Header image

Cum să convertim stările psihologie în stări duhovnicești?

Părintele Sofronie obişnuia să spună că nu putem trăi o viaţă monahală adevărată dacă nu învăţăm să preschimbăm stările noastre psihologice în stări duhovniceşti. Şi cum facem aceasta? Îngăduim oricărui fel de energie să vină asupra noastră, dar preschimbăm gândul şi-l întoarcem către Dumnezeu, spre a vorbi cu El. De exemplu, îmi amintesc de bunica mea, cât de credincioasă era ea; cum era prima în biserică şi ultima la plecare. În timpul nopţii, făcea mereu metanii şi mama avea obiceiul să o urmărească prin uşa întredeschisă cum îşi făcea ea metaniile; şi îmi spunea: „Ştii, bunica ta face tot timpul metanii“. Îmi amintesc de toate acestea şi mă simt cuprins de duioşie. Nu-i nimic, las simţirea să vină, dar îmi ridic mintea la Dumnezeu şi folosesc energia acestui sentiment pentru ceea ce voiesc eu. „Duhurile prorocilor, prorocilor se supun” (1 Cor. 14:32), spune Sfântul Pavel. Aşadar, întorc această energie spre păcătoşenia mea şi încep să mă rog pentru iertarea păcatelor mele sau pentru altceva îmi schimb direcţia concentrării minţii şi îi dau altceva pe care să se fixeze.

Părintele Sofronie vede acest fel de „transformator de energie” în viaţa Domnului nostru. El obişnuia să ne spună că Domnul nu se gândea la oamenii care aveau să-L răstignească, care veneau să-L prindă în grădina Gheţimani – dacă erau elini sau romani sau evrei, ci grăia cu Dumnezeu, zicând: „Paharul care Mi-au dat Mie Tatăl, au nu-l voi bea pre el?” (In. 18:11). Ştia că avea să fie răstignit; şi totuşi, nu gândea psihologic: „Dar de ce, dacă sunt evrei, sunt nerecunoscători? Am făcut atâta pentru ei, atâtea minuni ca să-i izbăvesc de vrăjmaşii lor. De ce acum Mă răstignesc pe nedrept?”. Nu S-a coborât la nivelul acela, ci grăia cu Tatăl Său – „Paharul Tatălui Meu, au nu-l voi bea pre el?“.
La fel se întâmplă şi cu noi: asupra noastră vin tot felul de energii – pozitive şi negative, de tristeţe, energii tragice, energii ale plăcerii, energii nobile – dar nu rămânem la acest nivel al sentimentelor, ci exploatăm energia pe care ele o aduc. Luăm energia şi îndreptăm gândul spre Dumnezeu, potrivit nevoilor noastre, şi ne rugăm.

Vă voi da un exemplu. Eram în Cipru şi prietenii mei urmau să vină să mă ia de la mama de-acasă ca să mergem în alt sat, pentru Liturghie. Aranjasem să vină să mă ia la ora şase; Liturghia trebuia să înceapă la şapte şi din Nicosia până în sat era o oră de drum. Eram foarte ocupat în Cipru, pentru că mulţi preoţi mă chemau să vorbesc în parohiile lor, la televiziune, la radio, aşa că eram cu totul obosit şi secătuit. Mă culcasem târziu şi mă sculasem pe la patru, ca să mă pregătesc pentru Liturghie, dar nu mă puteam ruga. Inima mi-era sfâşiată în bucăţi; chiar nu voia să-mi facă ascultare. Mi-am spus: „Nu am energie, nu am putere să mă rog; mă voi duce să-mi spăl rufele”. Aveam câteva tricouri de spălat, pentru că transpir mult noaptea. „Poate că asta mă va înviora puţin şi apoi voi încerca din nou să mă rog”. M-am dus în baie timp de o jumătate de oră şi am terminat de spălat. La patru şi jumătate am ieşit şi am auzit un şuşotit. Uşa era întredeschisă şi am zărit-o pe mama, care nu putea umbla, în pat. Făcea mici închinăciuni în pat şi se ruga, şi la fiecare rugăciune spunea: „Toată lumea şi copiii mei”. Făcea aceasta cu râvnă şi m-am simţit atât de ruşinat, încât inima mi s-a vindecat şi timp de o oră şi jumătate m-am rugat şi eu. M-am pregătit pentru Liturghie şi a fost una dintre cele mai bune Liturghii pe care le-am avut. În dimineaţa aceea, bătrâna mea mamă m-a ruşinat.

Uneori credem că nu avem energie, când de fapt avem o cantitate incredibilă de energie în noi. Secretul este să găsim un gând smerit care să ne ruşineze, care să ne aducă pocăinţă şi să descătuşeze energia duhovnicească din noi. De aceea trebuie să ne îndreptăm pe calea smerită a „pogorârii”, ca să fim mereu în stare „să pescuim” acele gânduri smerite care dezlănţuie energia duhovnicească lăuntrică ce ne va da puterea să facem lucrul lui Dumnezeu.

Este la noi în mănăstire un ieromonah şi într-o zi era foarte obosit de pe urma slujirii sale oamenilor. Era duminică şi era complet epuizat. Mi-a spus: „Noaptea, când sunt atât de sfârşit, mă duc de obicei în chilia mea, mă uit la icoane şi zic: «Noapte bună, vouă, tuturor» şi mă culc. Dar în noaptea aceea i-a fost ruşine să facă aşa; în schimb umbla în sus şi în jos pe coridor, spunând: „Îmi pare rău, Doamne, nu mă pot ruga în noaptea asta. Iartă-mă”. „Îmi pare rău, Doamne, simt obosit, nu mă pot ruga în noaptea asta. Iartă-mă”. Timp de jumătate de oră a umblat în sus şi în jos pe coridor spunând aceste cuvinte şi, în felul acela, Dumnezeu i-a dat putinţa să-şi facă pravila.

Astfel că noi putem întotdeauna să descoperim înlăuntrul nostru o cantitate incredibilă de energie duhovnicească, dacă găsim cheia potrivită, „cheia lui David“ (cf. Is. 22:22; Apoc. 3:7) şi dacă facem mişcarea potrivită ca să o descătuşăm, cu alte cuvinte, dacă primim un gând smerit dăruit nouă de Domnul, atunci când, prin „pogorâre” de sine, ne supunem judecăţii Sale. Căci El ne dă „gură şi înţelepciune” (Lc. 21:15) – acel gând smerit care descătuşează energia duhovnicească“.

Arhimandritul Zaharia Zaharou, Lărgiti și voi inimile voastre!, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2009, p. 147-148

Contact Form Powered By : XYZScripts.com