Header image

De ce să le limităm copiilor accesul la lumea digitală

21:20, marți, 14 iulie, 2015 | Cuvinte-cheie: , ,

[Dee Dee Risher este scriitoare și activistă. Editor al revistelor Conspire și The Other Side. Locuiește în Philadelphia. Articolul de mai jos se intitulează, în original: Limiting Screen Time for Kids in a Digital World. One parent’s struggle to maintain a technological balance in her household și a fost publicat pe platforma Utne.com]

*

Am crescut fără televizor – așa au vrut părinții mei.

Atunci când televiziunea era peste tot în SUA, în anii ’60 și ’70, părinții mei au luat decizia conștientă de a nu cumpăra unul. Precum multe alte rezistențe culturale, și decizia asta a fost răsturnată de bunicii mei, câțiva ani mai târziu, când ne-au dăruit un ditamai televizorul color.

Cred că aceste limite stricte ale TV-ului mi-au oferit o copilărie mai bogată și o viață de adult mai împlinită. Mulțumită părinților mei, am crescut în aer liber și într-un adevărat nod de relații umane. Copilăria mea a fost copilăria cocoțatului, invenției, lucrului manual și construirii. Și eu, și cei patru frați ai mei folosim acum televizorul și alte ecrane într-un mod foarte cumpănit.

Pe măsură ce îmi cresc copiii într-o rețea a lumii digitale, împrumut câte ceva din această experiență. Mă străduiesc din greu pentru a oferi copiilor mei crescuți la oraș timpul de a crește offline. Vreau să îi văd îndrăgostiți de lumea care se poate pipăi, de lumea care respiră. Vreau ca ei să aibă o imaginație capabilă să treacă peste replica atâtor alți copii: “m-am plictisit, vreau să butonez”. Mă străduiesc și pentru copilul care vine la noi în vizită și, nevăzând nici un ecran prin preajmă, habar nu are ce ar putea să facă.

O poveste apocrifă din familia mea e cu un nepot al nostru care, la vârsta de patru ani, strigându-și vecinul să iasă pe afară, a primit replica: “Nu ies! Mă uit la televizor!”. Dar nepotul l-a avertizat: “Ai grijă! Prea mult televizor te face să uiți cum să te joci!”

Dar acum nepotul are 19 ani, are laptop și iphone și abia pot să-l prind mai departe de trei metri de cel puțin unul dintre ele. Suntem nostalgici.

Încă mă țin de aceste principii până când copiii ajung pe la 12 ani: nu au voie să se joace pe calculator sau să se uite la filme atunci când au prieteni în vizită – ne așteptăm de la ei să se joace în moduri reale, fizice și relaționale. Îi rog pe copiii care vin în vizită să nu aducă gadgeturi electronice cu ei. Privitul la televizor e rar, și nu zilnic. Accesul la calculator erpermis după muncă și teme – și nu în fiecare zi. Fără telefoane mobile. (Cel mai greu dintre toate – cei mai mulți dintre copiii din clasă au telefoane mobile încă din clasa a doua).

Și totuși, cultura e un tsunami mai mare și mai puternic decât doi simpli părinți, și am știut întotdeauna că nu fac decât să trag de timp.

Cea mai mare forță care i-a propulsat pe copiii mei către viața virtuală a fost școala. Din clasa a șaptea, profesorii m-au informat că fiul meu trebuia să aibă un cont de e-mail. Tsunami-ul venise peste noi.

La 14 ani, fiul meu este la unul dintre cele mai bune licee din orașul nostru, dar acolo fiecare elev are un laptop, iar tehnologia face regula jocului. I-a fost dat un laptop, iar toate temele se fac online. Fiindcă schimbă două autobuze și un metrou de unul singur, i-am luat și un telefon mobil, adică, un gadget de trimis SMS-uri [în original, a texting machine] (nu pot schimba faptul că toți copiii se sună între ei zilele astea și nu vreau să fie total izolat social de colegii lui).

La 12 ani, 75% din temele fiicei mele sunt online. În timp ce le face, este foate ușor pentru ea să-și verifice mailul, să se uite la videoclipuri cu pisici și să vadă ce mai e nou pe eBay (etica noastră de “viața simplă” a făcut ca eBay-ul să fie destinația copiilor atunci când vor haine). Deci, în doar câțiva ani, viața noastră virtuală a explodat pur și simplu și caut sprijin pentru a stăpâni bine acest fenomen. Știu suficient de mult ca să nu îmi las copiii cu calculatoarele în dormitor și descopăr că sunt destul de înțelepți în a-și limita singuri folosirea calculatorului. Totuși, fiecare nouă zi aduce o nouă provocare…

kid

Nu sunt împotriva tehnologiei. Înțeleg că internetul va fi o prezență permanentă în viețile copiilor mei. Prin web, ei învață mult mai mult decât aș fi putut eu să învăț cu ajutorul enciclopediilor de care părinții mei erau atât de mândri. Fiul meu urmărește interviuri, citește articole și găsește tot felul de resurse media. Înțelege instinctiv că există mai multe voci diferite care spun povești diferite și, ca urmare, și-a acordat fin discernământul. Iar atunci când fiica mea nu reușește să înțeleagă un anumit concept matematic, Academia Khan o învață mai bine decât aș putea eu.

Tehnologia ajută la reducerea diferențelor de învățare dintre copii în moduri care fac ca învățarea să fie infinit mai ușoară. Ea crește enorm cantitatea de cunoaștere, dezvoltând cooperarea și accesibilitatea. Este cu adevărat uluitor!

Dar există și părți negative. Și deși nu aș intra într-o polemică dacă e mai bine să creezi un film online decât să construiești o căsuță în copac, am o înclinare cu care nu pot face compromisuri. Vreau ca ei, copiii mei, să iubească arborii, să știe să recunoască păsările, să fie capabili să-și cultive hrana. Aceste învățături sunt în offline. Avem toată viața să stăm în fața atotputernicelor ecrane și să țăcănim la tastatură pentru job și pentru interacțiunile sociale.

Există din ce în ce mai multe dovezi că obiceiurile noastre digitale ne reprogramează creierele – aruncându-ne pe mulți dintre noi în tipare de gândire mai distrase, mai puțin concentrate. Cercetările ne spun că plasticitatea este o calitatea esențială a creierului nostru, care s-a reprogramat de-a lungul secolelor. Dar în timpul acestei perioade fragile a dezvoltării neuronale, oare chiar trebuie să ne conectăm copiii?

Un director de școală primară pe care-l cunosc a îndrăznit să îi roage pe părinții ai căror copii au probleme de concentrare să le interzică total accesul la ecrane pentru o perioadă („Eu zic două luni, dar aproape nici un părinte nu este de acord cu asta”). În doar câteva săptămâni, această simplă intervenție duce la îmbunătățiri remarcabile a capacității de concentrare a elevului.

Pentru părinții care se tem că astfel copiii lor vor rămâne în urmă: numeroase studii demonstrează că acei care copii care nu petrec timp în fața ecranului, sau petrec foarte puțin, nu numai că recuperează în fața colegilor lor concentrați pe ecrane, dar tind să utilizeze cu o mai mare claritate tehnologia ca pe o unealtă, nu ca pe o dorință. Acest lucru este cu totul valabil pentru adolescenții mei.

Ca părinți, în privința disciplinării vieții de ecran, putem fi la fel de inconștienți sau de reticenți. Părinții mei nu văd nici o problemă în a sta tot timpul pe telefon și iPad. Noi înșine petrecem prea mult timp în lumile virtuale. Dacă noi înșine nu acceptăm unele dintre consecințele negative ale vieții dependente de ecrane, e foarte greu să ne ajutăm copiii să găsească un echilibru sănătos.

Recent, am fost la o întâlnire la care erau și cinci copii care nu se întâlniseră decât o singură dată, cu un an înainte. La acea primă întâlnire, initial copiii au fost timizi, dar curând au început să se joace ca și cum ar fi fost prieteni vechi. Anul următor, ceilalți părinți au venit cu backup-uri: un iPod, un smartphone și un iPad. În curând, toți copiii se retrăseseră fiecare în colțul lui – în cărți și ecrane. La plecare, una dintre mămici m-a luat deoparte și mi-a spus: “Îmi pare atât de rău că S. (fiul ei) nu s-a jucat cu copiii tăi. Și ce frumos s-au jucat anul trecut…”

M-am uitat lung la ea, după care am bolborosit ceva politicos în loc să-i spun verde-n față: “Ce te așteptai să se întâmple, de vreme ce ai venit cu un iPad?”

Esența problemei este cât de mult vor fi înclinați copiii să se joace singuri, în lumea lor, decât să intre în relațiile și interacțiunile din jurul lor. Învățăm cum să fim o comunitate participând la relații pe care nu alegem singuri și nici nu le ajustăm. Una dintre reacțiile cele mai frecvente pe care le primesc cu privire la copiii mei este că sunt “conversaționali”. La început mi s-a părut ciudat, dar apoi am început să observ cât de mulți dintre puștii pe care îi întâlnim se retrag în dispozitivele lor electronice, neinteresați de nici un angajament social. Copiii noștri participă la discuții, pentru că noi întotdeauna i-am inclus în discuții și ne-am așteptat ca ei să participe. Aceasta este probabil cea mai mare diferență dintre viața virtuală și cea reală: viața noastră virtuală este ajustată la infinit după noi înșine. Gadgeturile noastre învață repede să navigheze pe site-urile noastre preferate și să ne arate reclame la produsele care ne plac. Social media ne oferă cercul de prieteni pe care l-am ales și ne alimentează cu jargonul politic cu care rezonăm. Indiferent cât de ciudat ar fi punctul nostru de vedere, rețeaua ne va ajută să-i găsim și pe alții care ne împărtășesc această viziune.

Testul Personalității Narcisiste este un test de 40 de întrebări și, cu câțiva ani în urmă, un studiu a analizat rezultatul pe care 16.475 de elevi de liceu din SUA l-au obținut la acest test între 1982 și 2006. Rezultatele indică o creștere abruptă a narcisismului – “o viziune pozitiv-deformată asupra sinelui”. 60% dintre elevii testați în 2006 au arătat niveluri mai mari de narcisism decât în 1982. Mulți cercetători cred că tehnologiile digitale care înconjoară eul lor (Facebook, YouTube, Instagram etc.) sunt cauza. Comunitățile – fie ele sociale sau politice – depind de un anumit simț al binelui comun și de o anume dorință de a te sacrifica pentru binele comun. Narcisiștii creează societăți periculoase și distructive.

O vorbă veche spune: „Dacă vrei să știi cum e apa, nu întreba peștii”. În curând, un ocean digital va inunda fiecare parte din viața copiilor mei. Scopul meu acum, în acești ani puțini care mi-au mai rămas la dispoziție, este să le ofer moduri palpabile de a înțelege și de a purta în ei frumusețea vieții din afara acestui ocean. Nu putem alege cum să trăim într-o lume digitală decât dacă iubim, cunoaștem și ne ținem aproape de atât de bogata și colorata viață de dincolo de digital, de acea viață care vibrează chiar sub ochii noștri.

*

Acest material este tradus și adaptat gratuit de către PORC~UŞORwww.porcusor.blogspot.ro  

girl_selfie

Contact Form Powered By : XYZScripts.com