„Dă-mi un peştişor pentru fratele…”

Îmi aduc aminte că la Mănăstirea Esfigmenu era un bătrânel atât de simplu, încât chiar şi Înălţarea Domnului o socotea a fi o sfântă. Rostea rugăciunea: “Sfântă a lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi”, cu şiragul de metanii.

Acest bătrân slujea la bolniţă şi s-a întâmplat odată să nu aibă ce să-i dea unui frate bolnav să mănânce. Atunci coboară scările, deschide fereastra dinspre mare, îşi întinde mâinile şi spune: “Sfânta mea Înălţare, dă-mi un peştişor pentru fratele”. Şi îndată – o, minunile Tale, Doamne! – un peşte mare sare în mâinile lui. Ceilalţi care l-au văzut au rămas încremeniţi.

Dar el îi privea şi zâmbea ca şi cum le-ar fi spus: “Ce lucru ciudat aţi văzut?”. Noi avem cunoştinţe, ştim când se prăznuieşte sfântul cutare, cum a mărturisit cutare, când s-a petrecut Înălţarea, unde s-a petrecut şi cum, şi cu toate acestea nici măcar un peştişor mic nu putem dobândi într-acest chip.

Acestea sunt faptele neobişnuite ale vieţii duhovniceşti, fapte pe care raţiunea intelectualilor, care sunt plini de sine şi nu de Duhul Sfânt, nu le poate cuprinde, pentru că au cunoştinţa lumească cea stearpă împreunată cu boala duhovnicească lumească.

Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești, vol. 1: Cu durere și dragoste pentru omul contemporan, Editura Evanghelismos, București, 2003