Header image

Cuviosul Părinte Justin Pârvu: „Cel mai adânc lucru în viaţă este să putem dobândi smerenia. Dacă am dobândit smerenia, am dobândit tot universul”

8:57, luni, 30 iunie, 2014 | Cuvinte-cheie: , , ,

Dialog de pe patul spitalului, între Părintele Justin Pârvu şi medicul său, Dr. Alda Grigorel[1]
 
Medicul: Părinte, aţi intrat cât de cât în opera lui Sheakespeare?
Părintele Justin: Shakespeare? Am păreri bune şi mai puţin bune.

Cunoaşteţi sonetul 23 al lui Shakespeare? …Scârbit de tot m-aş stinge fără glas/ Dar dragostea murind, cui să o las?
Cât v-aţi muncit să învăţaţi textul acesta? Eu vă recomandam altceva… Dar dacă l-aţi spus acum, l-aţi spus bine. Este şi asta o lecţie, o morală pentru toată lumea.

Este o similitudine extraordinară, domn părinte, dacă îl pui acum în zilele de astăzi, se potriveşte perfect. Cum spuneaţi de implicarea în lumea aceasta… dacă eu nu mă amestec şi nu mă duc în lume, cui dau eu dragostea mea? Pentru cine să-mi manifest mila, cum spuneţi dumneavoastră, că este cea mai pură dragoste, dacă n-am în jur oameni, să pot să dau şi la cel bun şi la cel rău, din ce pot eu să le dau bun.
Sunt oameni şi oameni…

Părinte, ziceaţi că am muncit mult să învăţ versurile astea şi că mi-aţi recomanda altceva. Ce mi-aţi recomanda?
Liniştea familiei să o asiguraţi. Pentru că maturitatea şi rădăcinile sunt înfipte aici, pe care să le întăriţi şi să le dezvoltaţi apoi în viaţă. Altceva, mai mult, nu se mai poate… dar, oricum, implicarea în viaţă, cum e zicala românească: fiecare după nasul lui, adică acolo unde socoteşte că poate să facă ceva, după puterile lui, că dacă se angajează să facă ceva mai mult decât poate, apoi lucrurile nu ies bine nici pentru el, nici pentru alţii. Pentru că întotdeauna, ascultarea asta de care vă spuneam, ascultarea de voia lui Dumnezeu, are mare importanţă. Eu nu am făcut nimic bun, nu am făcut ascultare de duhovnicul meu, Părintele Antim Găină… Ei bine, tot ce am luat după mine citire, m-a golit foarte mult şi m-a adus în stări într-adevăr de neascultător. În viaţă se face totul cu ascultare, cu binecuvântare. În viaţă e bine totdeauna să ai o acoperire, ascultarea, pentru că asta îţi dă şi curaj în ceea ce trebuie să faci şi te învaţă şi cum trebuie să faci. Aici este vorba de înţelepciunea lui Dumnezeu, adică rânduiala, ascultarea. Aici este vorba şi de instinctul omului care se pune în concordanţă cu ascultarea de voia lui Dumnezeu.
 
Dumneavoastră aţi spus că v-aţi implicat cu lumea şi aţi suferit…
Eu m-am implicat cu lumea asta mai mult decât eram vrednic, eu am fost naiv aşa… multe banalităţi, care n-aveau importanţă. Dar eu le-am dat importanţă mai mult decât meritau…Să aveţi grijă să aveţi întotdeauna un sfătuitor bun, să nu ajungeţi ca mine.
Asta se cheamă duhovnic? 
Asta se cheamă duhovnic. Adică să aveţi la orice lucru acoperire. Şi să nu cădem în neascultare, cum am căzut eu faţă de părintele Antim… Adică să fie omul în binecuvântarea Domnului. Asta înseamnă ascultare. Nimic nu facem fără acest instinct, fără această rânduială.

Un duhovnic ţi-l alegi sau ţi-l dă cineva, de pildă Dumnezeu? 
Nu ne putem lăsa cu uşurinţă sufletul în mâna oricui; ci faţă de un duhovnic care trebuie să-ţi asigure mântuirea ta. Asta înseamnă duhovnic. Asigurarea mântuirii, adică despovărare, despovărarea sufletească şi asigurarea că ceea ce faci dumneata este o cale bună şi sfântă.

Dumneavoastră spuneaţi de slujba pe care aţi auzit-o la catedrală, că nu v-a plăcut, că a fost goală. Uitaţi, când eu am fost student, în anii 60-70, o vizită în spital cu profesorii mei, care m-au învăţat pe mine şcoală, dura de la 8.30 până la 11. La fiecare pat al pacientului, se oprea, vizita, studentul sau rezidentul trebuia să prezinte cazul, să vorbească frumos şi după aceea, nu se poate să nu se fi legat cumva o legătură culturală. Şi se făcea şi cultură generală lângă patul unui pacient; acela, săracul, era încântat. Dar acum, de când a plecat ultimul profesor mare de aici, profesorul Zăgranu, nu s-a făcut de 3 ani o vizită mare în acest spital, una, domn părinte.Aşa e şi cu bolnavul, slujba este goală, … munca cu bolnavul este deja trecută într-o dizgraţie totală, cultura este găunoasă şi falsă, şi aşa mai departe. Unde mergem?
Mergem spre o secătuire spirituală din ce în ce mai mult.
 
Dar cum e posibil aşa ceva?
E posibil pentru că toţi aceşti tineri care vin acum, care urmează, n-au o pregătire, nici intelectuală, nici profesională, să-i spunem. Nu este învăţat să aibă dragoste pentru ceea ce trebuie să facă. Că orice vrei să faci în viaţă, dacă nu depui dragoste, eşti zero.

Ştiţi cum se făceau nunţile pe vremuri. La mine acasă încă mai există starostele. Starostele de la nuntă. Dacă la nunta respectivă unul şi-a permis să depăşească bunul simţ, starostele îl atenţionează: Ioane, ai grijă! Dacă a mai făcut un pas greşit, s-a dus şi l-a luat şi l-a trimis acasă.
Staroste, la noi îi mai spune, vornic. Apoi vornicul era un om se seamă, domnule, ştia o urătură de îţi recita câte o jumătate de oră … până ce venea mireasa.

Da, o noapte întreagă îţi recita. „Miresucă cu cunună, tot îndemn de voie bună”.
E plină de bogăţie viaţa asta a românului.

Aşa este, dar încet, încet, dispare, domn părinte. 
Dispare pentru că nu mai este bucuria aceea venită din frica de Dumnezeu. Pentru că dacă n-ar fi oleacă de frică, s-ar produce haos, de aceea nu se recomandă de cruţat varga, atunci când trebuie folosită.

Părinte, ce se întâmplă, că eu de ce trece vremea, parcă sunt mai trist. Vârsta, vârsta, aduce tristeţe?
Mda. Majoritatea grijilor, nu numaidecât vârsta, obligaţiile în amănunţimea lor. Când eşti tânăr, cum e şi zicala …fluturatecul ăsta. Fluturatec, iei lucrurile mai lejer, n-ai nicio grijă pentru ele. Dar când vine vârsta maturităţii, a disecării lucrurilor, atunci nu mai merge. Nu mai vorbesc că se ridică datoriile astea mari, personale, răspunderea faţă de semeni, faţă de cei din jur. Şi dacă într-adevăr vă daţi seama de răspunderea asta mare pe care o aveţi, e normal să se întâmple toate aceste stări sufleteşti. Sigur că aveţi atâtea pe conştiinţă şi pe suflet …nu-i totuna să trăieşti la 20 de ani, la 30 de ani, nu-i totuna la 40 de ani, când aveţi de operat şi operat. O scăpat? N-o scăpat pacientul?

Da, şi se întâlnesc doi doctori, şi unul îi zice la celălalt: „ce eşti supărat”? „Păi cum să nu fiu supărat, că l-am operat pe unul de stomac şi mi-o reuşit operaţia dar după operaţie o murit de inimă”. „Da, de ce eşti supărat? Că eu l-am operat pe unul de apendicită, şi de apendicită o murit, săracul”. Părinte, eu totuşi nu am nicio astfel de povară care să mă apese, mă înţelegeţi? Pe mine cel mai mult mă nemulţumeşte situaţia din jurul meu. Astea sunt nemulţumirile mele. Semenii mei mă supără şi mă nemulţumesc zi de zi. Cum să fac să îi iubesc pe semenii care mă nemulţumesc?
Acum trebuie să vă luptaţi tare ca să vă găsiţi pe o poziţie creştină. Trebuie să vă luptaţi tare pentru că de-abia acum aţi ajuns la maturitatea şi la adevărul pe care trebuie să vă axaţi dumneavoastră. Noi trebuie să fim un exemplu pentru cei din jur. Uite, ce am făcut eu că veneau la mine, acolo la Petru-Vodă, lume multă? Eu cu cârja şi ei aşteptau la uşă să le dau eu reţete, sfaturi. Câţi s-au folosit de reţetele astea, Dumnezeu ştie, dar eu am consumat şi am dat din existenţa mea. Dar cum vă spun, unii poate s-au folosit, unii mai puţin. Dumneavoastră, de pildă, faceţi o recomandare, dar de ei depinde dacă împlinesc. Eu le-am dat un punct de sprijin, ce am socotit eu. Acum, sigur că este din ce în ce mai greu, la anii aceştia, pentru că vine legea asta canonică, divină, care ne apropie, care ne trage la mal.

No, a mai fost o seară frumoasă! Ce mă fac dacă mergeţi dumneavoastră de aici, domn părinte? 
O să mai veniţi şi dumneavoastră prin Neamţ.

Doamne-ajută. Aşa-mi doresc să mă duc, dar să vă găsesc acolo sănătos, altfel nu mă duc. 
Să pot merge pe picioare. Păi, da sigur.

Nu vă poate ajuta nimic decât mâncarea şi ambiţia de a vă mişca. Dacă nu faceţi treaba asta, nu se refac muşchii. 
D-apoi să dea Domnul să ne găsim acolo la poalele Ceahlăului. Aţi vizitat Ceahlăul pe acolo, prin munţi?

Am fost dar mai rar, am fost de vreo două ori. Toate mănăstirile din Moldova le-am văzut, mai puţin Petru-Vodă, uite….

Altă discuţie
Sunteţi uşor obosit, părinte?
Nu, aşa oleacă.

Vremea asta nu prea e în regulă, nu prea vă place vremea asta. 
Omul este legat foarte mult de natură, din ce este creat, de lumea care-l înconjură. El este legat de anotimpuri, de societate, de lumea în care se învârte. Dar poate că omul e o povară pentru univers, pentru lume, pentru tot ce se mişcă. Totul se consumă, totul este marfă, începem şi noi să devenim o marfă…
 
Dar orice om nu e bine să fie lipsit de suferinţă, după cum ziceaţi…
Nu, pentru că icoana vieţii este suferinţa. De-abia suferinţa este adevărata înţelepciune care îl stăpâneşte pe om.

Aşa spune poetul: „Nu lua, Doamne, suferinţa omului, decât pe cea care dezbină”.
Care este satanicească. Nu e deloc unitatea credinţei. Cred, Doamne şi mărturisesc că Tu eşti cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu. Acesta este adevărul pe care trebuie să-l urmărim…
Nu vă e rece, părinte? Nu vreţi să vă acopăr?
Nu, întotdeauna la răcoare mă simt mai bine. În zăpuşeala asta, şi noaptea când mă trezesc şi văd închise uşile şi baricadate… mă gândesc la muntele Ceahlău şi la Petru Vodă.

Lucrurile vor fi bune, domn părinte, extraordinar, de acum nu veţi mai avea senzaţia asta de sufocare. De acum… mâncarea, mişcarea şi somnul, asta e important. Ca să se refacă muşchii. Voiam să vă întreb: Vrăjitoria este o clarviziune, un dar sau o escrocherie?
Este un lucru de care nu trebuie ţinut seama. Vrăjitoria este de la natura diavolească, satanică. Au şi ei puterea lor asupra sufletului, după cum eşti de pregătit duhovniceşte.

Şi totuşi ăştia există, sunt o realitate obiectivă, unii oameni se duc la vrăjitori şi le ghicesc întocmai…
Păi, asta este curiozitatea… să ştii mai mult decât trebuie.

Dar realităţi. Îi spune la acela cine i-o furat vaca, îi spune cine îi, se duce omul şi găseşte vaca acolo. Le putem chema minuni?
Sunt induceri în eroare de către diavolul, ca să-l poată atrage pe om, să-l poată câştiga. Astea sunt mrejele lor, de altfel ele nu există în realitate. Noi avem o singură credinţă, după asta trebuie să mergem, dacă ne deplasăm de pe făgaşul acesta, greşim şi devenim măscărici.

La mănăstire mai predicaţi în biserică?
Eu nu prea am avut timp de predică, îţi trebuie şi o anumită pregătire ca să predici. Eu am vorbit cu omul în particular. Dar predica este o participare, trăire, nu numai să vorbeşti, că sună a tinichea goală. Dacă n-ai reuşit să conectezi, dacă tu nu trăieşti ceea ce spui, sau ceea ce vrei să transmiţi, e sunet gol.Dacă nu te mulţumeşte pe tine, cu atât mai mult pe auditoriu. Şi nu e nevoie să vorbeşti prea mult la o predică. Important e să ştii să punctezi, să ajungi la sufletul omului. Şi nu-i de ajuns doar să predici, ci să te mai şi ţii de ea, că altfel nu are putere. Dar eu m-am ocupat de lumea asta nevoiaşă, cu greutăţile ei, cu povara ei, cu necazul.
 
V-aţi dedicat mai mult nevoiaşilor, de altfel celor care v-au solicitat mai mult, nu? 
Am stat la mijlocul lucrurilor şi pe fiecare l-am îndrumat după menirea sa, la locul potrivit. „Măi, băiete, tu pregăteşte-te şi te pune la rânduială cu sufletul, te spovedeşte, te împărtăşeşte, te scuturi de păcat”. Şi atunci omul, dacă socoteşte că e bun ce-i spun eu, el se duce şi face. Dacă nu se mulţumeşte cu asta, sigur că îl trimit la unul mai destoinic. Toate să fie în rânduială, omul potrivit la locul potrivit.

Complicată-i viaţa asta.
Complicată şi o mai complicăm şi noi.
Strânge omul ca furnica, când moare n-are nimica. Zi de zi munceşte…
Tot Dumnezeu i-a lăsat toată scormoneala asta. Omul trebuie să aibă de lucru, Dumnezeu îi dă de lucru mereu.

Îi dă de lucru creator, constructiv…
Omul de la început e blagoslovit să muncească. Să lucreze pământul. Acum nu mai munceşte nimeni, decât foarte puţini…

Altă discuţie cu medicul
Cum să fac, părinte, să nu mă mai supăr pe cei din jur, care îmi fac necazuri? Sigur, poate nu are rost să răspunzi măgarului în limba lui, că nu ajungi la niciun rezultat, după cum spuneau Platon şi Aristotel. 
Cel mai adânc lucru în viaţă este să putem dobândi smerenia, nimic altceva. Dacă am dobândit smerenia, am dobândit tot universul.

Când a făcut Dumnezeu raiul, şi a făcut şi cei doi pomi, pomul vieţii şi pomul cunoaşterii binelui şi răului; şi când le-a interzis să mănânce fructe din pomul cunoaşterii binelui şi răului, de ce a interzis? Ca să pedepsească omul sau să-l ajute?
Ca să-l ajute. Virtutea de temelie a omului a fost şi rămâne în veci, ascultarea. Dar nu pentru păcatul în sine l-a condamnat Dumnezeu, ci pentru că nu a vrut să-l lase să se prăbuşească, deoarece neascultarea îl duce pe om la cele mai mari prăbuşiri. Dacă se spovedea era iertat. Fiecare creştin se îngrijeşte să se ducă să se spovedească, să se despovăreze. Şi se duce într-adevăr şi se despovărează. Despovărarea asta înseamnă o împlinire a unei rânduieli, a unui canon prin care trăieşte sau respiră sufletul. Fără asta nu se poate.

M-am întrebat: dacă e interzis la om să mănânce din pomul cunoaşterii binelui şi răului, înseamnă că l-a pus mai bine în necunoaştere decât în cunoaştere, pentru că omul, sub lucrătura diavolului, sigur, tindea să ajungă egalul lui Dumnezeu, ceea ce nu se poate şi de aceea a fost oprit să mai mănânce din pomul cunoştinţei binelui şi răului. Asta mi-am făcut eu ideea mea în capul meu, cât mă duce pe mine capul aşa. Şi atunci am spus: „Domnule, cine nu cercetează şi rămâne cu legile date de Dumnezeu, de natură, trăieşte liniştit şi fericit”. Dumneavoastră aţi zis: ce înseamnă să cercetezi – dacă cercetezi Sf. Taine, nu mai sunt taine. Şi atunci am spus: cine trăieşte cel mai mult în lumea asta? Pe pământul acesta? Ştiţi cine trăieşte cel mai mult? Oligofrenul.Şi atunci mă gândesc: domnule, a trăi în necunoaştere este o fericire?
Este o fericire pentru că atât i-a dat Dumnezeu lui să ducă şi cu asta răspunde înaintea lui Dumnezeu, cu puţinul acesta, cu sărăcia asta a lui spirituală. Sigur că dumneavoastră când veţi intra la Judecată, nu scăpaţi uşor. Pe mine, la fel: „Măi, ia stai tu, de acum ai de lucru cu Mine”. Nu dă Dumnezeu nimic mai mult decât poate să ducă animalul, care-i omul. Şi dacă el poate să ducă o parte de povară, îşi asigură cumva locul veşnic dincolo.

Mai e o întrebare cu spovedania. Există un grad de păcat care se poate ierta prin spovedanie? Deci până la o anumită limită? Spre exemplu: am furat. Ăsta se poate ierta la modul egal în faţa părintelui cu faptul de a spune: am omorât un om? 
Egal. Pentru că dacă eu îi iert acestuia păcatul lui aşa mare, apoi Dumnezeu o să-mi ajute şi mie cândva, că l-am tolerat pe păcătosul acesta. Şi acesta o să se roage pentru mine: „Doamne, iartă-l că şi pe mine m-ai iertat”.

Spuneaţi că spovedania înseamnă despovărare, cum de altfel e mântuirea, că mântuirea înseamnă despovărare. Dacă eu am făcut o faptă rea, mă duc şi-i spun preotului la spovedanie: uite, domnule, am furat sau am omorât pe nu ştiu cine. Această greşeală, acest păcat, rămâne pentru mine toată viaţa, cât trăiesc eu, rămâne pentru mine. Povara asta eu n-o pot da nimănui. 
Trebuie să ai încredere în taina asta a Bisericii: „iertate îţi sunt păcatele tale şi iertate vor fi”. Eu dacă nu am această convingere, înseamnă că nu recunosc tainele lui Dumnezeu şi tot ce facem noi este o joacă şi lucruri care nu prezintă o importanţă a mântuirii noastre. Dar noi trebuie să ştim că un păcat făcut de om, mare sau mic, dar spovedit, aşa în adevăr, este iertat. Acum desigur, depinde şi de om, de creştin, cum se spovedeşte. Că merge la părintele, scoate un carneţel şi de acolo rupe o foaie, a citit tot ce a vrut el acolo, bune sau rele.Nu are putere spovedania asta. La spovedanie trebuie să plângă creştinul când spune un păcat; să se căiască. Scoţi un copăcel din pământ şi tragi de el şi tragi şi nu se lasă deloc. Cam aşa trebuie să fie şi spovedania noastră, că dacă nu-i aşa, e superficială şi ineficace.

De ce trebuie să fac spovedania în faţa preotului? 
Să ştiţi că altădată spovedania se făcea în mijlocul poporului. Într-o duminică, într-o zi de Paşti, într-o sărbătoare, cu cât era lumea mai multă, cu atât ieşea fiecare acolo în mijlocul poporului şi-şi spunea păcatul.

Mi se pare un lucru foarte bun. Se supunea oprobriului public.
Da, dar întrucât lumea a început să nu mai fie aşa de sinceră, din cauza publicului, a poporului, atunci s-a revenit la o stare individuală directă.

Bun, dar nu prin propria ta hotărâre biruieşti păcatul? Eu făceam o greşeală – înjuram. Şi m-am uitat în oglindă şi am spus: „mă omule, eşti om cu şcoală, nu? Vezi atâţia oameni, tu vorbeşti cu fiecare om în fiecare zi 10-20-30 de oameni, ai părinţi creştini care cântă în biserică şi se roagă. Cine eşti tu, mă, cum îţi permiţi, cine eşti tu pe lumea asta, în ce hal ai ajuns că poţi să înjuri atâta? Şi deodată, din momentul acela eu n-am mai înjurat pe Dumnezeu. Deci, eu mie nu pot să-mi mărturisesc păcatul?
Dar asta este tot a harului, tot lucrarea lui Dumnezeu.
 
Şi atunci de ce trebuie să mă duc în faţa preotului, să mă spovedesc?
Pentru că numai el are puterea de a lega şi dezlega. Dumneavoastră puteţi să faceţi minuni să înviaţi şi morţii. N-are valabilitate această sfinţenie a dumneavoastră, fără dezlegarea preotului. Cum spune şi Mântuitorul: „Pacea mea o dau vouă. Câte veţi lega, legate vor fi şi câte veţi dezlega, dezlegate vor fi”. Aici e taina lui Dumnezeu.

Se poate spune că preotul este trimisul lui Dumnezeu pe pământ?
Păi este sigur, pentru că prin el lucrează harul lui Dumnezeu. Dar preotul trebuie să fie ca şi doctorul – să fie la dispoziţia bolnavului cu toate greutăţile şi suferinţele luiSă aibă uşa bisericii deschisă, să vină acolo creştinul ori de câte ori simte nevoia, să stea de vorbă cu un preot. Că de aceea am ajuns în stadiul de decădere în care am ajuns noi acum. Acum a mai rămas atâta: o voce frumoasă, un spectacol liturgic la catedrală şi atât… Însă rezultatele se văd: „măi, dar eu mă rog de atâta amar de vreme şi n-am reuşit să fac cutare şi cutare lucru”. Măi, băiete, du-te şi împacă-te cu tine însuţi, adică pregăteşte-ţi viaţa ta spirituală, că nimeni nu ţi-o poate găti, fără această dezlegare a preotului. Nu e sfânt nici preotul şi nici penitentul, dar sfântă este taina. Pentru că o să spuneţi: „Dar am băut cu el azi noapte, am petrecut cu el la nuntă”. Adevărat o fi, dar harul lui Dumnezeu nu se amestecă cu păcatele oamenilor, ale preotului.

Deci faptul în sine de a te duce spre spovedanie înseamnă de fapt mersul spre împlinirea acestei taine, fără de care nu se poate. 
Desigur. O să spuneţi: „Dar eu nu am păcate aşa de mari”. Mare greşeală, enorm de mare, pentru că numai o oră dacă trăim şi păcatele-s cu noi. 
Dumnezeu nu are nevoie de pălăvrăgeala noastră, Dumnezeu are nevoie de smerenia noastră, de umilinţa noastră fără de care nu ne putem mântui. Spovedania este actul de smerenie, pocăinţa, considerat un al doilea botez.

Dar împărtăşania ce înseamnă de fapt? Că spovedania am înţeles. 
Împărtăşania este desăvârşita pocăinţă a omului. Adică este întruparea Fiului lui Dumnezeu în om.Când a intrat pâinea şi vinul în trupul omului, el nu mai este Justin, el acum este omul îngeresc, omul ceresc, care s-a împreunat cu Dumnezeu Hristos. Este o transfigurare a omului în Hristosul pe care el l-a luat prin acea linguriţă…

[1] Director medical al Spitalului clinic municipal Cluj Napoca. Dialogul a avut loc pe patul spitalului municipal Cluj Napoca, în anul 2010, Părintele Justin suferind de o pneumonie avansată şi tuberculoză.

| articol publicat în nr. 33 al revistei ATITUDINI

Contact Form Powered By : XYZScripts.com