Header image

Darul cel mai de preţ

15:08, luni, 30 noiembrie, 2015 | Cuvinte-cheie: , , , , , , ,

Vestea căzuse ca un fulger, spărgând în mii de cioburi liniştea care, în cele din urmă, se dovedise atât de fragilă… Disperarea şi panica l-au cuprins deodată, şi-n goana către spital şi-a dat seama, îngrozit, că în toată încercarea asta nu el era cel care avea nevoie de sprijin, chiar dacă lumea lui întreagă se prăbuşise, nici ea, soţia lui, care oricum trecuse pragul dincolo de care – spuneau medicii – nu mai realiza nimic, nici mama ei îndurerată, de peste mări şi ţări, din România copilăriei lor, ci copilul pe care şi-l doriseră cu disperare amândoi, fărâma de om care le schimbase viaţa…

Ardeau în el flăcări mistuitoare, şi peste toată suferinţa ardea în el neputinţa de a-i oferi copilului un răspuns, garanţia că mama lui se va întoarce acasă.

Previziunile medicilor erau clare şi sumbre; diagnosticul sunase rece, metalic, nemilos ca o sentinţă: accident cerebral, comă profundă. El însă n-a crezut, n-a putut să creadă. Până ieri ea fusese argintul viu al relaţiei lor, ea era cea care organiza întreaga zi, până în cele mai mici detalii, reuşind să le facă pe toate şi să-i rămână timp mai ales pentru copil, pentru Luca. Cum să pună, dintr-odată, punct?… Cum s-o ia de la capăt, când copilul nu putea respira fără ea? Nu, n-a vrut să plece, n-a vrut să se rupă de lângă patul ei, deşi medicii nu-i dăduseră nici o şansă, iar încercarea prin care trecuse o desfigurase într-atât încât, atunci când copilul a cerut s-o vadă (fiindcă numai aşa l-au putut convinge că n-a murit!) s-a speriat şi n-a recunoscut-o. Ceva îi spunea că, totuşi, mama lui zace acolo, complet paralizată – dar unde era frumuseţea ei de ieri, gingăşia, delicateţea surâsului ei?

Zdrobit şi grav, un bătrân în haine de copil, Luca a stat nemişcat lângă cabinetul medicului, şi când acesta a revenit, a vrut să ştie un singur lucru: când se va întoarce MAMA acasă?… Nu, nu cea care zăcea acolo nemişcată, ci aceea care îl mângâiase ieri, înainte să plece la grădiniţă, şi care îi şoptise la ureche că-l iubeşte… La fel de grav, doctorul i-a vorbit ca unui om mare, impresionat de maturitatea suferinţei lui: aceea s-ar putea să nu se mai întoarcă!

Acela a fost momentul în care copilul a înţeles, cu anii lui puţini, că în mâinile lui stă întoarcerea ei: aşa-i spusese mama în fiecare seară în care, în genunchi amândoi, ştiau că orice I-ar cere lui Dumnezeu cu smerenie şi dreaptă-socoteală se poate împlini.

Şi-a început copilul să se roage zilnic, aşa cum îl învăţase mama lui, cerând cu înverşunare un singur lucru: pe mamă înapoi! El n-avea de unde să ştie că, prinsă între viaţă şi moarte, încercând cu disperare să le dea un semn care însă nu se materializa, şi mama se ruga să se întoarcă la copil, fiindcă mintea ei a fost tot timpul prezentă şi, deşi uitase o mulţime de lucruri, îşi amintea cu o limpezime uluitoare întreg Paraclisul Maicii Domnului, pe care-l rostise şi înainte zilnic, şi faptul că Fecioara îi dăruise un prunc. Şi i-a promis Măicuţei Domnului că, dacă o va lăsa să-şi ţină din nou copilul în braţe, o să-i ridice o troiţă frumoasă la răspântie de drumuri, ca orice mână de creştin să se plece într-o smerită şi recunoscătoare metanie (troiţa stă astăzi mărturie, la răspântie de drumuri, înfiorând sufletul călătorului…).

Când, după săptămâni întregi de aşteptări s-a întors acasă, Luca a înţeles că şi doctorul avusese dreptate: se întorsese o străină care uitase o mulţime de lucruri, însă nu şi dragostea pentru pruncul ei, pecetluită pe suflet cu pristolnicul rugăciunii!

Şi, în suferinţa lui matură, copilul n-a încetat să spere şi să se roage, zdrobit de stăruinţa cu care mama încerca să redevină cea de odinioară, aceeaşi femeie frumoasă şi fragilă, dar puternică pentru toţi trei la un loc!

Şi încet, încet, a început să-şi amintească…

Întâi, „la timpul hotărât” Romani 5:6, a învăţat să vorbească: Luca i-a fost aproape. Mai greu, mai încet, cu o voinţă uriaşă şi cu nădejdea înfiptă atât de bine în ziua pe care o trăia, încât părea, aşa plăpândă, un copac cu rădăcini uriaşe, crescut peste noapte, udat stăruitor de lacrimile unui copil. Când a putut să-l strige bine pe nume, copilul a respirat uşurat, ca şi când o greutate mare i s-ar fi dus din piept: era semn bun!

Apoi a învăţat să meargă; acolo a fost mai greu. Luca i-a fost alături, toiag noduros, contorsionat de frământări, dar puternic precum un neam întreg de români… Luca a pândit clipa asta cum pândise mama – când copilul nu împlinise un an – aceeaşi clipă întoarsă în firescul ei, şi care îi unea acum mai strâns decât îi unise chiar, vital, cordonul prin care îl hrănise opt luni, nu nouă, fiindcă el se grăbise să cunoască lumea…

Însă cu mâinile a fost mult mai greu. Nu şi le-a putut folosi multă vreme; degetele nu voiau s-o asculte. Luca a fost însă acolo. Jucăriile lui au fost, multă vreme, degetele mamei: unul câte unul, le-a învăţat să-şi afle drumul, le-a amintit care e rostul lor pe pământ şi pentru ce Dumnezeu le-a binecuvântat să fie „coroană-mpărătească” (Grigore Vieru). Şi degetele –frământate în jocul acesta al recuperării istovitoare – s-au ruşinat de stăruinţa acelei fărâme de om și şi-au găsit drum de întoarcere. Când a început să le mişte, Luca s-a bucurat ca şi când mai câştigase o bătălie! Ce jucării, ce jocuri, ce alte apanaje de care alţii nu se pot lipsi! El era copilul cel mai bogat din lume: îi dăruise Dumnezeu pământul întreg!

Aşa i-a fost Luca mamei sale infirmieră şi mamă grijulie, deopotrivă. Nu s-a lipsit de lângă ea. Nu s-a lipsit, spun, fiindcă dorinţa lui era să fie acolo, împlinirea lui era să-şi recapete mama, darul cel mai de preţ pentru el – chiar dacă deopotrivă erau şi disperarea şi dorinţa mamei. Ştia cât e de iubit, ştia că îl iubesc ca pe copilul meu, îl purtasem în braţe, strâns lipit de inima mea, mititel, când, confuz din cauza grijii cu care-l înconjuram amândouă, simţeam că mă binecuvânta cu aceeaşi dragoste ca pe mama lui.

Îl iubeau toţi aceia care l-au văzut zi de zi mergând pe lângă căruţul cu care mama lui era dusă la recuperări, dar el nu putea privi decât înainte; ţelul lui era unul singur: să nu greşească nimic, ca nu cumva Dumnezeu să se răzgândească şi s-o ia înapoi…

…Mai târziu, când a reînceput să-i citească (mai greu, fiindcă sechelele sunt încă prezente şi ochii – operaţi şi ei nu doar o dată – n-o mai ajută!) i-a citit copiluilui, dintr-o revistă veche, poezia „Mamă vitregă” a lui George Coşbuc. Atunci şi-a amintit că, mult înainte de încercarea asta, fără motiv, mama lui îmi spusese că, dacă i s-ar întâmpla vreodată ceva, să-mi cresc nepotul.

Într-un plic cu scris strâmb, semnat de o mânuţă care s-a odihnit mult în mâna lui Dumnezeu şi-a răsărit apoi în lume ca o perlă din întunericul unui adânc de primejdii, mi-a trimis copilul această poezie. Mesajul ei l-am înţeles cu o durere adâncă şi, paradoxal, uluitoare bucurie pentru el: copilul câştigase bătălia. Nu de luptă se lepădase trimiţându-mi mesajul, ci de frica pe care o trăise înverşunat, înlăuntrul lui, fără martori, fără smiorcăieli, fără mâini întinse. Primise de la Dumnezeu darul cel mai de preţ, nu mai avea nevoie de altul…

După încă un timp, când primejdia trecuse deja şi lucrurile începuseră să curgă în firescul lor, s-au întors acasă, în ţară.

Astăzi, Luca are 10 ani şi este „băiat de altar”. Păstrează pe chip gravitatea omului trecut prin încercări, seriozitarea celui care ştie că în viaţă nu poţi câştiga cu jumătăţi de măsură. Mai are multe de învăţat, multe de trăit, de cerut multe. El însă nu cere, chiar dacă-şi doreşte. Preţuieşte atât de mult darul pe care l-a primit, încât şi acum, în vara aceasta, când l-am rugat să-mi fie aproape câteva zile (sunt mătuşa, dar şi naşa lui!), copilul mi-a spus –pendulând între regretul renunţării şi datoria care-i apasă umerii mici: „Nu pot s-o las singură pe mama. Tu ştii, are nevoie de mine!”. Am înţeles, nu încăpea prilej de tocmeală: „ce este da, da, şi ce este nu, nu…” Matei 5:37

De-aceea, pe lângă dragostea pe care i-o port, pe lângă locul pe care necondiţionat l-a avut în inima mea, lângă copilul meu, Luca va avea mereu respectul meu, căci, cu glasul mărunt al rugăciunii lui, dar cu durerea uriaşă a inimii lui, s-a făcut auzit de Dumnezeu: a întors-o pe mamă din drumul pe care plecase şi de pe care cei mai mulţi nu se mai întorc. Ea a găsit, presărate, ca în poveste, mărgelele de mărgăritar ale lacrimilor lui, şi aşa a ştiut drumul înapoi… Aceea a fost calea suferinţei, a răbdării şi a nădejdii care „nu ruşinează, pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre, prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă…” Romani 5:5.

Şi, de câte ori mă uit în ochii lui mari şi adânci, trist învăluiţi într-o umbră amară, înţeleg că, pe cât de mare e binecuvântarea mamei care naşte prunci, pe atât de mare e binecuvântarea copilului care creşte lângă mama sa, şi-I mulţumesc lui Dumnezeu că smerenia vine uneori în lume şi sub chipul unui copil, nu doar al trăitorilor neştiuţi de tot ochiul omenesc.

I-am rămas datoare copilului un răspuns la scrisoarea aceea cu scris strâmb, tremurat, porumbel rănit în aripă de focul fulgerului ceresc… I-am scris, după un timp, o poezie, pe măsura înţelegerii unui copil, pe care însă nu i-am dăruit-o: o scrisoare cu aripă rănită, care să întregească zborul celeilalte şi, împreunate în rugăciune, să se întoarcă la Dumnezeu.

Minunea rugăciunii

Tu nu mai ştii, copile, sau poate că mai ştii…

Se uită suferinţa şi-i bine, că-ntr-o zi

Prea multă suferinţă ne-apasă-aşa de greu,

De n-ar fi, de pe suflet, s-o şteargă Dumnezeu!

Erai micuţ… şi mama, bolnavă, se stingea…

Tu te-ai rugat întruna, voiai ca mama ta

La tine să se-ntoarcă… şi mama s-a întors.

De-atunci, fuiorul vremii mulţi ani, pe rând, a tors.

Da’mi amintesc de tine ades, când văd copii.

Tu n-ai vrut, cum vor alţii, nici multe jucării,

Nici prieteni să se joace… tu ţi-ai dorit, mereu,

Pe Dumnezeu alături, în ceasul cel mai greu.

Şi nu-I cereai nimica; iar dacă I-ai cerut

A fost fiindcă a mamei durere te-a durut

Atât de mult, pe tine; El tot, de Sus, vedea

Şi n-a vrut să despartă un prunc de mama sa!

…Şi-ţi spun: mă uit adesea şi văd copii destui.

Ce fericiţi sunt unii!… sunt alţii-ai nimănui

Toţi vor ceva… şi-i bine, da’mi amintesc apoi

Că tu ai vrut, din toate, pe mama înapoi!

De-aceea, când ceri multe şi-ntruna vrei să iei

Nici Domnul nu te-aude, că nu-i destul să vrei.

El toate le-mplineşte când gândul ţi-e smerit.

Copile bun, de-aceea El ruga ţi-a-mplinit!

Presvitera Rodia Trăistaru

Cândești, Buzău

Locul I la concursul de eseuri al lunii noiembrie 2013

Marturie publicată în numărul 82 (Noiembrie 2015) al revistei Familia Ortodoxă

dar2

Contact Form Powered By : XYZScripts.com