Header image

De ce cinstim sfintele moaşte?

17:10, marți, 17 iunie, 2014 | Cuvinte-cheie: , , , , , , , , , , ,

Cinstirea sfintelor moaşte îşi găseşte un temei adânc în învăţătura de credinţă a Bisericii Ortodoxe. Actul de cinstire a rămăşiţelor pământeşti ale sfinţilor apare în deceniile veacului apostolic şi continuă în veacul următor. Mântuitorul Însuşi vorbea despre calitatea deosebită pe care o dobândesc cei care se împărtăşesc cu Trupul şi Sângele Său, primind în felul acesta arvuna nemuririi. Sfântul Apostol Pavel ne încredinţează că, „dacă ucideţi, cu duhul, faptele trupului, veţi fi vii“. Faptul că Biserica a cinstit de la început sfintele moaşte ne-o atestă, înainte de toate, Sfânta Scriptură.

După ce a fost tăiat capul Sfântului Ioan Botezătorul, „ucenicii lui au luat trupul lui şi l-au înmormântat şi s-au dus să-i dea de ştire lui Iisus (Matei 14, 12). De asemenea, „bărbaţi cucernici au îngropat pe Ştefan şi au făcut plângere mare pentru el“ (Fapte 8, 2). Cunoaştem din istoria Bisericii câtă cinstire i-a fost acordată atât capului Sfântului Ioan Botezătorul, când a fost aflat, cât şi sfintelor moaşte ale arhidiaconului Ştefan, care au fost răspândite până la Constantinopol, şi în Africa la Hippo, unde a slujit Fericitul Augustin.

Mai ales după încetarea persecuţiilor, relicvele sfinţilor au fost căutate, dezgropate, duse cu veneraţie, mai cu seamă în metropole bisericeşti şi reşedinţe episcopale. Tot în această vreme, întrucât de timpuriu bisericile se zideau mai ales pe mormintele martirilor, se împărţeau moaşte la toate bisericile spre a fi zidite în altarele lor.

Cultul sfinţilor se naşte aproape indisolubil legat de cultul şi cinstirea sfintelor moaşte. Creştinii rânduiesc de timpuriu ca ziua în care martirii primeau cununa muceniciei să fie socotită drept zi de naştere în împărăţia lui Dumnezeu şi să fie cinstită şi serbată la locul unde erau îngropate sfintele moaşte. În epoca apostolică, nu numai trupul, ci şi hainele şi obiectele pe care le foloseau Sfinţii Apostoli erau cinstite şi mulţi bolnavi se tămăduiau numai la trecerea peste ei a umbrei trupului Sfinţilor Apostoli.

Motivul pentru care Biserica cinsteşte sfintele moaşte nu este numai unul de ordin comemorativ, în amintirea martirilor sau a celorlalţi sfinţi ai Bisericii, ci pentru că moaştele sunt cu adevărat sfinţite, adică poartă pecetea dumnezeiescului, sunt purtătoare de har, întrucât s-au împărtăşit de slava şi puterea dumnezeiască.

Proslăvind sfintele moaşte pentru puterea minunată ce le-a fost dată de Dumnezeu, creştinul ortodox cinsteşte însăşi puterea dumnezeiască din ele.

Sfântul Ioan Damaschinul: „Trebuie să cinstim apărătorii neamului omenesc“

Norma de învăţătură a Bisericii cu privire la cinstirea relicvelor a fost bine precizată, accentuându-se că cinstirea sfinţilor nu este adorare dumnezeiască, ci este venerare. În această privinţă, concluzia pe care o lansează Fericitul Ieronim este următoarea: „Noi nu adorăm creatura şi nu-i slujim, ci cinstim moaştele martirilor pentru a adora pe Cel ai Cărui martiri sunt“ (Epistola 109 ad Riparium).

Cinstirea pe care creştinii o aduceau sfintelor moaşte şi, în general, sfinţilor martiri, era bine definită în comparaţie cu cinstirea şi închinarea pe care o aduceau Mântuitorului Hristos, „căci lui Hristos ne închinăm pentru că este Fiul lui Dumnezeu, iar pe martiri îi iubim, după vrednicie, ca pe ucenicii şi imitatorii Domnului“.

Aşa fiind, socotim potrivit să punem tuturor în atenţie, ca o concluzie finală, cuvintele unui mare trăitor şi dascăl al Bisericii, Sfântul Ioan Damaschinul, referitoare la cinstirea moaştelor sfinte: „Stăpânul Hristos ne-a dat ca izvoare mântuitoare moaştele sfinţilor, care izvorăsc, în multe chipuri, faceri de bine şi dau la iveală mir cu bun miros. Nimeni să nu fie necredincios! Dacă prin voinţa Lui Dumnezeu a izvorât în pustie apă din piatră tare şi din falca măgarului apă pentru Samson căruia îi era sete, este de necrezut ca să izvorască mir binemirositor din moaştele mucenicilor? Cu nici un chip pentru cei care cunosc puterea lui Dumnezeu şi cinstea pe care o au sfinţii de la Dumnezeu. În Legea Veche, era socotit necurat tot cel care se atingea de un mort, dar nu erau socotiţi necuraţi înşişi morţii. După ce însăşi viaţa şi cauza vieţii a fost socotită între morţi, nu mai numim morţi pe cei care au adormit întru nădejdea învierii şi cu credinţă în El. Cum poate să facă minuni un corp? Cum dar, prin ei, demonii sunt puşi pe fugă, bolile sunt alungate, bolnavii se vindecă, orbii văd, leproşii se curăţă, ispitele şi supărările se risipesc şi se pogoară toată darea cea bună de la Tatăl luminilor? Cât de mult trebuie să te osteneşti ca să găseşti un sprijinitor care să te prezinte împăratului cel muritor şi să pună pe lângă el cuvânt pentru tine? Dar nu trebuie cinstiţi oare apărătorii întregului neam omenesc, apărătorii care se roagă lui Dumnezeu pentru noi? Da, trebuie să-i cinstim, ridicând biserici în numele lor, aducând roade, prăznuind pomenirea lor … Prin cele care Dumnezeu este cinstit, prin acelea se vor bucura şi slujitorii Lui; de acelea de care Dumnezeu Se mânie, de acelea se vor mânia şi ostaşii Lui“. (Sf. Ioan Damaschin, „Dogmatica“, Bucureşti, 1938, p. 278).

Nu sfinţii au trebuinţă de cinstirea noastră, ci noi dobândim mii de bunătăţi ca urmare a cinstirii sfintelor lor moaşte: „Pentru folosul nostru primesc ei cinstea din partea noastră, chiar neavând nevoie de ea, pentru ca noi să putem primi rodul binecuvântării lor“ („Cateheza aceluiaşi despre faptul că moaştele sfinţilor mucenici sunt un prilej de mare folos pentru noi“).

Cine nu crede în sfintele moaşte nu crede nici în sfintele icoane, nici în lucrările sfinţitoare ale Bisericii. Un lucru este greu de contestat şi chiar apodictic, şi anume că, în întreaga istorie a Bisericii, sfintele moaşte sunt o prezenţă permanentă, ele constituind, alături de sfintele icoane, de slujbele Bisericii, de imnografia liturgică, repere fundamentale ale credinţei noastre.

Puterea din trupul sfinţilor

Faptul menţinerii osemintelor în stare de nedescompunere este o arvună a învierii şi a calităţii distincte pe care o dobândesc aceste trupuri. Înţelegerea acestor probleme ne-o sugerează chiar Vechiul Testament, prin acea întâmplare minunată când trupul unui mort, fiind aruncat peste osemintele proorocului Elisei, îşi redobândeşte viaţa (II Regi 13, 21), dovadă că virtuţile sufleteşti ale dreptului au animat şi natura sa umană în forma ei materială, transfigurând-o. În acest sens, Sfântul Chiril al Ierusalimului scrie: „… Elisei a înviat doi oameni, pe unul pe când trăia (IV Regi 4, 20-35), iar pe altul după moartea lui (IV Regi 13, 21). Pe când era viu a săvârşit învierea prin sufletul său. Dar ca să se arate că trebuie să fie cinstite sufletele drepţilor şi ca să se creadă că există o putere în trupurile acestora, mortul, aruncat în mormântul lui Elisei, a înviat când s-a atins de trupul mort al profetului. Trupul mort al profetului a săvârşit ceea ce săvârşise şi sufletul lui. Trupul cel mort, care zăcea în mormânt, a dat viaţă mortului şi, deşi a dat viaţă, a rămas totuşi mort. Pentru ce? Pentru ca nu cumva să i se atribuie numai sufletului minunea, dacă ar fi înviat Elisei. Acest fapt dovedeşte că în trupul sfinţilor, chiar dacă în el nu mai este sufletul, se află o putere datorită faptului că sufletul lor drept a locuit atâţia ani în trup şi trupul a fost vreme îndelungată slujitor al sufletului“ (Sfântul Chiril al Ierusalimului, „Cateheze“, cateheza XVIII). Aşadar, trăirea raportului personal cu Iisus Hristos într-o formă plenară reuşeşte să prelungească starea de îndumnezeire atinsă de un astfel de vieţuitor şi asupra trupului său. După săvârşirea din viaţă, rămăşiţele pământeşti menţin puterea dumnezeiască din vremea când trupul lui era unit cu sufletul.

Este rânduit ca toţi să meargă în mormânt, dar moaştele dovedesc neputrezirea, mai mult, sunt înhumate şi, prin viziuni şi arătări ale duhurilor drepţilor, sunt dezgropate, fac minuni, au un miros plăcut şi îşi menţin firea.

Menţinerea osemintelor sfinţilor în stare de incoruptibilitate este privită ca o arvună a nestricăciunii viitoare pe care o vor avea trupurile credincioşilor după înviere.

Sfântul Ambrozie al Milanului: „Sfintele moaşte să le ducem într-o clădire vrednică de ele“

Preţuirea arătată sfintelor moaşte de către Biserică demonstrează atenţia cu care ele au fost cinstite. Astfel, deasupra mormintele care păstrau trupurile sfinţilor s-au zidit biserici încă de la început, mai mici şi mai mari, până la măreţele catedrale contemporane. O altă parte dintre moaşte a fost depusă în interiorul bisericilor, antrenând pelerinaje spre locurile unde se aflau, prilej cu care Biserica celebra serviciile liturgice, în timpul cărora se săvârşea Jertfa euharistică şi se cântau imnuri. De aceea, s-a procedat şi la transportarea moaştelor din loc în loc, pentru a se înlesni credincioşilor pioşi posibilitatea de a le cinsti după cuviinţă. Atunci când se reuşea să fie recuperate din mâinile persecutorilor, osemintele martirilor erau aşezate la un loc cuviincios, unde creştinii se adunau să serbeze acolo ziua martiriului şi unde, fără îndoială, săvârşeau Sfânta Liturghie.

Credincioşii Bisericii Ortodoxe de pretutindeni au adus dintotdeauna sfintelor moaşte un cult sobru şi plin de evlavie. Astfel, din „Martiriul Sfântului Policarp“ aflăm că „noi (creştinii de atunci – n.n.) am dobândit osemintele lui, mai cinstite decât pietrele preţioase şi mai scumpe decât aurul, şi le-am aşezat la un loc cuviincios“ („Actele martirice“, XVIII, 2). Deci, moaştele mucenicilor au fost luate în ascuns de creştini, de cele mai multe ori de la locurile unde erau persecutaţi de împăraţii păgâni pentru credinţa lor şi le-au păstrat cu devoţiune.

Între preoţii şi credincioşii care au îndurat moartea pentru Hristos în persecuţia lui Diocleţian se numărau şi preotul daco-roman Montanus şi soţia sa Maxima din cetatea Singidunum (azi Belgrad), locuită pe atunci de strămoşii noştri daco-romani. Pătimirea lor este descrisă în diferite „Martirologii“. Slujitorii demonilor au înecat în râul Sava pe Sfinţii Montanus şi Maxima. Valurile apelor traseră la maluri trupurile lor sfinţite. „Întru ascuns, credincioşii le ridicară şi le păstrară cu scumpătate, ca pe nişte odoare de mult preţ“ („Actele martirice“, Martiriul Sfântului Montanus, presviterul din Singidunum, un preot daco-roman). Într-una din epistolele sale, Sfântul Vasile cel Mare scrie despre modul în care trebuie primite sfintele moaşte, atunci când sunt transportate dintr-un loc în altul: „… primiţi-le cu atâta bucurie cu câtă vi le-au trimis paznicii lor. Nimeni să nu se îndoiască, nimeni să nu şovăiască; el e acel luptător nebiruit. Aceste oseminte le recunoaşte Domnul, ele s-au luptat împreună cu sufletul fericitului. Ele şi sufletul lui vor primi cununa la dreapta zi a răsplătirii lui“ („Epistole“, epist. 197, II). La rândul său, Sfântul Ambrozie al Milanului, într-una din scrisorile sale, aminteşte şi el de rugăciunile ce se săvârşeau atunci când într-o localitate se primeau oseminte sfinte: „…să strângem, aşadar, sfintele moaşte şi să le ducem într-o clădire vrednică de ele şi toată ziua s-o prăznuim cu credincioasă supunere“ („Scrisori“, scrisoarea a XXII-a, 13).

Sfântul Nicolae Cabasila: „Moaştele sunt Biserica cea adevărată“

Sfinţii mucenici slujesc alături de Hristos, prin Hristos. În ei sălăşluieşte puterea Lui. Aşa cum cei 24 de bătrâni, după cum citim în descoperirea Sfântului Evanghelist Ioan, slujesc în jurul Mielului (Apocalipsa 5, 8), la fel slujesc toţi sfinţii în jurul Lui. De aceea, sub inspiraţia Duhului Sfânt, Biserica a rânduit ca sfintele moaşte să fie zidite înăuntrul sfintei mese, sub altar (Apocalipsa 6, 9). Sfântul Nicolae Cabasila observă: „Nimic nu e mai înrudit cu lucrarea sfântă a Tainelor lui Hristos decât mucenicii, căci numai ei seamănă cu Hristos şi la trup şi la suflet şi la felul morţii şi întru toate… Aşa că, dacă Hristos într-adevăr Se poate vedea şi pipăi undeva în lumea aceasta, în carne şi oase, apoi aceasta se poate în sfintele moaşte. (…) Aceste moaşte sunt Biserica cea adevărată“ („Despre viaţa în Hristos“).

Ideea unei uniri tainice şi a prezenţei euharistice a Domnului în aleşii Săi are o însemnătate deosebită în cultul sfintelor moaşte. Pe un vas de pământ ars, aflat în ruinele unei biserici vechi creştine, în care s-au păstrat osemintele unor martiri, sunt însemnate cuvintele: „În acest vas sfânt sunt adunate membrele lui Hristos“. Doar încă de pe când erau vii, Hristos era în măduva lor, iar după moartea lor, la fel, nu le părăseşte osemintele, ci rămâne unit cu sufletele lor, aşa cum unit şi amestecat stă, acum, cu acest pumn de ţărână neînsufleţită (Sfântul Nicolae Cabasila, op. cit.). Hristos rămâne prezent, şi după moartea fizică a martirului, în sufletul şi osemintele lui. „Dacă Hristos într-adevăr se poate vedea şi pipăi undeva în lumea aceasta în carne şi oase, apoi aceasta se poate în sfintele moaşte“ (Ibidem).

Moaştele sunt un loc în care Hristos este prezent în har, într-un fel deosebit de apariţia Lui în icoanele care-L reprezintă pe El. În moaşte nu există chipul lui Hristos, ci Hristos este în mod minunat prezent în materia rămăşiţelor pământeşti ale sfinţilor. „La urma urmei, zice tot Sfântul Nicolae Cabasila, aceste moaşte sunt Biserica cea adevărată şi altarul cel adevărat, zidirea nu-i decât o imitare“ (Ibidem).

Sfântul Ioan Gură de Aur: „Izvorăşte multă binecuvântare din osemintele mucenicilor“

Cele mai de preţ odoare ale creştinilor din toate timpurile au rămas sfintele moaşte. Cel mai de preţ lucru pe care ţi-l oferă călugării, în mănăstirile ortodoxe, spre închinare şi sărutare, sunt sfintele moaşte. Marile catedrale s-au străduit să dobândească moaştele unor sfinţi spre a le păstra ca ocrotitoare şi binecuvântare dumnezeiască.

Sfintele moaşte dovedesc, o dată în plus, că, după lucrarea mântuitoare săvârşită de Dumnezeu prin Hristos în Duhul Sfânt, omul se poate întâlni cu Dumnezeu, dumnezeiescul se poate uni cu omenescul, peretele cel din mijloc fiind dărâmat.

Creştinul, simplu sau cultivat, se apropie de sfintele moaşte pentru a le săruta cu evlavie, cu convingerea că se apropie de ceva care s-a sfinţit, de ceva ce poartă în sine urmele împărtăşirii de dumnezeiescul har, urmele atingerii de slava lui Dumnezeu. „Stai lângă mormântul mucenicului, îndeamnă în acest sens Sfântul Ioan Gură de Aur, dă drumul acolo la izvoare de lacrimi, zdrobeşte-ţi inima, ia şi binecuvântare de la mormânt! Ia binecuvântarea aceasta apărătoare în rugăciunile tale! Ai în minte necontenit istoria pătimirilor mucenicului! Îmbrăţişează coşciugul mucenicului! Stai lipit de racla lui! Izvorăsc multă binecuvântare nu numai osemintele mucenicilor, ci şi mormintele lor, şi coşciugele lor!“ („Omilie la Mucenici“).

Înfăptuirea unor lucruri minunate prin mijlocirea sfintelor moaşte trebuie văzută prin credinţa că există o legătură specială între sufletul unui sfânt şi osemintele lui, pe care moartea nu o poate distruge, în sensul că spiritul acestuia nu părăseşte cu desăvârşire trupul, menţinând astfel în moaşte o putere dumnezeiască. Credinţa că sfinţii rămân, prin această harismă, în osemintele lor, prelungind în ele o prezenţă a lor în duh, îi face pe credincioşi să se simtă în legătură personală cu ei şi, prin ei, cu Hristos. Credincioşii sunt convinşi că rugăciunile sfinţilor mucenici sunt ascultate de Bunul Mântuitor, de aceea săvârşesc rugăciuni stăruitoare înaintea moaştelor mucenicilor, pentru ca aceştia să mijlocească la Hristos-Domnul pentru ajutorul şi mântuirea lor. „Să venim, deci, necontenit la ei, să ne atingem de racla lor şi să îmbrăţişăm cu credinţă moaştele lor, ca să luăm binecuvântare de la ei. După cum ostaşii, când îşi arată rănile ce le-au primit în războaie, vorbesc cu îndrăznire cu împăratul, tot astfel şi mucenicii aceştia, când ţin în mâini capetele ce li s-au tăiat şi le înfăţişează, pot să dobândească îndată de la împăratul cerurilor tot ce voiesc.

Aşadar, cu multă credinţă, cu multă râvnă să ne ducem acolo pentru ca, primind multe şi mari comori şi de la vederea mormintelor acestor sfinţi şi de la auzirea luptelor lor pentru credinţă şi de pretutindenea, să putem termina după plăcerea lui Dumnezeu călătoria acestei vieţi şi să ajungem cu multă încărcătură la limanul acela şi să dobândim împărăţia cerurilor, cu harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos“. („Omilie de laudă la Sfinţii Mucenici Iuventin şi Maximin, care au suferit mucenicia pe timpul lui Iulian Apostatul“, III).

În alt loc, marele arhipăstor al Constantinopolului, vorbind despre sfintele moaşte, le prezintă ca pe o comoară de mii de bunătăţi: „Vindecare de trupuri beteşugite, iertare de păcate, pieire de răutate, iertare de boli sufleteşti, rugăciune stăruitoare, îndrăznire către Dumnezeu, roade duhovniceşti, pline de bunătăţi cereşti. Roadele acestea se culeg mereu, şi mereu cresc la loc, niciodată nu părăsesc pe cei ce le cultivă. Pomii cei sădiţi în pământ dau rod o dată pe an; iar dacă nu-s culeşi, când vine iarna, îşi pierd frumuseţea lor, iar roadele se strică şi cad. Moaştele sfinţilor, însă, nu ştiu nici de iarnă, nici de vară, nici de silnicia vremii şi nici n-ai să le vezi vreodată lipsite de roade, ci totdeauna, cu toată frumuseţea lor. Nu le atacă stricăciunea, nici schimbarea vremurilor. Câţi n-am cules mii şi mii de vindecări din această sfântă raclă (a Sfântului Mucenic Iulian – n.n.) de când s-a sădit trupul acesta în pământ, şi rodul n-a pierit! S-au secerat lanurile, dar spicele nu s-au terminat! S-a scos apa din izvoare, dar vanele de apă n-au secat, ci curg, curg mereu şi nu se opresc, şi, lucru de minune!, apa ce izvorăşte e totdeauna mai multă decât cea luată. Moaştele Sfântului nu fac numai minuni, ci ne îndeamnă să şi filosofăm. De eşti bogat, de te mândreşti şi dacă-ţi este sufletul plin de îngâmfare, îndată-ţi potoleşti mândria şi-alungi îngâmfarea când vii aici, când vezi pe mucenic, când te gândeşti ce mare-i bogăţia lui faţă de bogăţia ta, şi pleci de-aici cu multă sănătate-n suflet. Dacă eşti sărac şi te socoţi dispreţuit, îţi râzi de bani şi de averi când vii aici şi vezi averea mucenicului şi, plin de multă înţelepciune, aşa te duci acasă! Şi dacă ar veni asupra ta necazuri, pagube, bătăi, vei căpăta de aici iarăşi destulă mângâiere când ai să vezi că tu nicicând n-ai suferit atât cât a suferit acel sfânt mucenic. Văzut-ai cât de multe sunt roadele acestor rădăcini? Văzut-ai că sunt duhovniceşti? Că se ating chiar de suflet?“ (Sfântul Ioan Gură de Aur, „Cuvânt de laudă la Sfântul Mucenic Iulian“, IV).

Incoruptibilitatea, buna mireasmă pe care o răspândesc, semnele deosebite pe care le vădesc, credinţa şi nădejdea în învierea şi viaţa veşnică, cu care se hrăneşte spiritul, sunt felurite căi prin care sfinţii slujesc după mutarea de aici prin moaştele lor.

Puterea vindecătoare a sfintelor moaşte

Credincioşii Bisericii noastre au convingerea că prin atingerea şi prin rugăciunile adresate sfântului, lângă moaştele lui, adeseori se înfăptuiesc vindecări şi alte fapte minunate datorită legăturilor duhovniceşti care se stabilesc între credincioşi şi persoanele reprezentate în icoane sau ale căror moaşte s-au păstrat, şi datorită lui Hristos – Izvorul sfinţeniei – de Care se învrednicesc sfintele moaşte. „Aţi auzit, ba aţi şi văzut voi înşivă că mulţi au fost curăţiţi de demoni, că foarte mulţi chiar, când s-au atins cu mâinile de îmbrăcămintea sfinţilor, au fost vindecaţi de bolile de care sufereau. (…) Câte basmale, câte obiecte de îmbrăcăminte sunt atinse de sfintele moaşte şi prin această atingere devin lecuitoare! Toţi se bucură să atingă acoperământul moaştelor şi atingându-le să se facă sănătoşi. Slavă Ţie, Doamne Iisuse, că ai trezit pentru noi astfel de duhuri ale sfinţilor martiri, în acest timp, când Biserica Ta are nevoie de mari ajutoare de la Tine!“ (Sfântul Ambrozie al Milanului, „Scrisori“, scrisoarea a XXII-a).

S-ar putea da multe mărturii din scrierile Sfinţilor Părinţi cu referire la puterea tămăduitoare a sfintelor moaşte. Însă, credem că mulţi dintre creştinii zilelor noastre ar putea povesti despre cel puţin o vindecare minunată a unui bolnav incurabil, tămăduire primită în dar, ca rod al rugăciunilor sau al atingerii cu credinţă şi devoţiune de raclele sfinţilor şi moaştele lor.

Conchizând, putem spune că sfintele moaşte sunt mărturia în lume a prezenţei lui Hristos Care Şi-a înscris cu mărire numele în osemintele aleşilor Săi. Cinstirea sfintelor moaşte e o sursă inepuizabilă din care izvorăşte certitudinea Învierii Domnului şi convingerea învierii noastre viitoare, pentru a fi astfel întăriţi în lupta împotriva păcatului şi a morţii.

Pr. Liviu Petcu

Sursa:  Ziarul Lumina

Contact Form Powered By : XYZScripts.com