Header image

De ce un chinez buddhist s-a făcut monah athonit

20:10, vineri, 5 iunie, 2015 | Cuvinte-cheie: , ,

În cea din urmă călătorie a mea în Sfântul Munte, am vizitat Mănăstirea Simonópetra. Pentru cei ce n-au ajuns acolo, trebuie să le spun că este o mănăstire majestuoasă, ce pare suită în înălţimile cerului de un albastru desăvârşit. Acolo am întâlnit un tânăr frate începător din China. Când l-am văzut întâia dată, am rămas uimit. O dulamă ortodoxă pe un chinez? M-a mişcat din adâncul inimii. Până atunci, nu mai văzusem pe viu aşa ceva, decât în fotografiile misiunilor din Asia. Cum de-a ajuns moştenitorul unei tradiţii culturale asiatice să treacă la creştinism? Nu m-am putut stăpâni să nu-l întreb…

– Frate, cum se face că un chinez ca tine a ales monahismul creştin ortodox, venind dintr-o tradiţie culturală atât de mare? Ai fost buddhist?

– Da, bineînţeles, am fost buddhist.

– Şi ce te-a convins să te faci creştin?

– Tovărăşia dumnezeiască!

– Poftim?

– Da, da, părinte! şi a izbucnit în râs, căci se pare că la fiecare trei cuvinte chinezii trebuie să râdă, apoi a continuat:

– Vezi tu, părinte, în buddhism eşti foarte, foarte singur! Nu există Dumnezeu. Întreaga ta luptă e cu tine însuţi. Eşti singur cu tine, cu eul tău. Eşti cu desăvârşire singur pe calea aceasta – o mare singurătate, părinte! Însă aici, în Ortodoxie, ai un ajutor, un tovarăş şi un împreună-călător în Dumnezeu. Nu eşti singur! Ai pe Cineva care te iubeşte, căruia îi pasă de tine. Lui Îi pasă, chiar dacă tu nu pricepi asta. Poţi vorbi cu El. Îi poţi spune cum te simţi, ce nădăjduieşti – există o relaţie. Nu eşti singur în anevoioasele încercări ale vieţii şi în lupta pentru desăvârşire duhovnicească…

***

Mi-am dat seama de ceva în zilele acelea. O răceală straşnică m-a ţinut la pat. Nici un doctor nu-şi dădea seama ce se întâmplă cu mine. Durerea era însă insuportabilă şi nici un analgezic nu izbutea să-i pună capăt. Am schimbat trei calmante, dar nu mi-au uşurat defel chinurile. În acest moment, am primit vestea că fratele tatălui meu, al cărui nume îl port, suferea de o formă avansată de cancer al corzilor vocale şi laringelui, aşa că i se făcuse o laringectomie. Era rezultatul consumului cronic de alcool şi al fumatului. Dusese îndeobşte o viaţă rea, fără nimic de preţ.

Atunci am simţit ceva, ceva de care-mi vorbise acel fost buddhist, acum monah creştin în Muntele Athos – că ai nevoie de un Dumnezeu cu care să poţi vorbi; ai nevoie să simţi pe Cineva alături, care te ascultă.

Ştiu doar că e nevoie adâncă a omului, vădită de însăşi viaţa. Chiar şi aceşti buddhişti, ce au o credinţă non-teistă, au simţit nevoia să-şi făurească felurite zeităţi, fie şi într-o lume de vis. Au avut însă nevoie să se adreseze cuiva, la ceva – cuiva dincolo şi mai presus de ei, chiar dacă într-o nălucire. Apoi, să nu uităm că realitatea şi adevărul sunt lucruri foarte relevante şi vor rămâne întotdeauna aşa. E o taină!…

Şi mi-am amintit cuvintele Sfântului Grigorie Teologul, care avea o fire sensibilă şi uşor melancolică: „Când nu eşti bine, sau nu te simţi bine, vorbeşte. Vorbeşte, orice-ar fi!”

Pr. Haralambos Papadopoulos

Traducere de Radu Hagiu

Sursa: Revista Familia Ortodoxă nr. 37 (2) / febr. 2012

bg

Contact Form Powered By : XYZScripts.com