Header image

Cuviosul Partenie, Episcopul cetăţii Lampsacului (7/20 februarie)

9:06, miercuri, 20 februarie, 2013 | Cuvinte-cheie: , , , , , ,

Cel numit cu numele fecioriei, Sfîntul Partenie, s-a născut în Melitopoli. Tatăl său se numea Cristofor şi era diacon al Sfintei Biserici lui Dumnezeu din acea cetate. Partenie n-a învăţat carte; de la început însă, ascultînd cele citite, îşi aducea aminte multe din dumnezeiasca Scriptură, ca un cărturar ales. Crescînd cu anii, şedea la un lac de aproape, pescuind şi vînzînd peşte, dînd şi milostenie la săraci. El, din mica sa vîrstă învrednicindu-se darului lui Dumnezeu, îl tăinuia înaintea oamenilor, iar în anul al 18-lea al vieţii sale, a început a face minuni, gonind diavolii din oameni, prin chemarea preasfîntului nume al lui Hristos.

Începînd a străbate în popor vestea despre dînsul, a aflat de el şi preasfinţitul Filip, episcopul Melitopoliei. Acesta, chemîndu-l la dînsul şi toate cele despre dînsul cercetîndu-le, s-a minunat de faptele lui cele bune şi de darul lui Dumnezeu ce se afla într-însul. Deci, a poruncit să-l înveţe carte şi, după ce a învăţat, l-a sfinţit preot chiar nevrînd şi i-a încredinţat lui cîrmuirea bisericească. Iar Sfîntul Partenie, fiind în rînduiala preoţiei, mai mult se nevoia şi, cîştigînd îndoit darul dumnezeiesc al sfinţeniei şi al facerii de minuni, tămăduia toate bolile şi făcea multe semne preaminunate, în numele Domnului nostru Iisus Hristos.

Între alte minuni ale lui, s-au întîmplat şi unele ca acestea: L-a întîmpinat în drum un om pe care-l lovise în obraz un taur cu cornul, încît i-a scos ochiul, pe care îl ţinea cu mîna lui tremurîndă. Sfîntul, luîndu-l cu mîna, l-a pus la locul lui şi, cu apă spălîndu-l, în trei zile l-a tămăduit desăvîrşit. O femeie, avînd o vătămare cumplită şi netămăduită în părţile trupului cele ascunse, a venit la sfîntul cerîndu-i tămăduire, iar cuviosul făcîndu-i semnul crucii pe fruntea ei, îndată acea femeie s-a tămăduit. Altă dată, mergînd sfîntul să cerceteze pe un bolnav şi trecînd pe lîngă casa unui boier, un cîine mare scăpînd din lanţuri şi din poartă alergînd asupra lui s-a suit cu picioarele dinainte pe umerii lui, vrînd cu dinţii să muşte faţa sfîntului. Iar el a suflat asupra lui şi făcîndu-şi semnul crucii, îndată cîinele a murit şi l-a aruncat sfîntul de pe umerii săi.

Nişte minuni ca acestea auzindu-le Ahilie, arhiepiscopul Cizicului, a chemat pe Sfîntul Partenie la dînsul şi l-a făcut episcop în cetatea Lampsacului. Iar omul acesta al lui Dumnezeu, mergînd în episcopia încredinţată lui, a găsit că toată cetatea ţinea de păgînătatea elineştii închinări la idoli, iar creştinii erau în număr mic; şi se supără foarte mult bunul păstor. De aceea nu înceta sfătuindu-i, mustrîndu-i, rugîndu-i şi arătîndu-le calea adevărului şi făcînd minuni întru numele lui Hristos, tămăduind pe bolnavii lor, pînă ce i-a adus la cunoştinţa adevăratului Dumnezeu.

Văzînd cetatea încredinţată lui că sporeşte şi se întoarce de la slujirea idolilor cu totul, a voit să strice capiştele idoleşti, care erau în cetate, iar în locul lor să zidească cinstite şi sfinte biserici dumnezeieşti. Pentru acest lucru a mers la marele împărat Constantin, ca să ia de la dînsul stăpînire spre acel lucru şi, fiind primit de dreptcredinciosul şi de Hristos iubitorul împărat cu cinste şi cu dragoste, a cîştigat de la dînsul ceea ce dorea. Pentru că marele Constantin a dat sfîntului împărăteasca sa scrisoare pentru risipirea capiştelor idoleşti şi încă şi mulţime de aur i-a dăruit lui, pentru zidirea sfintelor biserici, apoi a eliberat pe sfîntul cu pace. Întorcîndu-se arhiereul lui Dumnezeu, Partenie, în Lampsac, îndată a răsturnat toate capiştele din temelie şi a zidit o dumnezeiască biserică în mijlocul cetăţii, mare şi frumoasă, singur apucîndu-se de lucru şi ajutînd cu mîinile sale pe zidari.

Zidindu-se biserica, a venit într-una din zile la dînsul un om, avînd în sine un duh necurat – care de multă vreme locuia într-însul – şi nu putea omul acela să gonească diavolul din el. Dar apropiindu-se de omul lui Dumnezeu, adică de Partenie, i-a făcut plecăciune, iar sfîntul, cunoscînd că într-însul este duhul necurat, nu i-a răspuns; diavolul, tulburîndu-se în om, a zis sfîntului: „Fiindcă am dorit să te văd, pentru aceea ţi-am făcut plecăciune, iar tu de ce nu mi-ai răspuns?” Sfîntul Partenie i-a zis: „Iată, m-ai văzut”. Diavolul a zis: „Te-am văzut şi te-am cunoscut”. Grăit-a sfîntul: „Dacă m-ai văzut şi m-ai cunoscut, atunci ieşi de la zidirea lui Dumnezeu”. Zis-a lui diavolul: „Rogu-mă ţie, nu mă izgoni din lăcaşul meu, în care de atîta timp locuiesc”. Sfîntul l-a întrebat: „De cît timp locuieşti într-însul?” Răspuns-a diavolul: „Din copilăria lui şi de nimeni nu am fost cunoscut pînă acum, decît numai de tine care mă izgoneşti, precum văd; iar de mă vei izgoni de aici, unde îmi vei porunci să mă duc?”

Sfîntul i-a zis lui: „Îţi dau eu un loc unde să mergi”. Zis-a lui diavolul: „Mi se pare că îmi vei zice să mă duc în porci”. Grăit-a lui sfîntul: „Ba nu, îţi voi da ţie un om, în care intrînd să locuieşti, dar numai din acesta acum să ieşi”. Zis-a diavolul: Cu adevărat o vei face aceasta, sau numai grăieşti aşa că să mă scoţi de aici?” Grăit-a sfîntul: „Cu adevărat îţi zic că am un om gata, în care, intrînd, să locuieşti de vei voi, dar să ieşi din omul acesta degrabă”. Diavolul, plecîndu-se la nişte cuvinte ca acestea, cerea să-şi cîştige făgăduinţa de la dînsul. Atunci Sfîntul Partenie, deschizîndu-şi gura, a zis: „Iată, eu sînt omul, intră şi locuieşte în mine”. Iar diavolul, ca de foc arzîndu-se, i-a strigat: „Vai mie, în bun vas locuind eu, după atîta timp mă izgoneşti. Mare rău îmi vei face de voi intra în tine. Cum voi putea să intru în casa lui Dumnezeu?” Acestea zicîndu-le diavolul, a ieşit din om şi s-a dus în locuri pustii şi neumblate, iar omul acela a rămas sănătos, prin darul lui Hristos şi lăuda pe Dumnezeu.

Săvîrşindu-se zidirea bisericii, sîrguinţa sfîntului era ca să facă în altar sfînta masă, ca adică să săvîrşească pe dînsa dumnezeiasca Liturghie. Aflînd într-o capişte idolească, din cele risipite, o piatră bună şi aleasă, a poruncit lucrătorilor să o pregătească spre săvîrşirea sfintei mese. Lucrătorii, îndreptînd-o şi pregătind-o precum se cădea, au pus lespedea în car şi, înjughînd boi puternici, o duceau spre biserică. Diavolul, mîniindu-se pentru piatra aceea luată din capişte, a tulburat boii cei înjugaţi şi i-a făcut ca deodată să alerge, să nu poată să-i ţină nimeni. Din acea spaimă, omul care ducea boii, anume Eutihian, prin lucrarea diavolească a fost aruncat la pămînt, sub car, cu faţa în jos şi, trecînd carul cu piatra peste dînsul, i-a sfărîmat toate oasele şi a murit.

Aflînd de acea întîmplare, arhiereul lui Dumnezeu, Partenie, a spus: „Diavoleasca răutate a făcut aceasta. Însă nu vei face, diavole, împiedicare la lucrul lui Dumnezeu”. Îndată sculîndu-se, a luat cu dînsul pe dreptcredincioşii oameni care erau cu el şi au mers cu toţii la locul unde se întîmplase aceasta. Văzînd trupul mortului, şi-a plecat sfinţii săi genunchi la pămînt, spre rugăciune, apoi cu lacrimi s-a rugat lui Dumnezeu, zicînd: „Tu, Doamne, atotputernice, Dătătorule al vieţii şi al morţii, ştii din ce pricină vrăjmaşul prin meşteşugirile sale a adus moarte asupra zidirii Tale. Dar o! Preabunule! precum totdeauna, aşa şi acum, arată-i deşartă scornirea lui şi pe robul tău Eutihian fă-l părtaş vieţii acesteia, arătînd celor ce cred în Tine nebiruita Ta putere, că Tu unul eşti Dumnezeu şi Ţie se cuvine slava în veci. Amin”.

Pe cînd făcea sfîntul rugăciune către Dumnezeu, s-a întors duhul mortului în trupul lui. Apoi, tot poporul privind pe cel ce fusese mort, a început a grăi: „Slavă Ţie, Hristoase, Dumnezeule, Care înviezi şi morţii!” Şi îndată s-a sculat omul sănătos, ca şi mai înainte. Apoi luînd boii, a dus cu dînşii carul cu piatră pînă la uşile bisericii. Atunci toţi cei care au văzut acea minune şi acea neaşteptată întoarcere la viaţă a mortului, au dat slavă şi laudă Prea-bunului Dumnezeu.

Se aduceau de pretutindeni bolnavii şi cei ce pătimeau de duhuri necurate şi toţi se tămăduiau cu darul, cu puterea lui Dumnezeu şi cu rugăciunea Sfîntului Partenie. Tot meşteşugul doctoricesc, în zilele acestui mare plăcut al lui Dumnezeu, nu era întru nimic de trebuinţă la oameni, deoarece toate bolile se tămăduiau în numele Domnului nostru Iisus Hristos. Între aceşti bolnavi, era şi o fiică a unuia Dionisie, de neam împărătesc, anume Dafna, pe care, fiind cumplit chinuită de diavol, în trei zile a izbăvit-o de chinurile lui. Pe o altă fiică a unuia Mamalie, care era boier în cetatea Smirna, cu numele Agalmatia, care se tulbura de duhul necurat, se tăvălea pe pămînt, spumega şi înţepenea, el a tămăduit-o. Apoi pe Zoila, o femeie vestită, care avea într-însa duh iscoditor şi de acela cu greu se bîntuia, a tămăduit-o sfîntul.

După aceasta pe un tînăr, anume Nicon, fiu de preot, avînd într-însul un diavol cumplit ce-l muncea, părinţii săi îl duseră la sfîntul, la ale cărui picioare aruncîndu-l, ei se rugau să se milostivească spre el şi să-l izbăvească de duhul necurat. Iar omul lui Dumnezeu, Partenie, le-a zis: „Nu este vrednic de tămăduire fiul vostru, căci spre pedeapsă îi este dat lui duhul care îl munceşte, de vreme ce este ca un ucigaş de tată. Pentru că adeseori, răbdînd de la dînsul ocară şi necinste, v-aţi rugat întru amărăciunea sufletului vostru ca să fie pedepsit de Dumnezeu. Deci, lăsaţi-l ca aşa să fie, pentru că de trebuinţă îi este lui această pedeapsă”. Iar ei, fiind nişte părinţi iubitori de fii şi durîndu-i inima de fiul lor, au strigat cu lacrimi: „Roagă-te pentru dînsul, dumnezeiescule arhiereu, ca să se izbăvească de cumplitul diavol”. Fericitul Partenie, văzînd lacrimile cele multe ale părinţilor şi milostivindu-se spre dînsul, s-a rugat cu dinadinsul lui Dumnezeu şi îndată a ieşit diavolul din tînărul acela. Părinţii, luînd pe fiul lor sănătos, s-au întors la casa lor, lăudînd şi binecuvîntînd pe Dumnezeu.

O femeie oarecare, pe nume Alexandra, din cetatea ce se numea Arisva, avînd duh de mînie, care pe mulţi vătăma, a fost adusă la slujitorul lui Dumnezeu, Partenie, iar el, certînd pe duh, a tămăduit-o şi a trimis-o sănătoasă la ai săi. Pe o altă fecioară, fiică a lui Sinodie, din cetatea Avideniei, fiind muncită de diavol şi prin munţi rătăcindu-se, au prins-o părinţii, au dus-o la dreptul, care a tămăduit-o prin punerea mîinilor şi prin rugăciune. Pe un ostaş, anume Axan, cu toate mădularele slăbănogite, spălîndu-l cu apă şi rugîndu-se lui Dumnezeu pentru dînsul, l-a făcut sănătos.

Un om oarecare, Alan, din neam sirian, prin lucrarea necuratului duh ce locuia într-însul, s-a sugrumat cu o funie, în biserica pe care sfîntul a zidit-o şi era mort chiar la locul celor chemaţi. De acest lucru înştiinţîndu-se sfîntul, a mers la mortul acela şi cu rugăciune înviindu-l din morţi, a gonit pe diavol dintr-însul. Un bărbat din cetatea Parea, care este între Lampsac şi Cizic, a adus la sfîntul pe femeia sa îndrăcită, pentru tămăduire, spre care, Sfîntul, suflînd spre ea şi rugîndu-se, a făcut-o îndată sănătoasă. Asemenea şi pe altă femeie îndrăcită, anume Acavia, din satul Chelea, a tămăduit-o plăcutul lui Dumnezeu. Pe femeia Evharia, soţia lui Agapit, magistrianul, fiind otrăvită şi foarte bolnavă, Sfîntul Partenie a făcut-o sănătoasă cu untdelemn sfînt.

Un tînăr, anume Maxim, din cetatea Viza; era în Lampsac, slujind unui diacon. Acela, căzînd în boala pîntecelui (dizenterie) şi neputînd să se tămăduiască, a murit. Părinţii, auzind de moartea lui, au plecat din Viza în Lampsac ca să îngroape pe fiul lor şi, luîndu-l cu patul, l-au dus în biserică plîngînd şi l-au pus chiar în acel loc unde avea să meargă arhiereul lui Dumnezeu, Partenie. Venind sfîntul, a văzut pe cel mort zăcînd şi pe părinţii lui plîngînd, apoi a lăcrimat singur şi, plecîndu-şi genunchii, s-a rugat lui Dumnezeu pentru cel mort, care a înviat îndată; şi, ridicîndu-se, a început a grăi. Sfîntul, întinzîndu-şi mîna la dînsul, l-a ridicat şi l-a dat părinţilor sănătos. Toată cetatea se mira foarte mult de nişte minuni preaslăvite ca acestea şi toţi preamăreau pe Dumnezeu.

Teofila, diaconiţa din satul Asermiei, şi cu dînsa o copilă mică, anume Rufina, din acelaşi sat, amîndouă slăbite de muncirea diavolească, fiind aduse la sfîntul, pe amîndouă le-a tămăduit, stropindu-le cu apă sfinţită şi rugîndu-se pentru dînsele. Asemenea pe Tadasie, care era singur la tatăl său, Ilarie, preotul şi prin lucrarea diavolească îşi pierduse mintea, sfîntul l-a tămăduit cu rugăciunea. Pe o bătrînă săracă, anume Caliopa şi cu dînsa pe o copilă, anume Kiriachi, care pătimeau de duhuri necurate, le-a tămăduit. Apoi, dîndu-le cele de trebuinţă, le-a trimis sănătoase acasă.

Între alte multe şi nespuse minuni ale sfîntului s-a întîmplat şi aceasta: în casa în care se lucrau pînzele cele împărăteşti de porfiră, se sălăşluise diavolul şi făcea multe supărări lucrătorilor, înfricoşîndu-i cu năluciri şi stricîndu-le lucrurile lor. De aceea erau în mare mîhnire lucrătorii pentru pagubele cele multe care se făceau prin supărarea diavolească, temîndu-se de mînia împărătească şi de pedeapsă, pentru paguba cea aducătoare de atîta cheltuială. Aflînd de aceasta arhiereul lui Dumnezeu, Partenie şi fiind rugat de lucrători, s-a dus cu sîrguinţă acolo; şi chemînd pe diavolul cel necurat care făcea supărări, l-a certat prin înfricoşatul şi sfîntul nume al lui Hristos şi l-a gonit de acolo. Iar diavolul răcnea în auzul tuturor şi spunea că este gonit de focul lui Dumnezeu în focul gheenei. Din acea vreme, nu mai era în casa aceea nici o supărare.

După aceasta, diavolul a început a face supărare pescarilor, deoarece, cînd aruncau mrejele în apă, vedeau în ele, prin nălucirea diavolească, mulţime de peşti, iar cînd trăgeau mrejele la mal, cu multă osteneală, nu găseau nici un peştişor. Aşa se osteneau în deşert de multă vreme. Dar nu numai în Lampsac era aceasta, ci şi în toate cetăţile şi satele dimprejurul părţilor acelora.

Adunîndu-se toţi pescarii din toate cetăţile şi satele, au venit la sfîntul, cerîndu-i să se roage lui Dumnezeu pentru dînşii, ca să nu se ostenească în deşert cu prinderea peştelui. Iar sfîntului, rugîndu-se cu post şi cu lacrimi, i s-a descoperit de la Dumnezeu că prin lucrarea diavolească se face pescarilor o supărare ca aceea. Îndată sculîndu-se sfîntul, s-a dus pe la toate malurile şi limanurile, făcînd rugăciuni şi gonind de pretutindeni pe diavol, care se încuibase în ape. Apoi a poruncit pescarilor ca, în faţa sa, să arunce mrejele la pescuit. Făcînd ei aceasta cu bucurie, prin rugăciunile sfîntului, abia au putut să tragă mrejele de mulţimea peştilor. De atunci s-a făcut pescarilor pescuirea cu bună sporire ca şi mai înainte.

Şezînd sfîntul la limanul Catapteliei în vremea pescuitului şi fiind trase mrejele, un peşte mare ce se numea Tinos, sărind din mreajă, s-a aruncat la picioarele sfîntului; iar el, însemnîndu-l cu semnul crucii, a poruncit să-l taie şi să-l împartă la fraţi, spre slava lui Dumnezeu. După aceea a tămăduit pe un şchiop, anume Calist, făcîndu-l să umble bine. Pe un alt om, anume Lezvie, fiind cuprins de bube dinspre cap către picioare, nedeosebindu-se în nimic de cei leproşi, ungîndu-l cu untdelemn sfinţit şi rugîndu-se în trei zile l-a făcut sănătos.

Odată, arhiereul lui Dumnezeu, Partenie, ducîndu-se în Tracia pentru trebuinţe bisericeşti şi fiind în Mitropolia Iracliei, s-a dus la arhiepiscopul Ipatian, care era bolnav rău. Vorbind cu dînsul, îl întrebă de pricina bolii lui. În acea noapte, Dumnezeu a descoperit plăcutului său, Partenie, că arhiepiscopul Ipatian este pedepsit cu acea grea boală pentru iubirea de argint, căci averile săracilor şi ale scăpătaţilor le păstra la sine.

A doua zi, Sfîntul Partenie s-a dus la dînsul şi i-a zis: „Scoală-te stăpînule cel mare, că nu eşti cuprins de neputinţă trupească, ci eşti pedepsit pentru o neputinţă sufletească. Deci lepădă pe aceea şi vei fi iarăşi sănătos”. Bolnavul zise: „Mă ştiu şi eu că sînt păcătos şi pentru aceea mă pedepseşte Dumnezeu, dar mă rog ţie a te ruga pentru mine, ca să mă curăţ de fărădelegile mele”. Grăit-a lui Sfîntul Partenie: „Dacă greşeşte cineva omului, poate că s-ar asculta rugăciunea pentru dînsul, dar greşeala ta este către Dumnezeu. Cele ce sînt ale săracilor întoarce-le lui Dumnezeu şi totdeauna vei fi sănătos cu sufletul şi cu trupul”.

Atunci arhiepiscopul, venindu-şi în simţire, a zis: „Părinte, am greşit Domnului meu, Care este drept”. Îndată, chemînd pe econom, i-a poruncit să aducă argintul adunat din averile cele luate de la săraci şi, văzînd că erau mai multe, a rugat pe Sfîntul Partenie să le împartă la săraci, dar sfîntul l-a sfătuit ca să le împartă singur. Atunci bolnavul arhiepiscop a poruncit să-l pună în caretă şi să-l ducă în biserica Sfintei Muceniţe Glicheria. Acolo, adunînd săracii şi scăpătaţii, le-a împărţit toate cu îndurare. Dar bunul şi preamilostivul Dumnezeu, Cel ce n-a defăimat cei doi bani ai văduvei ca şi lacrimile desfrînatei şi a primit suspinarea vameşului, primind pocăinţa arhiepiscopului şi în trei zile i-a dat sănătate desăvîrşită.

Omul lui Dumnezeu, Partenie, venea în toate zilele la bisericile cetăţii Iraclia, săvîrşind în ele obişnuitele rugăciuni. Într-o zi, intrînd în biserica ce se numea Ahila, a aflat un om bolnav, spre care, milostivindu-se, şi-a plecat genunchii şi s-a rugat cu lacrimi preabunului Dumnezeu. Apoi, sculîndu-se de la rugăciune, a uns pe cel bolnav cu sfîntul untdelemn şi în acelaşi ceas l-a tămăduit şi l-a pus pe picioare, poruncindu-i să umble. Apoi s-a dus cel tămăduit într-ale sale, lăudînd pe Dumnezeu. Înştiinţîndu-se cetăţenii Iracliei de acea neaşteptată minune, toţi cei care erau cuprinşi de orice fel de neputinţe şi de boli alergau la sfîntul şi cu puterea lui Dumnezeu, prin rugăciunile plăcutului Său, toţi se întorceau sănătoşi.

În acea vreme, cînd Sfîntul Partenie săvîrşea cu darul şi cu puterea lui Hristos minunile, tămăduind diferite boli, era lîngă el arhidiaconul bisericii Iraclia, al cărui nume era Ipatian, ca şi al arhiepiscopului lui. Acela, văzînd minunile ce se săvîrşeau, a căzut la picioarele sfîntului bărbat, rugîndu-l cu lacrimi şi spunîndu-i că, în satul său, fiind multă semănătură şi răsărind holdele, grădinile, răsadurile şi viile toate se uscaseră din cauza secetei. Deci, îi zicea: „Vino în acest loc, preacinstite părinte, ca văzînd toate cele uscate, să te rogi lui Dumnezeu să dea ploaie pămîntului celui însetat şi să scape de foamete toată patria noastră. Cinstitul şi sfîntul bărbat, Partenie, s-a dus cu sîrguinţă la ţarini, la grădini şi la vii şi, văzînd toate semănăturile foarte uscate, a lăcrimat şi, plecîndu-şi genunchii, s-a rugat mult cu lacrimi către Iubitorul de oameni, Dumnezeu, ca să trimită ploaie pămîntului şi să răsară roadele. Iar Dumnezeu, Cel ce face voia celor ce se tem de El, fiind rugăciunea încă în gura sfîntului, a acoperit cerul cu nori şi s-a pogorît ploaie multă, care a adăpat pămîntul din destul.

Sfîntul Partenie, rămînînd cu arhidiaconul în satul lui, toată noaptea a petrecut-o în rugăciuni, iar a doua zi a zis către arhidiacon: „Ia aminte, o! frate, că ştii pe arhiepiscopul tău, cum a fost pedepsit de Dumnezeu cu boală grea, pentru iubirea lui de argint. Iată Domnul mi-a arătat în această noapte că nu după multe zile va trece din viaţa aceasta, iar tu, în locul lui, vei fi arhiepiscop al cetăţii Iracliei. Drept aceea să ştii ca totdeauna să te îngrijeşti de cei săraci, pentru că aceia milostivesc pe Dumnezeu mai mult decît toate”.

După aceasta, binecuvîntînd sfîntul ţarinile, grădinile şi viile arhidiaconului şi făcîndu-le să rodească cu îndestulare prin a sa rugăciune şi binecuvîntare, s-a întors în cetate. Apoi a mers la arhiepiscop ca să-l sărute şi apoi să plutească cu corabia în calea sa. Arhiepiscopul, întîmpinîndu-l, l-a îmbrăţişat cu dragoste; apoi, şezînd şi vorbind între ei, Sfîntul Partenie a zis către arhiepiscop: „Îţi vestesc, o! stăpîne, că nu după multe zile, te vei dezlega din trup şi vei merge către Domnul, căci te cheamă Hristos, adevăratul nostru Dumnezeu, iar tu, ducîndu-te către El, vei lăsa după tine – precum mi-a descoperit Domnul – moştenitor bun, pe Ipatian, arhidiaconul tău”. Răspuns-a arhiepiscopul: „Fie voia Domnului”. Şi sărutîndu-se unul pe altul cu sărutare sfîntă, s-au despărţit. După aceea, a plutit Sfîntul Partenie de la cetatea Iracliei şi, în puţine zile, a ajuns în cetatea Lampsacului. Trecînd nu multă vreme, s-a îmbolnăvit iarăşi arhiepiscopul Iracliei şi s-a odihnit întru Domnul. În locul lui a fost ales Ipatian, cel ce a fost arhidiacon şi astfel s-a împlinit proorocirea sfîntului.

Sosind vara şi făcîndu-se secerişul şi adunarea tuturor roadelor, a mers arhiepiscopul Ipatian la satul său, la ţarini şi la vii, care mai înainte se uscaseră de secetă şi le-a aflat cu multe roduri îndestulate, mai mult decît în toţi anii dinainte, şi aceasta se făcuse cu rugăciunile şi binecuvîntarea Sfîntului Partenie. Umplînd arhiepiscopul o corabie plină cu grîu, cu vin şi cu toate roadele, s-a dus în Lampsacul făcătorului de minuni, ca să-i dea mulţumire pentru binecuvîntarea sa. Sfîntul a primit cu dragoste pe arhiepiscopul Iracliei, însă roadele aduse de dînsul n-a voit să le primească, zicîndu-i: „Mulţumeşte lui Dumnezeu pentru toate, iar pe acestea să le împarţi fraţilor”. După multă vorbire folositoare cu sfîntul, întorcîndu-se arhiepiscopul Ipatian la locul său, a împărţit la fraţii săi mulţime de grîu, de vin şi de toate roadele, după porunca omului lui Dumnezeu, povestind la toţi, pînă la sfîrşitul său, măririle lui Dumnezeu, pe care le-a făcut prin robul său, Partenie.

Strălucind asemenea cu îngerii prin viaţă plăcută lui Dumnezeu, marele făcător de minuni, Sfîntul Partenie, şi pe mulţi întorcîndu-i de la idoli la adevăratul Dumnezeu, tămăduind nenumărate boli, aproape de sfîrşitul vieţii sale, s-a îmbolnăvit şi chemîndu-se de Domnul, s-a dus la El în şapte zile ale lunii februarie, odihnindu-se cu pace în bătrîneţe fericite.

Atunci s-a înştiinţat îndată despre cinstita mutare a Sfîntului Partenie în cetăţile şi în ţările cele de primprejur şi s-au adunat de pretutindeni arhiepiscopii, la îngroparea lui, adică arhiepiscopul Iracliei, al Cizicului, al Melitopoliei, al Pariei şi mulţi alţi episcopi şi preoţi. Deci au făcut sfîntului îngropare slăvită, cu psalmi, cu laude şi cu cîntări duhovniceşti, punînd cinstitul lui trup aproape de soborniceasca biserică, în casa de rugăciuni zidită de dînsul. Se dădeau, de la mormîntul lui cel sfînt, multe tămăduiri neputincioşilor. Pentru că nu numai în viaţa sa, ci şi după moarte, acest doctor fără de plată şi făcător de minuni pe cei leproşi îi curăţa, diavolii din oameni îi scotea şi toată boala tămăduia. Iar acum tămăduieşte şi vindecă sufletele şi trupurile noastre cu rugăciunile sale, prin darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, se cuvine slava în veci. Amin.

Contact Form Powered By : XYZScripts.com