Header image

De ce se îmbolnăvesc copiii?

10:04, joi, 12 octombrie, 2017 |

Este una dintre cele mai dificile întrebări teologice, deși, în aparență, subiectul ar fi complet din alt domeniu. Este un „as în mâneca” ateilor, și atunci când li se epuizează argumentele împotriva credinței, neapărat recurg la setul clasic de întrebări: „De ce se îmbolnăvesc și mor copiii nevinovați?”, „De ce este atâta suferință pe pământ?”, „De ce Dumnezeu permite războaiele și fărădelegile?”

Sfânta Scriptură spune că omul însuși este cauza tuturor necazurilor sale, iar moartea este consecința nemijlocită a păcatului: „Pentru că plata păcatului este moartea, iar harul lui Dumnezeu, viaţa veşnică, în Hristos Iisus, Domnul nostru” (Romani 6, 23). Așa cum fără Dumnezeu nu există viață, boala și consecința ei, moartea, sunt urmări ai îndepărtării de Dumnezeu. Când vorbim de păcat, nu ne referim nemijlocit la păcatul direct al unui om anume, ci la starea de păcat a întregii umanități. Oricât de mult ar dori comunitățile atee să accentueze individualitatea și independența omului, orice persoană este doar un membru al întregului organism uman – noi toți împărtășim trăsăturile și însușirile omenirii. Individuală și intimă rămâne doar relația noastră cu Creatorul, iar boala și suferința este ceea ce îi unește pe toți oamenii.

Ar fi ipocrit să spui că un copil s-ar îmbolnăvi doar din cauza păcatului părinților sau al înaintașilor săi – ca membri ai organismului uman, atât copiii, cât și maturii moștenesc toate trăsăturile predecesorilor.

Uneori, boala copiilor este urmare nemijlocită a păcatului părinților. Dacă mama a fumat și a consumat alcool în timpul sarcinii, sau dacă tatăl a fost violent cu mama, or dacă părinții au dus un mod iresponsabil de viață, aflându-se sub influența alcoolului sau altor substanțe, atunci riscul nașterii unui copil bolnav este foarte înalt. Deși asemenea situații fac parte din domeniul fiziologiei, există o legătură strânsă între starea trupului și a spiritului. Omul integru tinde spre o armonie între suflet și trup, și niciodată în creștinism nu s-a adeverit maxima lui Juvenal „minte sănătoasă în trup sănătos”. Este chiar interesant că în sensul original inclus de autorul precreștin, această maximă are sensul complet opus celui înțeles astăzi ”trebuie să te rogi, ca într-un corp sănătos să fie și o minte sănătoasă” (orandum est ut sit mens sana in corpore sano). În viețile Sfinților vedem adesea, cum harul dumnezeiesc a compensat neputința trupească. Fericita Matrona a fost oarbă din naștere și practic imobilizată la pat, fiind, totodată, un munte de credință și putere spirituală, mijlocind vindecarea și mângâierea spirituală și trupească a tuturor celor care veneau cu credință și îi cereau sfintele rugăciuni. Sfântul ierarh Luca al Crimeei, deși orb la bătrânețe, avea vedere duhovnicească, rușinându-i pe cei care aveau ochi, dar nu vedeau. Sfântul Serafim al Sarovului jumătate din viața pământească a trăit schilodit, după ce a fost bătut cu bestialitate de niște tâlhari, dar puterea sa spirituală a prevalat copleșitor asupra neputințelor trupești.

În unele cazuri, boala copilului devine cale spre mântuirea părinților și altor persoane apropiate. Ca părinte, știu, cât de aprinsă, intensă și sinceră poate fi rugăciunea pentru copilul bolnav. Unii părinți mărturisesc că nu ar mai fi „găsit timp” pentru a veni la biserică, la mănăstire, dacă nu li s-ar fi îmbolnăvit copilul. În astfel de situații copiii sunt ca niște mucenici, asemenea celor 14 000 de prunci uciși de Irod pentru Pruncul Iisus Hristos.

Există situații când o boală din copilărie previne săvârșirea unor păcate în viitor. Dumnezeu este un Pedagog iscusit, iar căile Sale sunt ascunse pentru noi.

În canonul de pocăință către Domnul nostru Iisus Hristos ne rugăm: „Nu nădăjdui, suflete al meu, în să­nă­tatea trupească cea trecătoare, nici în frumusețea cea degrab trecă­toare, că vezi cum și cei puternici și cei tineri mor; ci strigă: Miluiește-mă, Hris­toase Dumnezeule, pe mine, ne­vred­nicul!” (cântarea a 7-ea). Această rugăciunea sublimă accentuează adevărul dumnezeiesc al necesității omului de a fi împăcat cu Mântuitorul. În legea veche împăcarea era posibilă doar prin aducerea jertfei de sânge, iar în Noul Testament toți suntem împăcați cu Dumnezeu prin Jertfa Sa pe Cruce. De aceea și spune Sfântul Apostol Pavel că Domnul nostru Iisus Hristos a venit să restaureze ființa umană, să-l îndrepte pe om de la moarte la viață, să repare natura muribundă a omenirii căzute în păcat prin Adam: „Aşadar, precum prin greşeala unuia a venit osânda pentru toţi oamenii, aşa şi prin îndreptarea adusă de Unul a venit, pentru toţi oamenii, îndreptarea care dă viaţă;Pentru că precum a împărăţit păcatul prin moarte, aşa şi harul să împărăţească prin dreptate, spre viaţa veşnică, prin Iisus Hristos, Domnul nostru” (Romani, 5: 18, 21).

Acest lucru l-a arătat Hristos de nenumărate ori, vindecând bolnavii și înviind morții, iar condiția minunilor săvârșite de Mântuitorul a fost credința omului și rugăciunea lui aprinsă. Din marea Sa compătimire și dragoste pentru om, Hristos învie pe fiul văduvei din Nain, pe fiica lui Iair, pe Lazăr, arătând astfel că viața pământească este o preînchipuire a vieții veșnice, iar ușa spre Împărăția Cerurilor se deschide cu cheia dragostei curate și desăvârșite. Calea spre această ușă este presărată cu multe încercări și suferințe, însă destinația își merită drumul!

Preotul Constantin Cojocaru

 

Contact Form Powered By : XYZScripts.com