Header image

De ce totuşi nu am divorţat…

20:49, vineri, 28 februarie, 2014 | Cuvinte-cheie: , , , , ,

Gândul că „nu-l mai iubesc” era atât de puternic, încât îmi părea că deja nici fizic nu-mi mai pot suporta soţul. Părea că dragostea nu mai revine nicicând în această inimă pusteită…dar cât de puţin ne cunoaştem chiar şi pe noi înşine …

Sunt căsătărită de 12 ani şi abia acum înţeleg ce înseamnă să fii soţie şi ce înseamnă să iubeşti. Ceea ce simţeam la început unul faţă de altul, era o atracţie, un foc care ne mistuia pe ambii, când orice despărţire chiar şi pentru o singură noapte îţi provoaca durere, când ne doream mereu să fim împreună, nedespărţiţi. O stare de „febră înaltă”, dar care nu durează mult, necesară doar pentru „sudarea” unuia de celălalt. Totuşi nu e aceasta adevărata dragoste…Mai ales că mereu am fost diferiţi.

El inginer – eu muzicantă. El preferă berea în faţa televizorului şi nesfârşitele meciuri de fotbal, eu petrecând serile libere la filarmonie. El stând jumătate de noapte pe net participând la multiplele discuţii pe forumuri, eu aducând bucătăria la o stare de curăţenie ideală.

El educând băiatul „bărbăteşte”, nelipsindu-l şi de o palmă, dar şi de cuvintele „nu vorbi prostii”, eu ascultând istoria primei dragoste a băiatului, pe care mi-o spune în şoaptă…, în şoaptă fiindcă nu riscăm, să-l trezim pe tata…Suntem total diferiţi.

Ne certam foarte şi foarte des. Certuri cu dezbaterea uşilor şi cu înghiţirea pastilelor. Câte cuvinte groaznice nu ne-am spus unul altuia. Câte supărări, trădări şi învinuiri ne-am iertat. Îmi părea că până la căsătoria cu el eram un om destul de liniştit, dar am devenit o persoană cu devieri de comportament. El consideră că a fost mereu o persoană blândă, dar am reuşit să-l schimb atât de mult, şi deloc spre bine. De câte ori mi-am pus întrebarea : La ce îmi trebuie toate acestea? De ce sunt cu acest om? Oare de atât că numai acest om cu dragostea sa, aşa cum e, poate să mă facă să mă schimb sau să mă schimbe cerinţele sale exagerate. Nu ştiam dacă este aşa, iar uneori nici nu căutam răspunsuri, era o stare inertă, poate de obişnuinţă. Dar oricum nu-mi permiteam să distrug nici ceea ce exista la acel moment. Sau poate acea legătură care s-a sudat la început între noi totuşi era destul de trainică.

De câtevai ori am fost în pragul divorţului. O dată el nu mi-a permis să plec, apoi eu am încercat să fac tot posibilul ca căsătoria noastră să reziste. Dar au fost şi perioade mult mai grele. Atunci când simţul „nu-l mai iubesc” era atât de puternic, încât îmi părea că deja nici fizic nu-mi mai pot suporta soţul. Părea că dragostea nu mai revine nicicând în această inimă pusteită, dar cât de puţin cunoaştem totuşi despre dragoste.

Mereu există ceva ce e mai puternic decât emoţiile noastre şi dorinţele sau supărările de moment. Copiii? Frica de a rămâne singură fără cineva alături? Sau chiar o forţă mult mai puternică şi mai importantă. Ţin minte că cu mult timp în urmă, încă în perioada studenţiei, fiind certaţi, am luat-o care şi încotro prin oraş, şi brusc ne-am reîntâlnit faţă-n faţă. Aşa e şi în viaţă, călătorim prin oraşele necunoscute ale propriului egoism, încăpăţinare, supărare, ca mai apoi Cineva să ne pună faţă-n faţă de parcă spunându-ne : tu eşti pentru el, el e pentru tine.

Este o părere destul de des întâlnită că oamenii după o vârstă (cel mai des după optsprezece ani) nu se mai schimbă. Nu e adevărat. Se schimbă toţi şi destul de semnificativ. Doar noi nu avem răbdarea să aşteptăm nu numai sfârşitul acestui proces, dar chiar şi începutul. Cu toţii am auzit discuţii de genul „Cum poţi răbda toate acestea, de ce îi permiţi să se comporte cu tine aşa…”Şi fetele „mândre” nu mai rabdă,… şi încă o căsătorie fiind destrămată. Şi nici măcar neînţelegându-şi greşelile, întemeiază şi o a doua căsătorie şi o a treia. Desigur că nu totul se poate de acceptat şi răbdat într-o căsnicie, dar trebuie să ne uităm şi la propriul comportament. Oare am eu dreptate deplină, sunt oare eu o soţie bună? În aceşti ani am ajuns la concluzia că trebuie să devin eu ideală, aproape sfântă, şi dacă şi atunci el va rămâne acelaşi „nemernic”…atunci cred că deja voi putea să mă gândesc şi la divorţ. Dar problema e că de când mă strădui, dar nu am reuşit nici câtuşi de puţin să devin ideală…

Numai câte lucruri n-a trebuit să le învăţ. Cina să fie gata exact în momentul când el revine de la muncă, să pun receptorul numai auzind că cheia se învârte şi imediat se va deschide uşa, să nu-l deranjez când priveşte meciurile de fotbal, să nu strig la copii aflându-mă în altă odaie, să tac atunci când el educă băiatul, să-i fac cartofii tocmai cum îi sunt pe plac şi dacă nu am reuşit din primă, să o iau de la început. Şi când se adună câte puţin aceste realizări, în primul rând în lupta cu mine însămi, de la un nimic se pot pierde toate… Atunci te cuprinde un val de disperare şi crezi că deja e sfârşitul, că nu mai poţi face faţă acestui scop. Dar tocmai atunci nu te lasă nici Domnul, ajutându-te să vezi şi la celălalt  schimbări, fie mici şi neînsemnate, dar pe care de mult le-ai aşteptat: ceva, ce îţi încălzeşte sufletul şi te face să-ţi continui calea.

Se mai întâmplă ca în discuţii să fiu întrebată „Tot mai eşti cu soţul tău? Nu v-aţi plictisit unul de altul?” Nici nu mă mai supără prostia lor. Ne continuăm viaţa alături, de parcă am fi două piese de metal care nu sunt unite artificial, dar care  prin legi nedescoperite îşi schimbă propria structură pentru a se interpătrunde şi a deveni un tot întreg.

Nu pot spune că acum e totul minunat, de toate se întâmplă. Dar tot mai des îmi pare că mă mişc spre o uşă luminată, iar lumina emanată de la ea mă face să mi se strângă inima de la acea fericire care nu mai pare imposibilă. Voi ajunge la acea uşă, iar de cealaltă parte va fi chair el, pentru ca în sfârşit să devenim un tot întreg.

„Aşa încât nu mai sunt doi, ci un trup. Deci, ce a împreunat Dumnezeu omul să nu despartă.”Matei 19.6

traducere şi adaptare Natalia Lozan

sursa pravmir.ru

x Close

Facebook

Contact Form Powered By : XYZScripts.com