Header image

Dacă te ocupi de credinţă, ai credinţă…

Am început să mă ocup de chestiunea mea personală, de îmbunătăţirea sufletului meu, o îmbunătăţire care nu se poate realiza altfel decât ocupându-te de tine însuți.

Întâi trebuie să desfiinţezi negativele din tine, câte sunt, de unde sunt, de unde le-ai moştenit, toate astea trebuie desfiinţate. Cum le poţi desfiinţa? Păi nu le poţi desfiinţa altfel decât cerând ajutorul lui Dumnezeu, pentru că mântuirea nu ţi-o realizezi tu, ci mântuirea ţi-o realizează Dumnezeu, împreună cu tine, adică mântuirea e cum e cultura: nu poţi avea cultură, dacă nu te ocupi de cultură.

Tot aşa e şi cu credinţă, dacă te ocupi de credinţă, ai credinţă, dacă nu te ocupi de credinţă, n-ai credinţă, îţi scade şi credinţa, câtă o ai.

Şi am început să răscolesc prin mine, şi am început să-mi dau seama: domnule, stai puţin că duc încărcături. Eu, de fapt, nu ştiam atunci câte am ştiut după aceea şi câte mi-am explicat după aceea. Îmi veneau tot felul de gânduri străine, tot felul de gânduri cu care nu m-aş fi putut prezenta oriunde şi oricând. Căci aşa le spuneam eu, la tineri în special, când am început să spovedesc şi mă întrebau anumite lucruri, le spuneam că acelea sunt gânduri bune pe care le poţi scoate la iveală oriunde şi oricând, şi dacă nu-s aşa, înseamnă că ceva nu-i în regulă, că ceva nu-i bine. Şi am constatat eu tot felul de gânduri şi expresii şi fel de fel, şi mizeria din suflet câtă o poate avea cineva de vârsta mea, de agoniseala pe care o aveam eu atunci, din mediul în care eram, din trecut şi din prezent, mă rog, toate lucrurile acestea se cumulează.

Pentru că omul zice: mă uit, de exemplu, mă uit la un film necuviincios; bun, te uiţi, dar după aceea îl derulezi tu în tine, acela s-a terminat şi începe în tine. Şi atunci înseamnă că dacă nu-ţi păzeşti simţurile şi nu te păzeşti de răutatea câtă o poţi avea în suflet, te chinuie răutatea şi te chinuie impresiile, şi tu zici că eşti stăpân şi că: “Păi da, eu pot să citesc orice carte că nu mi se întâmplă nimic”. Nu ţi se întâmplă pentru că nu ştii că ţi se întâmplă, de aceea nu ţi se întâmplă, dar dacă te cercetezi, vezi tu că ţi se întâmplă! Că zic către unul: “Mă, să te duci la biserică duminică”. Zice, “Părinte, eu m-aş duce dar dumneavoastră nu ştiţi câte spurcăciuni duc eu în minte în biserică, când mă duc la biserică!” şi am zis: “Nu-i nimic, cu ele cu tot să te duci la biserică”. De ce? Pentru că altfel nu se pot rezolva. Lucrurile se rezolvă prin Dumnezeu, nu le rezolvăm noi.

Şi cum zic, am început să răscolesc prin mine, cu rugăciunea, adică eu nu ştiam, ziceam “Doamne, Iisuse Hristoase” şi hop!. apăreau gândurile rele. Mă gândeam, domnule, poate că cu toată lumea se întâmplă aşa, numai că oamenii nu spun, după cum nu spuneam nici eu.Şi m-a ajutat foarte mult, s-a limpezit încet, încet sufletul, dar nu ştia nimeni să-mi spună; eu, de fapt, nici n-aveam pe cine să întreb, căci părintele nu a zis să întreb pe cineva; şi eu cred că părintele n-a zis să întreb, şi pentru motivul că ştia că nu am pe cine întreba.

Dacă vrei să întrebi pe cineva, pe cine să întrebi, pe acela care nu ştie, nici n-a auzit de lucrul acesta? Pe acela care nu face? Cum să-l întrebi, el nu ştie nimic. Şi să ştiţi, uite-s la vârsta mea de şaptezeci de ani, eu declar, acum, aici, în Franţa, că eu încă n-am întâlnit un om, despre care să fiu sigur că-i isihast. Am auzit că cutare are rugăciunea minţii; erau presupuneri că cutare este răpit la cele sfinte. De exemplu, părintele Serafim, de la noi de la mânăstire, era un om absent, în general din lumea asta, dar nu era absent pentru că era prezent în cer, era absent pentru că era absent şi gata. Şi unii ziceau: “A, păi nu, că părintele Serafim, zice, e cu gândul în lumea cealaltă, de aia e aşa”. Eu să ştiţi că l-am apreciat foarte mult pe părintele Serafim. Dar nu l-am apreciat pentru lucruri pe care nu le avea. Adică am căutat să fiu realist în toate privinţele. Dacă m-am dus şi am întrebat pe cineva despre rugăciunea de toată vremea, despre rugăciunea minţii, de obicei, cei pe care i-am întrebat mi-au spus ce puteam să ştiu şi eu de oriunde din cărţi.

Dacă l-am întrebat pe Părintele Cleopa, mi-a spus că cutare de la Valaam nu ştiu ce spune, acela nu ştiu ce spune, pe acelea le găsesc în cărţi domnule, pe mine mă interesează o experientă vie a omului, cum e cu treaba aceasta. Că spune Sfântul Grigorie de Nyssa aşa, că celălalt scrie aşa, asta pot citi eu singur în carte, dacă-i vorba de informaţii, să zicem teologice. Pe mine mă interesează experienţa, uite, eu dau o experientă personală acum: că omul se întâlneşte, înainte de a se întâlni cu Dumnezeu, se întâlneşte cu mizeria din el. Dar să nu-i fie frică, pentru că lucrurile acestea toate se rezolvă, dar se rezolvă dacă stărui. Dacă eşti nepăsător, dacă mai adaugi altele, bineînţeles că nu se rezolvă.

După aceea sunt unii care zic că trebuie să ajungi la nişte performanţe: trebuie să ajungi să zici într-una, într-una “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”, că trebuie să ai tot timpul mintea mai presus de lumea asta, tot timpul mintea la Dumnezeu. Eu sunt de acord cu treaba asta, dar nu ştiu cine e acela care poate avea tot timpul mintea la aşa ceva. Aş vrea să ştiu, să-l cunosc şi eu şi să am convingerea, nu numai să-mi spună el. Eu, de exemplu, fac o rugăciune să zicem şi mi se duce mintea la un om cumsecade şi mă rog la Dumnezeu pentru el şi nu-mi pare rău că mi s-a dus mintea la un om cumsecade, sau la un prieten. Sau îmi aduc aminte de o poezie faină şi o zic şi zic: “Doamne, așa-i că-i faină?”. Bineînţeles, în particular, nu când sunt cu nişte oameni. Deci, sunt nişte lucruri care trebuie avute în vedere şi bineînţeles că lucrurile progresează, dacă eşti ocupat de tine însuți. Însă unde se ajunge?

Extras din „Întâmpinări”, interviuri cu Părintele Teofil Părăian. realizate de Sabin Vodă, Ed Sophia, Bucureşti, 2000

Contact Form Powered By : XYZScripts.com