Header image

Dansul smereniei

0:08, luni, 19 noiembrie, 2018 | Cuvinte-cheie: , , ,

Smerenia, această virtute despre care părinții deșertului vorbesc, dar care scapă mereu oricărei definiții, pluriformă în manifestările ei, se regăsește din plin la fiecare din marii părinți ai deșertului. Iar ei o păzesc cu multă grijă, ca pe un dar care ușor se poate risipi. Smerenia este asaltată în moduri diferite atât de păcate, cât și de virtuți. Este un cerc din care se iese cu dificultate. Pe avva Pimen îl vedem în apoftegma 7 din cele dedicate lui că face un lucru destul de straniu. Refuză să se roage pentru un copil care „prin lucrarea diavolului” suferea de o boală.

Deși era rudă cu tatăl copilului, îl alunga pe acesta din mănăstire atunci când venea să îi ceară rugăciunea pentru vindecare. Pe când se găsea afară din mănăstire și plângea, „s-a întâmplat să iasă un bătrân și, văzându-l, l-a întrebat: «De ce plângi, omule?». El a zis: «Sunt rudă cu avva Pimen și, iată, copilul meu a fost lovit de această năpastă, dar când am vrut să-l ducem în fața bătrânului ne-a cuprins frica, pentru că el nu vrea să ne vadă. Dacă află că sunt aici, trimite pe cineva și mă gonește. […] Avva, fie-ți milă de mine, ia copilul acesta înăuntru și ruga­ți-vă pentru el». Monahul l-a luat pe copil și l-a dus în mănăstire”. Aici, ni se spune că „s-a purtat cu înțelepciune”, iar înțelepciunea monahului ne amintește de cuvântul Scripturii: „Fiți înțelepți ca șerpii și blânzi ca porumbeii” (Mt 10, 16). Cu gestul său, bătrânul urmărește să protejeze smerenia avvei Pimen și în același timp să îl determine să se roage pentru vindecarea copilului. Iar cu micul să șiretlic, acest monah al cărui nume nu ni se spune, rămâne el însuși în smerenie. Așa­dar, „nu l-a dus îndată la avva Pimen, ci a început cu cel mai mic dintre frați, zicând: «Faceți semnul crucii peste copil». La sfârșit, după ce toți, pe rând, i-au făcut semnul crucii, l-a dus și la avva Pimen, dar el nu a vrut să se apropie. Toți l-au rugat, zicându-i: «Fă și tu ca noi, părinte»”.

Și acum avva Pimen era prins ca într-un clește. Nu putea să iasă din rânduială, să facă notă discordantă, să își urmărească voia proprie cu încăpățânare, chiar dacă o făcea în căutarea unui bine mai înalt. Prin urmare, „suspinând s-a ridicat și s-a rugat: «Dumnezeule, vindecă făptura Ta, ca să nu fie stăpânită de dușman». După ce i-a făcut semnul crucii, copilul s-a vindecat îndată și i l-au dat sănătos tatălui său”.

De ce a fost nevoie de tot acest scenariu care să îl determine pe Pimen să se roage pentru copil? Bătrânul se temea de cinstirea care vine de la oameni, de faimă, se temea poate chiar de mișcările sufletului său. Dacă vine odată cu binele făcut și un gând de mândrie, dacă în inimă auzi șoptind: „De bună seamă că ești mai însemnat decât alții din moment ce te ascultă Dumnezeu”. Pentru ascet acestea sunt pericole reale, care îi pot destabiliza întreaga lume lăuntrică. Celălalt bătrân, cel care aduce copilul în mănăstire, alege să îl protejeze pe Pimen. În momentul în care se roagă toți, iar el este cel din urmă, nimeni nu poate, realist fiind, să zică apăsat că Dumnezeu a făcut vindecarea pentru rugăciunile lui. Se poate spune că vindecarea este rodul rugăciunii comunității sau, poate, a vreunui frate cu sfințenie ascunsă din obște. Asta chiar dacă știu cu toții măsura avvei Pimen.

Prin grijă reciprocă smerenia este protejată, iar copilul îmbolnăvit prin lucrarea demonilor se vindecă, precum cel pe care Hristos Însuși l-a tămăduit (Lc 9, 42).

Contact Form Powered By : XYZScripts.com