Header image

De ce mă numeşti părinte?

0:01, luni, 12 septembrie, 2016 |

De ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun decât numai Unul Dumnezeu (Matei 19, 17)

Atunci când un tânăr L-a întrebat, măgulitor, pe Hristos, „Bunule Învăţător, ce bine să fac, ca să am viaţă veşnică?” – Mântuitorul i-a răspuns: „De ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun decât numai Unul Dumnezeu” (Matei 19, 16-17). Nu i-a spus tânărului aceste cuvinte, pentru că El Însuşi nu ar fi sau nu ar avea dreptul de a se numi „Învăţător bun”, ci pentru că i-a tăiat din start intenţia de măgulire. Noi ne adresăm unui preot cu apelativul „părinte”, dar cât de dureros este pentru un duhovnic să-şi dea seama că acest apelativ este o simplă formalitate, o pură tulburare a aerului. „De ce mă numeşti părinte, de vreme ce nu urmezi sfaturilor mele?” S-a spus odinioară, „Cui Biserica nu-i este mamă, aceluia nici Dumnezeu nu-i este tată!” Dur, dar adevărat. Trebuie să fim atenţi la cuvintele pe care le folosim. Pe bună dreptate un preot este numit părinte, dar fă-te şi tu fiu al lui, dă-ţi seama că, numindu-l „părinte”, te obligi să-i devii fiu, să-l asculţi ca un fiu, să te rogi pentru el, ca un fiu duhovnicesc.

Tânărul din episodul biblic menţionat, probabil, căuta sincer mântuirea, dar era încă adolescent, adică, nu era încă matur pentru a înţelege, că în Veşnicie nu intri doar pentru că nu faci ceva – adică, nu ucizi, nu săvârşeşti adulter, nu furi, nu mărturiseşti strâmb. Împărăţia Cerurilor este deschisă celor care lucrează mântuirea proprie, adică, nu este suficient doar să te abţii de la rău, este nevoie să cauţi şi să faci binele. De aceea îi şi răspunde Hristos: „Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-Mi” (Matei 19, 21). Mântuitorul I-a răspuns aşa tânărului, pentru că acesta s-a lăudat, într-un fel, că din tinereţile sale a păzit toate poruncile Legii. Hristos îi arată, că mântuirea nu este din ascultarea oarbă a Legii – veşnicia se cumpără cu preţ mare. În alt context Mântuitorul a asemănat Împărăţia Cerurilor cu un mărgăritar de mare preţ, pe care aflându-l, neguţătorul şi-a vândut toată averea ca să o cumpere (Matei 13, 45-46).

Oare despre averi vorbeşte Hristos? Sau, doar despre avere materială? Mântuitorul ne îndeamnă să ne lepădăm de noi înşine, să luăm crucea noastră şi să-I urmăm Lui (Matei 16, 24; Marcu 8, 34; Luca 9, 23). Altfel zis, suntem îndemnaţi să ne lepădăm de imensul nostru orgoliu, de acest EU umflat la infinit (eu am dreptul, eu vreau, eu sunt, etc.). Acest adevăr îl trăim în timpul Sfintei Liturghii, când preotul din altar ridică Sfintele Daruri şi spune „Ale Tale, dintru ale Tale, Ţie aducem de toate, şi pentru toate!” Este idealul vieţii noastre, „nu mie, ci Ţie, Doamne, toate!”

Dacă vom trăi aşa, atunci Hristos, cu adevărat, ne va fi Domn şi Dumnezeu, preotul ne va fi părinte, iar părintele ne va fi tată.

Evanghelia nu se vrea doar citită, ci trăită din plin. „Da” să fie da, „nu” – nu. Jumătăţile de măsură nu se acceptă. Mitropolitul Antonie (Bloom) spunea că un creştin trebuie să trăiască astfel, încât, dacă ar dispărea, printr-o catastrofă îngrozitoare, toate cărţile sfinte, dacă ar dispărea toate Bibliile, vieţuirea lui, exemplul lui de viaţă să reconstituie întreaga Evanghelie. Altfel zis, însuşi omul să fie Evanghelia întruchipată. Este cel mai îngrozitor lucru, în aparenţă – să-L urmezi pe Hristos până la Cruce. Dar este singura cale spre Cer.

„Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule, şi duh drept înnoieşte întru cele dinăuntru ale mele!” Amin!

Preot Constantin Cojocaru, http://preotconstantincojocaru.blogspot.com/

Contact Form Powered By : XYZScripts.com