Header image

„Dacă părăseşti Biserica – poţi foarte ușor să cazi”

Mărturisirile foştilor dependenţi de droguri și alcool

Postul este un timp special, și sensul acestuia este schimbarea minții și a inimii. Dar este greu să urci culmi înalte, când eşti legat de cele pământești, mai ales atunci când printre ele sunt … dependenţa de droguri sau alcool. Tutuşi anume în post, unii oameni au fost capabili să biruie păcatele distrugătoare, cum ar fi abuzul de alcool.

Astăzi pe cei dependenți încearcă într-un efort comun să-i ajute preoții, medicii, psihologii, analizând în detalii aspectele diferitelor metode posibile a izbăvirii de dependență. Cu toții fiind de acord că dependenţa – este înfrângerea voinței omului, și atât timp, cât el vrea în continuare să-şi lege viața de aceste substanțe și în același timp se consideră liber de ele, el nu este capabil să învingă.

Și dacă totuşi omul doreşte să scape de patima sa? Cum are loc eliberarea din dependenţa drogurilor şi sau a alcoolului la îmbisericirea sa ?

În continuare discuţia cu doi foşti dependenţi (numele interlocuitorilor sunt schimbate) despre experiența lor de a depăși aceste patimi, cu ajutorul bisericii şi a credinţei.

Am căzut în genunchi – „Doamne, mie? Unei drogate?”

– Elena, cum aţi reuşit să scăpaţi de această patimă?

– Era în perioada Postului Mare. Într-o stare de ebrietate narcotică am intrat într-o biserică. Doamne, cum mă priveau enoriaşii! Fără broboadă! Fața îmi era întunecată … m-a apopiat de o icoana. Eu nu aveam unde să mă duc.

Nu credeam că pot deveni dependentă de droguri. Credeam întotdeauna că controlez procesul. O dată am aflat despre moartea unui prieten care consuma în exces alcool, mai folosind şi droguri. Și mi-am dat seama că a murit din cauza lor. Un băiat talentat! M-am gândit „de ajuns, nu mai vreau, aici mă opresc.” Pur şi simplu m-am speriat. Și m-am oprit pentru câteva zile. Și apoi, din nou, am luat droguri, deşi cu un sentiment infinit de auto-dispreț, totuşi le-am injectat. Apoi următoarea dată. Şi din nou şi din nou. Îmi era frică să mor, dar nu puteam face nimic. Și înţelegeam acest lucru.

Am petrecut o noapte groazncă și dimineața am fugit la o biserică undeva în centrul oraşului.

După câteva zile a început Postul Mare. Am început să postesc, am trecut la droguri mai „ușoare”. Îmi era frică de o eventuală revenire. Cel mai greu îmi era noaptea. Aşa am reușit să mă menţin întregul post.

La biserică nu mergeam regulat, dar odată am întâlnit un cuplu de tineri în apropierea bisericii, aveau nişte fețe strălucitoare. În mâni aveau crenguţe de salcie. „Scuzăţi-mă, ce sunt acestea?” – i-am întrebat. Și dintr-o dată ei mi-au întins o parte din ele- „Sunt pentru dumneavoastră”. M-a umplut o bucurie deosebită, doar ei veneau de la slujbă, salciile erau sfinţite.Faptul că am primit aceste crenguţe, am primit-o ca binecuvântare a lui Dumnezeu.

Apoi, postul s-a sfârşit, şi mi s-au terminat şi „rezervele”, și a început timpul adevăratei abstinenţe. Până în prezent în fiecare post, de parcă simt un ajutor. Să posteşti în timpul postului de parcă e mai uşor. Este un timp special. Iar când postul s-a sfârşit, de parcă dispăruse şi ajutorul. A fost destul de greu. M-am aranjat la un loc de muncă sezonier la 1000 km de la Moscova – departe de ispite. Dar cât de mirată am fost, când şi acolo niște tineri mi-au propus să „fumăm”. I-am refuzat şi am înţeles că a fost o alegere importantă.

Apoi a început o lungă perioadă de reabilitare. Recuperarea creierului care a durat zece ani. Îmi amintesc sentimentele mele. Mă forțam să citesc cărți grele de filosofie religioasă și să gândesc. Era foarte greu!

Am început să merg la biserică, să mă mărturisesc. Părintele m-a binecuvântat să citeasc Evanghelia, câte un capitol pe zi. Citeam și nu înțelegeam nimic. Dar citeam în continuare. Toţi mă luau în râs, nimeni nu mă susţinea. Și apoi a venit momentul (mi-l amintesc şi acum), când am realizat că nu mai pot, pentru că să mă obligam, nu mai rezistam. De parcă te-ai lovi cu capul de perete. Chiar am început să plâng, după cum îmi amintesc, eram la bucătărie, am pus fruntea pe frigider şi începusem să urlu – „Gata! Nu mai pot, Doamne”. Deşi nu știu de ce, am luat din nou Evanghelia. Am început să citesc cu încăpățânare, strângând dinții și pumnii. Am ajuns la un loc dificil. Nu am înțeles nimic. L-am recitit. Şi încă o dată. Și apoi …am înţeles!

Clătinându-mă, m-am dus la bucătărie. Treptat am realizat, ceea ce mi s-a întâmplat. S-a întâmplat că în acele momente am simțit prezența lui Dumnezeu. Și am căzut în genunchi: „Doamne, mie? Unei drogate!? „Așa am ajuns şi la pocăinţă.

Apoi am mers la spovedanie. Am mai mărturisit şi înainte acest păcat, dar acum a fost diferit. Acum m-am căit cu adevărat. Îmi amintesc acel sentiment după împărtaşania care a urmat, de fapt toate mi le amintesc. Așa m-a curățit Domnul. Întoarcerea la vechea dependenţă a devenit imposibilă, deși dorinţa de a le mai folosi m-a chinuit încă ani de zile.

– Ce oferă Biserica?

– Biserica îţi oferă comuniunea cu alţii. Acest păcat, el e şi din mândrie. Păcatul poate fi lăsat, dar mândria rămâne. Trăieşti în biserică, comunici cu oamenii (atât de diferiţi, și ca educație, și statut social, precum și după calitățile spirituale!) şi te rogi ca Dumnezeu să-ţi ajute să birui mândria. El poate.

– Și dvs personal Biserica ce v-a dat?

– Am fost dată afară de câteva ori. Prima dată când am venit la o mănăstire, şi m-am certat cu un călugăr, atât de tare, că el a încleștat dinții, s-a întors și a început să se roage, iar eu am plecat triumfător. Apoi altă dată când ceva nu le-a convenit bunicuţilor într-o biserică, apoi în altă parte. Dar de fiecare dată mă întorceam. De aceea, atunci când cineva spune, că bătrânile din biserică l-au dat afară, eu zâmbesc. Deci nu tare şi a vrut omul să rămână. Dar acesta e un proces lung, şi se prelungește toată viață, de fapt aceasta şi este viaţă. În cele din urmă vine sentimentul că şi tu eşti dator cuiva, că viața este atât de scurtă, și atât de puțini oameni ai încercat să îi ajuţi. Atât de mult îţi doreşti să oferi căldură sufletească tuturor. Este groaznic să mori, pentru că prea puțin bine ai făcut. Și rușine că te-ai distrus pentru astfel de prostii.

„Soția m-a salvat prin rugăciune”

109079.p  – Vladimir, cum se poate renunța la alcool?

– L-a un moment pur şi simplu am fost obosit. Mi-am dat seama că nu mai vreau să beau, dar oricum beam. Și nu puteam să renunț. Soția îşi dorea să mă lăs, părintele vroia să renunț, singur eram obosit, dar nu puteam renunţa. Și am înțeles acest lucru.

Atunci am început să depun careva efort. Am încercat să mă codez, dar este o înșelăciune: trăieşti cu teama că vei bea şi vei putea muri. Și din moment ce nu eram fricos, nu mă temeam să mor. Şi nu mă putea speria codarea.

Am început să călătoresc la locurile sfinte, așteptând un miracol, mă gândeam că pun o lumânare, mă rog şi Dumnezeu va zice – „. Ei bine, tu nu mai beai”. Dar asta, desigur, nu s-a întâmplat. Se părea că viața se sfârşeşte, nu mi-a rămas mult.

– Relataţi-ne despre cel mai îngrozitor lucru care vi s-a întâmplat.

– Odată am zăcut în zăpadă o zi întreagă. Am băut mult, iar eu nu-mi aminteam de ce am ajuns singur în mijlocul câmpului, unde era zăpadă până la brâu. Mergeam şi simţeam că puterile mă lasă. Cădeam, mă ridicam şi din nou cădeam. Apoi am observat că îmi este tot mai cald. Am început să mă deschei, apoi am căzut și nu-mi mai amintesc nimic.

Am petrecut noaptea în câmp, ningea, şi tot mai mult eram acoperit de zăpadă. Din întâmplare a trecut un polițist pe o motocicletă pe acolo. A zărit în zăpadă ceva întunecat … Și apoi a auzit un gemut. Nu s-a lenevit, s-a târât prin zăpadă și m-a găsit pe jumătate îngheţat. M-a luat la el acasă şi a chemat salvarea. Eram îngheţat și inconștient. El a tăiat hainele mele și m-a frecat cu vodcă.

A venit „salvarea”. M-am văzut întins pe masă într-o parte. M-au pus într-un sac şi medicul a ordonat – la „morgă”. Apoi, totul era numai întuneric. Doctorii mi-au spus că au auzit un gemut, şi ei m-au dus la spital.

La spital, m-au pus în coridor unde am fost inconștient o zi, mi-am revenit în noaptea următoare. Imediat am cerut să o sune pe mama, iar eu am cerut să mănânc. Asistente medicale mă hrăneau cu linguriţa, pentru că mâinile și picioarele îmi erau încă nemişcate. Doar a doua zi am fost în stare să merg cu cârje, și după mai multe zile mi s-a permis să merg acasă. Oamenii care au aflat că am petrecut o noapte în câmpul înzăpezit, mă evitau, de parcă m-am întors din morți. De fapt trebuia să devin invalid sau chiar să mor în acea noapte, dar Dumnezeu a făcut o minune, și nu au existat consecințe medicale.

Alcoolismul – este o boală. Și desinestător, fără ajutorul cuiva, nu o poţi birui. Singur demult m-aş fi pierdut. Dacă părăseşti biserica, rămâi în afară – poţi foarte ușor să cazi. Celor mai mulți aşa şi li se întâmplă: încep să bea – de la o durere sau o bucurie. Cineva începe prin serbarea unui eveniment şi din nou alunecă tot mai departe. Altul îşi înneacă amarul în vin, gândind că aşa e mai ușor, dar de fapt îşi adună şi mai multe probleme cu alcoolul. Unii înțeleg acest lucru, alţii aşa şi se pierd.

–Cum totuşi aţi biruit această patimă?

– Mai întâi de toate prin rugăciunile părintelui și a soției mele, care se ruga lui Dumnezeu, necatând la toate.

Doar beam fără să mă trezesc. Fiecare zi începea și se încheia cu alcool. Îmi era aproape ca pâinea. Noi mâncăm în fiecare zi, iar eu trebuia să beau în fiecare zi. Mai lucram, ce câștigam, îi dădeam soţiei, dar de băut – beam în fiecare zi.

Aproape nu mâncam, nici nu simţeam nevoia, iată să beau – da. Iar soția mea nu se dezicea de mine: cu cât mai rău am ajuns, cu atât mai puternic se ruga. Ea m-a salvat prin rugăciunile ei. Îl ruga pe Dumnezeu „Doamne, ajută-l să nu bea, ajută-l să râmână în biserică.” Aşa şi s-a întâmplat. Am rămas să lucrez în Biserică.

S-a întâmplat un adevărat miracol. M-am oprit să beau la Crăciun. După funeraliile unei rude îndepărtate la care din nou băusem mult, i-am promis soţiei că totuşi merg la slujba de sărbătoare.

M-am ținut de cuvânt. Cu o durere de cap, mahmur, am venit la Biserică în ziua de Crăciun. Capul mi se despica, nu înţelegeam mai nimic … Apoi, a fost un concert, felicitări, mi-au dat niște bomboane, ciocolată. Toate ca-n ceaţă. Dar în seara ceea m-am dus acasă și nu am băut. Pur şi simplu nu vroiam. Am crezut că sunt obosit. I-am zis nevestei că mă învoiesc la serviciu pe o zi, şi merg la biserică, să ajut cu ceva. Soția a fost deacord. Și în dimineața următare m-am dus la biserică.

Nimirisem la liturghie, şi din nou am asistat deşi nu eram cu mult mai bine ca în ziua precedentă. Apoi m-am apropiat de preot și i-am zis că vreau să ajut cu ceva. El mi-a încredinţat să fărâm pământul înghețat.

În acel an era foarte frig şi pământul îngheţase puternic, iar eu trebuia să sap un șanț. Pământul aproape că nu ceda sub loviturile mele, dar am continuat, în una din zile m-am concediat de la serviciu şi mi-am continuat munca la biserică. Am continuat două săptămâni, o lună. După şase săptămâni părintele m-a întrebat „eşti aici de o lună şi jumătate?” „Da.” – i-am răspuns. „Și nu beai.” – „Și nu beau.”

Deşi nu înţelegeam de ce nu beau, pur şi simplu nu doream să o fac. Deşi ştiam că ei se roagă în continuare.

Părintele mi-a zis: „Dacă nu ai plecat până acum, nici nu vei mai pleca.” Şi mi-a încredinţat o altă însărcinare. Așa am rămas la biserică. Doar abea după nouă luni mi-am dat seama că eu de fapt nu am băut niciodată în acest răstimp! Trăiam ca în ceaţă. I-am spus despre asta părintelui, și el m-a avertizat: „Acum eşti sub aripa lui Dumnezeu, el te-a acoperit pur și simplu.”

Primele ispite au început peste un an: am început să reîntâlnesc foştii „prieteni”. În autobuz, pe stradă, unde nu mă duceam, pe cineva trebuia să întâlnesc. Și întotdeauna aveau şi vin. Şi toţi îmi propuneau, credeam că nu mai rezist.

Atunci părintele mi-a spus, „Minte-i cum vrei, dar să nu cedezi nici într-un caz!” Și le ziceam tuturor: „Eu nu pot.” Ei mă întrebau „De ce?”. Le spuneam „Ieri am întrecut măsura, încât azi nu pot să beau nimic.” Funcţiona eficient, deoarece oricui care bea tare, îi este cunoscută o astfel de stare. Aşa le spuneam tuturor. După trei sau patru ani, am început să le spun adevărul, că lucrez la biserică, că nu mai beau și am început o viață nouă. Atunci ispitile au devenit şi mai mari.

Oriunde nu mă duceam mereu era şi băutură. Mirosul de alcool mă urmărea, și doar simţindu-l vedeam că foarte uşor o iau după el. Alergam la spovedanie fără sfârșit, deoarece mereu eram ispitit să beau. Uneori când ispita era atât de puternică, că eram gata să iau o sticlă de bere sau vodcă – beam o cană de apa, pentru un timp îmi era mai uşor. Apoi din nou simţeam aceeaşi dorinţă. Dorința de a bea încă mai este vie, dar încerc mereu să lupt cu ea, căci ştiu unde am fost și unde voi cădea dacă voi ceda.

traducere şi adaptare Natalia Lozan

site sursă www.pravoslavie.ru

Contact Form Powered By : XYZScripts.com