Header image

Cuviosul Paisie Aghioritul – Nu avem linişte fiindcă nu ne îngrijim de viaţa adevărată

“Cu cat oamenii se indeparteaza mai mult de viata cea simpla, fireasca si inainteaza spre lux, cu atat creste si nelinistea din ei. Si cu cat se indeparteaza mai mult de Dumnezeu, este firesc sa nu afle nicaieri odihna. De aceea umbla nelinistiti chiar si imprejurul lumii ““ precum cureaua masinii imprejurul rotii nebune ““ pentru ca in toata planeta noastra nu incape multa lor liniste. Din traiul cel bun lumesc, din fericirea lumeasca iese stresul lumesc. Educatia exterioara cu stres duce in fiecare zi sute de oameni (chiar si copii mici) la psihanalize si la psihiatri si construieste mereu spitale de boli psihice si instruieste psihiatri, dintre care multi nici in Dumnezeu nu cred, nici existenta sufletului nu o primesc.

Prin urmare, cum este cu putinta ca acesti oameni sa ajute suflete, cand ei insisi sunt plini de neliniste? Cum este cu putinta ca omul sa mangaie cu adevarat, daca nu crede in Dumnezeu si in viata cea adevarata, cea de dupa moarte, cea vesnica? Cand omul prinde sensul cel mai adanc al vietii celei adevarate, i se indeparteaza toata nelinistea si-i vine mangaierea dumnezeiasca, si astfel se vindeca. Daca ar fi mers cineva la spitalul sau cabinetul de boli psihice si le-ar fi citit bolnavilor pe Avva Isaac, s-ar fi facut bine toti cei ce ar fi crezut in Dumnezeu, pentru ca ar fi cunoscut sensul cel mai adanc al vietii.

Oamenii incearca sa se linisteasca cu calmante sau cu teorii yoga, si nu vor adevarata liniste, care vine atunci cand se smereste omul si care aduce mangaierea dumnezeiasca inlauntrul lor. Si turistii care vin din tari straine si umbla pe drumuri, prin soare, caldura, praf, prin atata zapuseala, gandeste-te cat sufera! Ce sila, ce apasare sufleteasca au, de ajung sa socoata destindere aceasta chinuiala exterioara! Cat sunt de izgoniti de ei insisi, de ajung sa socoata aceasta chinuiala drept odihna!

Cand vedem un om cu o neliniste mare, cu mahnire si suparare, desi le are pe toate ““ nu-i lipseste nimic ““ atunci sa stim ca-i lipseste Dumnezeu. In cele din urma, oamenii sunt chinuiti si de bogatie, pentru ca bunurile lumesti nu-i implinesc sufleteste; sufera de un chin indoit. Cunosc oameni bogati care au de toate si nu au copii, si tot se chinuiesc. Se plictisesc de somn, se plictisesc de plimbari, sunt chinuiti de toate. “In regula”, ii zic unuia, “daca ai timp liber, fa-ti cele duhovnicesti. Citeste un Ceas, citeste putin din Evanghelie”. “Nu pot”, imi spune. “Fa un bine, du-te la un spital si mangaie un bolnav”. “Cum sa merg pana acolo?, imi raspunde. “Si de ce sa fac aceasta?”. “Du-te si ajuta vreun sarac de prin vecini”. “Nu, nu ma multumeste nici aceasta”, spune. Sa aiba timp liber, sa aiba o gramada de case, sa aiba toate bunatatile si sa se chinuiasca! Stiti cati astfel de oameni exista? Si se chinuiesc pana ce li se stramba mintea. Infricosator! Si daca nici nu lucreaza, ci isi trag veniturile numai din averile lor, atunci sunt cei mai chinuiti oameni. Daca ar avea cel putin un serviciu, ar fi mai bine.

Oamenii se grabesc si alearga mereu. La ora cutare trebuie sa se afle aici, la cealalta acolo, si asa mai departe. Si ca sa nu uite ce au de facut, si le noteaza pe toate. Cu atata alergatura, tot este bine ca isi mai amintesc cum ii cheama”¦ Nici pe ei insisi nu se cunosc. Dar cum sa se cunoasca? Se poate sa te oglindesti in apa tulbure? Dumnezeu sa ma ierte, dar lumea a ajuns un adevarat spital de nebuni. Oamenii nu se gandesc la cealalta viata, ci cer numai aici mai multe bunuri materiale. De aceea nu afla liniste si alearga mereu.

Bine ca exista viata de dincolo. Daca oamenii ar fi trait vesnic in viata aceasta, nu ar fi existat un iad mai mare, dat fiind felul in care si-au facut ei viata. Cu nelinistea asta de acum, daca ar fi trait 800-900 de ani, ca in vremea lui Noe, ar fi trait un mare iad. “Zilele anilor nostri saptezeci de ani, iar de vor fi in putere, optzeci de ani; si ce este mai mult decat acestia, osteneala si durere.” (Ps.89, 10-11). Saptezeci de ani sunt de ajuns ca oamenii sa-si capatuiasca copiii.

Intr-o zi a trecut pe la coliba mea un medic care traieste in America si mi-a spus despre viata de acolo. Lucreaza toata ziua. Fiecare membru al familiei trebuie sa aiba masina sa. Apoi acasa, pentru ca fiecare sa se miste liber, trebuie sa aiba patru televizoare. Lucreaza si se ostenesc ca sa scoata bani multi, ca sa spuna ca sunt aranjati si fericiti. Dar ce legatura au toate astea cu fericirea? O astfel de viata plina de neliniste si intr-o neincetata alergatura (dupa bani) nu inseamna fericirea, ci este un iad. Ce sa faci cu viata intr-un astfel de stres? Daca ar fi trebuit ca intreaga lume sa traiasca o astfel de viata, eu nu as fi voit-o. Daca Dumnezeu le-ar fi zis acestor oameni: “Nu va pedepsesc pentru viata ce o traiti, insa va voi lasa sa traiti vesnic in acest fel”, asta pentru mine ar fi fost un mare iad.

De aceea, multi oameni nu pot rabda sa traiasca in astfel de conditii si ies afara in aer liber, fara directie si scop. Se aduna in grupuri si merg in afara oraselor, in mijlocul naturii, unii ca sa faca gimnastica, iar altii pentru altceva. Mi s-a spus despre unii ca ies in aer liber si alearga, ori se suie pe munti pana la inaltimea de 6000 de metri. Isi tin rasuflarea, apoi o lasa, si iarasi inspira adanc”¦ Lucruri de nimic. Aceasta arata ca inima lor este strivita de neliniste si cauta o iesire. Am spus unuia dintre acestia: “Voi sapati o groapa, o mariti, va minunati de groapa ce ati facut-o si”¦ sariti in ea, pravalindu-va in jos, in timp ce noi sapam groapa, dar aflam metale pretioase. Nevointa noastra are rost, fiindca se face pentru ceva mai inalt.”

Mirenii spun: “Fericiti sunt cei care traiesc in palate si au toate inlesnirile”. Dar insa fericiti sunt cei care au izbutit sa-si simplifice viata si s-au eliberat din latul acestui progres lumesc al multelor inlesniri, sau mai degraba al multelor greutati, si au scapat de acest stres infricosator al vremii noastre de azi. Daca omul nu isi simplifica viata, se chinuieste, in timp ce simplificand-o nu va avea acest stres.

Odata, la Sinai un german i-a spus unui copil de beduin, care era foarte destept: “Tu esti destept, poti invata carte”. “Si dupa aceea?”, il intreba copilul. “Dupa aceea o sa devii mecanic”. “Si dupa aceea?”. “Dupa aceea iti vei deschide un atelier de reparat masini”. “Si dupa aceea?”. “Dupa aceea o sa-l maresti”. “Si dupa aceea?”. “Dupa aceea vei lua si pe altii sa lucreze si vei avea mult personal”. “Adica, ii spune, sa am eu durere de cap, apoi sa dau si altuia durere de cap, si dupa aceea altuia? Nu este mai bine acum, cand nu am nicio durere de cap?” Cea mai mare durere de cap vine din gandurile acestea: “Sa facem aceasta, sa facem cealalta”. Daca gandurile ar fi duhovnicesti, cel ce le are ar simti mangaiere duhovniceasca si nu ar avea durere de cap.

Inca si la mireni insist mult asupra simplitatii, pentru ca multe din cele ce se fac nu sunt de trebuinta si ii mananca stresul. Le vorbesc de cumpatare si nevointa. Strig mereu: “Simplificati-va viata, si stresul va fugi”. Cele mai multe divorturi de aici pornesc. Oamenii au de facut multe treburi, multe lucruri si astfel se ametesc. Lucreaza amandoi, tata si mama, si isi lasa copiii de izbeliste. Osteneala, nervi ““ din probleme mici, scandaluri mari ““ apoi, divort fara justificare. Acolo ajung. Dar daca si-ar simplifica putin viata, ar fi si odihniti, si veseli. Acest stres este o catastrofa.

Odata ma aflam intr-o casa foarte luxoasa. Discutand cu stapanii ei, acestia mi-au zis: “Noi traim in rai, in timp ce alti oameni duc lipsa”. “Traiti in iad”, le spun. “Nebune, in noaptea aceasta”¦” , a spus Dumnezeu bogatului. Daca Hristos m-ar intreba: “Unde vrei sa traiesti, intr-o puscarie sau intr-o casa ca aceasta?”, eu as raspunde: “Intr-o puscarie intunecata”, pentru ca puscaria m-ar ajuta. Mi-ar aminti de Hristos, de sfintii mucenici, mi-ar aminti de pustnicii care au stat in crapaturile pamantului, mi-ar aminti de calugarie. Puscaria ar semana putin si cu chilia mea, si m-as bucura. Dar casa voastra de ce mi-ar aduce aminte si la ce m-ar ajuta? De aceea puscariile ma odihnesc mai mult decat un salon lumesc, dar si decat o chilie frumoasa a unui monah. De mii de ori as prefera sa stau in puscarie, decat intr-o astfel de casa.

Odata, fiind gazduit in casa unui prieten din Atena, gazda m-a rugat sa primesc un crestin inainte de a se lumina de ziua, deoarece in alta vreme a zilei acela nu putea. Asadar, acel om a venit bucuros si slavind neincetat pe Dumnezeu. Avea multa smerenie si simplitate si-mi cerea sa ma rog pentru familia lui. Fratele acesta era cam pe la 38 de ani si avea sapte copii. Impreuna cu familia lui mai stateau si cei doi parinti ai sai; in total unsprezece suflete, care locuiau impreuna intr-o singura camera. Imi spunea cu toata simplitatea pe care o avea: “Camera ne incape numai atunci cand stam in picioare, dar cand trebui sa ne culcam nu ne mai incape, este putin stramta. Dar, slava lui Dumnezeu, acum am facut un adapost pentru bucatarie si am rezolvat-o. Parinte, noi cel putin avem un acoperis deasupra capului, in timp ce altii stau sub cerul liber”. Lucra ca tocilar. Locuia in Atena si pleca inainte de a se lumina de ziua ca sa ajunga la Pireu, unde lucra. Din pricina statului in picioare si a multelor drumuri avea varice, care il deranjau, insa multa lui dragoste pentru familie il facea sa uite durerile si suferintele. Mai ales se prihanea pe sine mereu si spunea ca nu are dragoste, pentru ca nu face fapte bune cum se cuvine unui crestin si lauda pe femeia sa ca face fapte bune, pentru ca pe langa copiii si socrii sai, de care avea grija, mergea si lua lucrurile batranilor din vecinatate, pe care le spala; le punea acestora casele in randuiala si le facea si cate o supa. Pe fata acestui bun crestin se putea vedea zugravit harul dumnezeiesc. Avea inlauntrul sau pe Hristos si era plin de bucurie, iar camera sa era plina de bucurie paradisiaca. In timp ce aceia care nu au inlauntrul lor pe Hristos sunt plini de neliniste. Chiar si numai doi oameni dintre acestia sa fie, nu incap nici in unsprezece camere. Pe cand acei unsprezece oameni, care aveau pe Hristos in el, incapeau intr-o singura camera.

Chiar si pe unii oameni duhovnicesti ii vezi ca nu incap, oricat loc ar avea, fiindca inlauntrul n-a intrat in intregine Hristos. Daca femeile ce au trait in Farasa ar fi vazut luxul care exista azi, chiar si in manastiri, ar fi zis: “Va arunca Dumnezeu foc sa ne arda! Ne va parasi Dumnezeu”. Acelea isi faceau treburile taca-taca. Dis-de-dimineata trebuia sa scoata caprele la pascut, apoi sa deretice casa. Dupa aceea, mergeau la bisericutele din imprejurimi ori se adunau prin pesteri, unde vreuna, care stia putina carte, citea Sinaxarul cu Sfantul zilei. Pe urma da-i la metanii; rosteau apoi si rugaciunea : “Doamne Iisuse”¦”. Si lucrau, si se osteneau. Femeia trebuia sa stie sa coasa toate hainele casei. Si pe atunci le cosea cu mana. Masini de cusut erau putine, si acelea numai in orase; in sate nu existau. In Farasa exista numai o singura masina de cusut. Coseau inca si hainele barbatilor lor, care erau mai comode decat cele de astazi; iar ciorapii ii impleteau cu mana. Aveau gust, tragere de inima, si le mai ramanea si timp, fiindca ele pe toate le faceau simple. Femeile din Farasa nu se uitau la amanunte. Traiau bucuria calugariei. Si daca, de pilda, patura nu era bine intinsa si atarna putin intr-o parte, si i-ai fi spus: “Indreapta patura!”, ea ti-ar fi raspuns: “Te impiedica la rugaciune?”.

Oamenii de astazi nu cunosc aceasta bucurie a calugariei. Ei cred ca nu trebuie sa traiesti in lipsa, ca sa nu te chinuiesti. Daca oamenii ar gandi putin mai calugareste, daca ar trai mai simplu, ar fi linistiti. Acum se chinuiesc, pentru ca au in sufletul lor neliniste si deznadejde. “Cutare a reusit in viata fiindca si-a facut doua blocuri de locuinte sau pentru ca a invatat cinci limbi etc. Iar eu nu am niciun apartament si nu stiu nicio limba straina. Oh, sunt pierdut!”. Unul are o masina si incepe: “Cutare are una mai buna. Sa-mi iau si eu”. Ia una mai buna, insa tot nu se bucura de ea, pentru ca altul are una inca si mai buna. Si ia pe cea inca si mai buna , dar dupa aceasta afla ca unii au avioane personale si iar se chinuieste. Nu se mai opresc. In timp ce unul nu are masina slaveste pe Dumnezeu si se bucura. “Slava lui Dumnezeu, spune, nu-i nimic ca n-am masina. Am in schimb picioare sanatoase si pot merge. Cati oameni nu sunt cu picioarele taiate si nu se pot sluji pe sine, nu pot iesi la plimbare, ci le trebuie un om sa-i slujeasca, in timp ce eu am picioarele mele!”. Si un schiop se bucura cand spune: “Altii sunt lipsiti de amandoua picioarele!”.

Nemultumirea si nesatiul sunt un rau mare. Cel robit bunurilor materiale este stapanit mereu de mahnire si de neliniste, pentru ca pe de o parte tremura ca sa nu piarda cele materiale, iar pe de alta parte ca sa nu i se ia sufletul. Intr-o zi a venit un bogat din Atena si mi-a spus: “Parinte, am pierdut legatura cu fiii mei; mi-am pierdut copiii!”. “Cati copii ai?”, il intreb. “Doi”, imi raspunde. “I-am crescut cu lapte de pasare. Tot ce au vrut au avut! Chiar si masina le-am luat.” Din discutie reiesea ca si el avea masina lui, si femeia sa pe a ei, si copiii lui pe a lor. “Binecuvantatule, i-am spus, tu in loc sa-ti micsorezi problemele, le-ai marit. Acum ai nevoie de un garaj mare pentru masini, de un mecanic pe care sa-l platesti de patru ori mai mult ca sa le repare, ca sa nu mai vorbim de faptul ca va primejduiti toti patru in fiecare clipa sa muriti. In timp ce daca ti-ai fi simplificat viata, familia ti-ar fi fost unita, v-ati fi inteles unul pe altul si nu ai fi avut aceste probleme. Nu sunt vinovati copiii tai, tu esti vinovat ca nu te-ai ingrijit sa le dai alta educatie”. O familie, patru masini, un garaj, un mecanic etc.! Ce are daca merge unul mai tarziu? Toate aceste inlesniri nasc greutati.

Alta data a venit un alt familist la coliba mea ““ familia lui era alcatuita din cinci persoane ““ si mi-a zis: “Parinte, avem o masina si ma gandesc sa-mi iau alte doua. Ne vor ajuta”. “Dar te-ai gandit cat va vor ingreuia? l-am intrebat. Pe aceea pe care o ai o pui acolo, intr-o gaura, pe toate trei unde le vei pune? Iti va trebui un garaj si o magazie pentru carburanti. Veti trece prin trei primejdii. Mai bine sa aveti una si sa va limitati iesirile. Veti avea atunci timp sa va vedeti si de copii. Veti avea si liniste. Simplificarea este totul”. “Nu m-am gandit la aceasta”, imi zice.

– Parinte, ne-a spus cineva ca de doua ori nu si-a putut opri alarma masinii, o data pentru ca a intrat o musca si a doua oara fiindca el insusi a intrat incorect in masina.

– Viata lor este muceniceasca, fiindca nu isi simplifica lucrurile. Cele mai multe inlesniri pricinuiesc greutati. Mirenii se ineaca in multimea lucrurilor. S-au umplut de inlesniri peste inlesniri si si-ai facut viata grea. Daca omul nu isi va simplifica lucrurile, atunci o inlesnire ii va naste un nou sir de greutati.

Cand eram mici faceam dintr-un mosor o jucarie minunata, si ne bucuram de ea. Copiii mici se bucura de o masinuta mai multa decat oricare din parintii lor, atunci cand isi cumpara un Mercedes. Daca intrebi o fetita: “Ce vrei, o papusa sau un bloc de locuinte?”, vei vedea ca iti raspunde: “O papusa”. Asadar, copiii mici cunosc desertaciunea lumii.

– Parinte, ce ajuta mai mult pentru ca cineva sa cunoasca aceasta bucurie a cumpatarii?

– Sa prinda sensul cel mai adanc al vietii. “Cautati mai intai Imparatia lui Dumnezeu…”. De aici porneste simplitatea si orice infruntare corecta a lucrurilor”.

Cuviosul Paisie Aghioritul

Contact Form Powered By : XYZScripts.com