mare însemnătate, pe când pierderea copiilor era pentru el pricină de întristare. Boala, deși era o suferință materială, nu e lipsită de importanță, deoarece boala lui Iov era foarte greu de îndurat. Când soția i-a cerut lui Iov să-l blesteme pe Domnul, Iov n-a fost biruit nici de milă, și a refuzat să o facă. El „a fost încercat prin mulţimea de nenorociri vestitoare, l-a încercat chiar prin soţie… Nu e neînsemnată această încercare. Căci ştim că mai grele sunt încercările care vin prin femei”, scrie Sfântul Ambrozie al Milanului. Pentru Iov, cele mai dureroase răni au fost, probabil, împotrivirea soției și rănile sufletești pricinuite de cei din jur: „Iar acum am ajuns de batjocură pentru cei mai tineri decât mine şi pe ai căror părinţi îi preţuiam prea puţin, ca să-i pun alături cu câinii turmelor mele.” (Iov 30, 1) De asemenea, cei trei prieteni ai lui Iov, deși au venit la el cu intenția de a-l consola, s-au comportat cu el ca niște batjocoritori, i-au adus acuzații care n-aveau nici o dovadă, ci erau bazate doar pe concepția tradițională a acelor timpuri, potrivit căreia toată suferința omului este cauzată de păcate.

Demn de luat în seamă este faptul că Iov, deși s-a întristat mult, n-a căzut în disperare și n-a avut un plâns isteric. De multe ori, părinții care își pierd copiii cad în deznădejde, plâng și astfel ajung la nebunie. Dar Iov, nu numai că și-a pierdut copiii, el și-a pierdut toată averea, sănătatea, precum și dragostea celor din jur, a prietenilor, a celor pe care i-a ajutat. Și asta deși el nu știa motivul pentru care suferă și, probabil, nu cunoștea că va exista învierea.

Exemplul lui Iov ne poate ajuta în orice situație, oricât de catastrofală ar fi. Sfântul Ioan Gură de Aur zice că a mulțumi Domnului în necaz este o faptă mai mare decât a face milostenie, decât a ne da toate averile săracilor: „Așadar, când pierdem bogății și bani, să nu ne tulburăm, ci să zicem: „Slăvit să fie Dumnezeu”, și vom afla bogăție mult mai mare. Cât ne folosim din aceste cuvinte nu ne-am folosi  nici dacă am cheltui tot ce avem pe binefaceri, nici dacă am umbla peste tot căutând săraci pentru a-i ajuta, nici dacă ne-am risipi banii pentru a oferi mâncare celor înfometați. Din această pricină nu-l admir atât de mult pe Iov pentru că-și ținea casa deschisă celor aflați în nevoi, ci pentru faptul că a îndurat pierderea bunurilor sale mulțumindu-I și slăvindu-L pe Dumnezeu. Cel care poate, atunci când este încercat în necaz, să spună sincer și fără cârteală ceea ce a spus Iov: „Domnul a dat, Domnul a luat” (Iov 1, 21), fie doar din pricina asta va fi arătat drept împreună cu Iov și va sta în slavă alături de Avraam”. Și când te gândești că Iov nu știa aceasta pentru a se mângâia, dar cu toate acestea a binecuvântat pe Dumnezeu în suferințe. „Ți-a murit copilul? Spune: „Domnul a dat, Domnul a luat”. Spune aceste cuvinte pentru toate câte ți se întâmplă. Te bucurai de siguranță și apoi ai căzut în primejdii. Poate acest cuvânt să fie leac în orice situație, să-ți stea alături în orice nenorocire, în orice necaz, poate să îndrepte orice deznădejde”, scrie Sfântul Ioan Gură de Aur în comentariul său la cartea lui Iov.

Un alt lucru semnificativ este acela că Iov, deși rănit grav în suflet de prieteni, nu și-a pierdut dragostea față de aceștia și, după cum remarcă Ioan Gură de Aur, nu s-a mâniat pe ei, cu toate că el nu cunoștea, probabil, că există iad, pe când noi, creștinii, știm, și din această cauză trebuie nu doar să nu ne supărăm, ci să-i iubim și să ne doară pentru cei care ne fac rău.

Lui Iov nu-i era teamă de moarte. Din pricina suferințelor, el își dorea moartea. „Teama de moarte este de la diavoli. Ei inspiră în suflet o asemenea frică, pentru ca să se piardă nădejdea în mila lui Dumnezeu…”, zice Sfântul Nicon de la Optina, iar după Sfântul Nicolae Velimirovici, „nimic în lume nu îl face pe om atât de josnic și de mic ca frica de moarte.”

Când te gândești că și noi de multe ori ne simțim răniți  de cei din jur. Dar Iov având mari necazuri a fost rănit și batjocorit. Deci, când ne simțim răniți, să ne gândim la Iov și la faptul că noi, uneori fără să ne dăm seama, îi rănim serios pe alții și nu ne mustră conștiința pentru asta, iar necazul ne poate fi dat pentru a ne aminti de răul pe care l-am făcut aproapelui nostru. Deși a trăit înainte de legea lui Moise și înainte de venirea lui Hristos, Iov, datorită dragostei de Dumnezeu, a îndeplinit legea Domnului fără ca a o auzi, fără a o citi undeva. El o simțea. Dragostea l-a făcut să dorească s-o îndeplinească deși n-a citit-o nicăieri, „că legea nu este pusă pentru cel drept” (I Timotei 1, 9).

După ce Dumnezeu i-a vorbit lui Iov, acesta s-a smerit: „eu pe mine m-acopăr cu dispreţ, eu, care-n mine însumi pământ sunt şi ţărână.” (Iov 42, 6) Deși era drept, s-a smerit și a zis despre el că e pământ și țărână. Ceva asemănător a zis și Avraam. Sfântul Ioan Gură de Aur consideră că aceasta este o cugetare înaltă și spune: „cel ce zice despre sine că este pământ și cenușă este cu adevărat înalt, deși o spune aceasta din smerită cugetare,  pe când cel ce nu se crede a fi pământ și cenușă, ci se cinstește singur pe sine și cugetă mari despre sa, acela este cu adevărat înjosit și disprețuit, fiindcă pe cele mici le crede ca mari.”

„Ne dăm seama că dreptul Iov – scrie Sfântul Ioan Gură de Aur – nu a fost cu nimic mai prejos decât apostolii lui Hristos. Sau poate era – îndrăznesc să spun – mai presus de aceștia? De ce zic asta? Pentru că apostolii, oricâte sufereau, erau mângâiați de gândul că suferă pentru Domnul. Pe când Iov nu avut nici măcar această mângâiere. Și mai mult decât atât, el nu a fost disprețuit, urât și batjocorit de dușmanii săi, la fel ca apostolii, ci de prieteni, de foștii săi slujitori și de oamenii pe care îi ajutase – ceea ce este mult mai dureros… Cine a suferit mai mult decât el? A avut zece copii și i-a pierdut pe toți într-o clipită. Cine a fost lovit de o boală mai înfricoșătoare? Era plin de răni și de viermi din cap până în picioare. Dacă și una din aceste nenorociri este de nesuportat, gândiți-vă ce om a fost acela care a avut puterea să le îndure pe toate la un loc și fără să aibă nici cel mai mic sprijin din partea celorlalți. Vedeți, dar, cu toții, atunci când suferim, avem alături de noi pe cineva care să ne mângâie. Însă Iov nu a avut pe nimeni.”

Puterea arătată în slăbiciune

„Dacă trebuie să mă laud, mă voi lăuda cu cele ale slăbiciunii mele!”, scrie Sfântul Apostol Pavel. În slăbiciune este văzută puterea dreptului. Iov, bolnav, fără avere și copii, batjocorit, rănit chiar și de prieteni, nemângâiat de nimeni, a devenit și mai strălucit în fața cerului. Slăbiciunile l-au arătat mai puternic decât mii de puternici. Cine este mai demn de laudă: cel ce are de toate sau cel ce a pierdut toate și cu toate astea nu-și pierde nădejdea și dragostea?

Domnul spune că puterea sa „se desăvârşeşte în slăbiciune” (II Corinteni 12, 9). Într-adevăr, cei doisprezece apostoli au fost oameni necărturari și neînvățați, și cu toate acestea au convertit întreaga lume, iar acest lucru s-a datorat harului lui Dumnezeu. „Când Elinii zic că apostolii au fost oameni proști, noi atunci să adăugăm că au fost necărturari, fără știință, săraci, oameni de rând, nepricepuți și neînsemnați. Aceasta nu spre hula apostolilor, ci spre slava lor, dacă astfel fiind ei, s-au arătat mult mai străluciți decât întreaga lume. Acești proști și necărturari s-au luptat vitejește cu puternicii și cu înțelepții, cu tiranii și cu toți cei ce se făleau în bogății, slavă și în toate cele omenești. De aici se învederează că mare este puterea crucii și că toate acestea s-au făcut nu prin putere omenească, căci toate cele petrecute au fost nu după fire, ci mai presus de fire. Și când se face ceva mai presus de fire, fiind totodată bun și folositor pentru om, atunci este cu totul învederat că ceea ce se face vine prin puterea și lucrarea Proniei. Gândește-te bine: pescarul, făcătorul de corturi, vameșul, prostul, necărturarul, toți aceștia venind din Palestina, țara aceea îndepărtată, au izgonit, așa-zicând, din propriile lor credinți pe filozofi, pe ritori, pe cei stăpâni pe cuvânt, și pe toți aceștia i-au stăpânit într-un timp scurt, având a se lupta cu multe primejdii, căci năvăliseră asupra lor toate popoarele, împărații (ba chiar însăși firea parcă se lupta împotriva lor), obiceiurile cele învechite, dracii înarmați, diavolul tulburat și punând în mișcare totul, pe împărați, pe stăpânitori, pe neamuri, pe varvari, pe Elini, pe filozofi, pe ritori, pe sofiști, pe logografi, punând în mișcare legile, tribunalele, pedepsele cele de tot felul, miile de morți și feluritele cazne – și cu toate acestea iată că totul se răsturna, totul se dădea la o parte când apostolii grăiau, întocmai ca și praful cel ușor și mărunt care nu poate să se împotrivească vânturilor celor puternice”, scrie Sfântului Ioan Gură Aur.

„Ceea ce se pare ca slăbiciune a lui Dumnezeu, [este] mai puternică decât tăria oamenilor” (I Corinteni 1, 25), afirmă Apostolul Pavel. Un alt caz de arătare a puterii divine în slăbiciune este însăși istoria poporului român! Pe parcursul istoriei am fost un neam divizat și strâmtorat, atacat secole întregi de popoarele barbare și înconjurați de imperii, dar cu toate acestea până acum am fost neclintiți. Niciodată n-am fost cuceriți pe deplin. Mai mult, voievozii noștri au avut victorii incredibile în luptele cu dușmanii. Cum a fost posibil acest lucru? Prin credință. Ea ne-a ajutat în istorie. Deși Transilvania și alte teritorii românești au fost cucerite pe parcursul istoriei, Țara Românească și Moldova nu au dispărut ca țări și s-au unit în 1859, iar până la formarea celor trei țări române, noi eram divizați în sute de țărișoare și orașe, timp în care am fost atacați de barbari timp de un mileniu,  și cu toate acesta am rămas neclintiți. Diferite imperii care în anumite perioade păreau invincibile, au fost complet distruse, pe când un popor mic ca al nostru, datorită credinței, a rezistat 2000 de ani!

Sunt multe cazuri în istorie în care puterea divină s-a manifestat prin slăbiciuni. Moartea mucenicească este aparent slăbiciune și motiv de tristețe, dar în realitate este dovadă a puterii lui Dumnezeu și motiv de mare bucurie, căci martirii primesc mare plată în cer și îi ajută mult pe cei de pe pământ. Cine are un suflet mai puternic: cel care ucide ușor și fără milă sau martirul care suferă cu bucurie chinuri groaznice pentru Hristos? A mulțumi Domnului în necazuri și sărăcie poate părea slăbiciune deoarece omul în loc să lupte cu nevoile și sărăcia mulțumește pentru ele, dar a fi voios în necazuri e dovadă mare tărie sufletească. Astfel, prin necărturari și neînvățați, prin popoare mici ca al nostru, prin necăjiți și prigoniți, se arată puterea divină.

Concluzii

Ce concluzii trebuie să tragem din exemplul lui Iov? Că omul poate atinge sfințenia în orice stare s-ar afla: bogat sau sărac, căsătorit sau fecior, având de toate sau neavând nimic. Că nu trebuie să disperăm în necazuri, deoarece acestea, pentru omul credincios, sunt pricină nu doar de întristare, ci și de bucurie. „De aceea mă bucur în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Hristos, căci, când sunt slab, atunci sunt tare.” (II Corinteni 12, 10) Suportând necazurile și mulțumind lui Dumnezeu pentru ele, putem primi mare răsplată în această viață, nu doar în cer, după cum s-a întâmplat cu Iov. „Desigur, adesea, Dumnezeu îi răsplătește pe pământ pe cei ce fac milostenii. Dar tu să nu ceri astfel de răsplată, pentru că împuținezi comoara ta cerească”, zice Ioan Gură de Aur. Arhim. Simeon Kraipoulos spune că „după ce suferinţa îşi va face treaba pe care o are de făcut, Dumnezeu o ridică”. Deci nu trebuie să disperăm. Dar chiar de am avea un necaz mare până la sfârșitul vieții, nu trebuie să deznădăjduim, deoarece neprimind răsplată pe pământ, nu ni se scade răsplata cerească. Deci, orice ni s-ar întâmpla, să rămânem credincioși, să mulțumim Domnului, și să ne mângâiem amintindu-ne de Iov, de faptul că trebuie să suferim pentru Hristos și că răbdarea și mulțumirea în nevoi ne aduce mare recompensă cerească

Cristian Bogatu, ASCO

x Close

Facebook

Contact Form Powered By : XYZScripts.com