Header image

De la cablul TV la valoarea rugăciunii

Din rândul nevoilor fundamentale pentru a trăi – cum sunt, de pildă, aerul, apa, mâncarea – televizorul nu face parte. Ba dimpotrivă. Am putea chiar spune că, pentru a trăi, televizorul trebuie dat la o parte. O alegere pe care mulţi au făcut-o în ultimii ani, şi încă nu cunoaştem pe nimeni care să o regrete.

În cele ce urmează vă prezentăm mărturia Melaniei Apostoiu, o mamă cu trei copii, emigrată în America, pentru care viaţa a început să capete din nou substanţă din momentul în care a înlocuit cablul TV cu „cablul” rugăciunii…

– Doamnă Melania, cu puţină vreme în urmă ne-aţi scris pe adresa redacţiei câteva rânduri. Ne povesteaţi că, ascultând conferinţele D-lui Virgiliu Gheorghe, aţi luat decizia de a scoate încet, încet, televizorul din viaţa familiei dumneavoastră. Şi asta în America, centrul consumerismului! Spuneţi-ne, vă rugăm, cum aţi luat această hotărâre?

– Pasul principal îl face omul prin rugăciune. Ţi se deschid un pic ochii şi vezi că în jur totul e, pur şi simplu, o minciună. Şi apoi, mă deranja foarte tare faptul că aveam copii mici care vedeau ştirile la televizor. Înainte de a asculta conferinţele D-lui Virgiliu, eram deja sătulă de ştirile din România. Mama locuia cu noi şi aveam cablu românesc, patruzeci de canale româneşti, şi se uita în special la ProTV. Înainte parcă mai aveau perdea un pic, nu dădeau toate ştirile aşa de crude, dar în ultimul timp copiii mei mici asta vedeau. Chiar mama mea accentua: „Ia uite ce s-a întâmplat! Ia uite cum i-a tăiat gâtul femeii!” „Mami, te rog frumos, sunt copii mici aici, mai uşor!”. Accentua informaţiile şi aşa îi făcea atenţi pe copii să se uite. Şi, imediat, fetiţa mică de patru ani: „Mami, ai văzut ce a păţit femeia aia?…”.

Atunci am început să nu o mai las la televizor. „Mami, te uiţi altădată, nu sunt importante ştirile acuma, poţi să le vezi şi mai târziu” – căci noi putem înregistra programele. Şi evitam să le ascult, iar apoi, de fapt şi de drept, ascultam predici cu Părinţi. Şi prin cineva am aflat de conferinţele D-lui Virgiliu Gheorghe şi, ascultându-le, am zis: „Oau, sunt extraordinare!”. Mai ales că, din păcate, chiar copiii mei se uitau mult timp la televizor, la desene animate. De multe ori l-am surprins pe băieţelul cel mic, care are numai doi ani, că se speria, nu ştiam de ce începea să plângă, şi „Mami, mami…” – şi-mi arăta la televizor. Era un desen animat care nu mi se părea deloc agresiv, dar nu ştiu ce vedea el acolo de-a început să plângă, şi atunci l-am închis. După ce l-am ascultat pe D-l Virgiliu, am scos cablul. Mama mea s-a supărat, că ea urmărea telenovelele, cu indienii. „Mami, asta e! Pleci în România şi te uiţi acolo”. Copiii, în schimb, au înţeles din prima care e problema.

– Chiar aşa mici fiind?

– Am o fată de 15 ani, una de 4 şi băieţelul de 2 ani. Copiii mici, la început: „Nu, mami, desene, desene cu Mickey!”. Dar am început să facem altceva, să ieşim la plimbare, să ne jucăm în casă, cu mingea, chiar şi în sufragerie. „Hai să ne jucăm cu mingea!”. Trebuie numai să facem astfel de activităţi cu ei şi e chiar foarte bine. Uită de televizor dacă noi ne ocupăm de ei.

– Totuşi, nu simt nevoia să vizioneze cât de cât nişte emisiuni, având în vedere că prietenii şi colegii lor vorbesc probabil despre ceea ce se transmite  la televizor?

– Chiar am o vecină aici, tot româncă, care are o fetiţă tot de 4 ani, şi când mergeam la ea, televizorul fiind aprins, fata mea se uita hipnotizată. Până la urmă, şi fata a înţeles că-i place şi ei liniştea. A auzit prima dată ceasul cum ticăie – pentru că, dacă tot timpul mergea televizorul, nu se mai auzea nimic. Zice: „Mamă, ia uite, se aude ceasul!”. Îi place şi ei liniştea.

Acuma ne-am obişnuit, ascultăm la televizor cântări psaltice, şi îi plac şi fetiţei de 4 ani. Chiar ea îmi zice: „Mami, pune pe Fericita”. Că tocmai ce-mi cumpărasem un televizor – îmi era o ciudă că am dat 2.000 de dolari! – şi zic: „Acuma, ce facem? Să-l vând înapoi?…”. Şi nu, îl folosim, dar vedem conferinţe, vedem filme religioase, documentare, deci putem să-l folosim spre folosul nostru.

„Am rămas surprinsă cât de mult au nevoie copiii de noi ca să stăm de vorbă cu ei!”

– Fetei celei mari nu-i este greu să se integreze în colectiv?

– Nu, chiar ea a zis: „Mamă, dintr-o clasă întreagă de copii la şcoală, nici unul nu merge la biserică în fiecare Duminică”. E aşa de ciudat, nici unul să nu meargă la biserică în fiecare Duminică! Şi-a dat şi ea seama că trăim într-o lume… Mai ales aici, în America, e dezastru!

Ea deja nu mai ascultă nici muzică, şi-a dat şi ea seama de mesajele subliminale, e din ce în ce mai rău. Că ea totuşi mai continua să asculte, dar acum a renunţat – şi nu i-a fost greu, că la copil, dacă îi explici care e problema şi ce se întâmplă, vede că nu-i bun pentru el.

Trebuie comunicare mai multă, şi chiar am rămas surprinsă cât de mult au nevoie copiii de noi ca să stăm de vorbă cu ei! Exact cum sugera şi D-l Virgiliu: „Domnule, luaţi-i la bucătărie, faceţi mâncare împreună cu ei!”. Am mai făcut asta şi înainte, dar acum şi mai mult: „Hai, să gătim împreună!” – şi se iau la întrecere, care şi cum să ajute şi ce să facă. Le pare bine să fie implicaţi. Uită de televizor, nu mai au nici o problemă cu televizorul. Multă lume zice că nu se poate trăi fără televizor. Ba se poate, numai să vrea părintele, şi să fie disponibil, să-şi facă timp pentru copii, că nu este greu deloc!

– Ce alte alternative le oferiţi copiilor pentru a uita de televizor?

– Nu trebuie să facem nimic în plus, doar să petrecem mai mult timp cu ei. Înainte, când îi puneam în faţa televizorului, noi ne făceam treaba în linişte, ori la bucătărie, ori prin casă – aşa, dacă îi luăm cu noi, facem altfel, şi chiar ne e mai bine tuturor. Chiar şi băiatul, lucruri pe care înainte nu le mânca, acum le mănâncă, pentru că zice c-a participat şi el, a făcut şi el. Nu trebuie neapărat să cauţi prea mult: un joc, o simplă minge, orice, un desenat – nu trebuie să faci, ştiu eu, cine ştie ce investiţii.

– Acum, după ce aţi renunţat la televizor, se simte o diferenţă în comportamentul copiilor?

– Să ştiţi că da, sunt mai liniştiţi. Înainte erau mult prea irascibili, răspundeau, chiar de multe ori am observat că de la televizor învaţă să fie răi, să se certe. Şi acuma sunt mult mai liniştiţi. Liniştea care e în casă… E mult mai bine acum.

– Dar în comportamentul dumneavoastră şi al soţului constataţi o diferenţă?

– O linişte, doamnă… Cum zicea D-l Virgiliu: „Păstraţi-vă o igienă a minţii!”. Chiar aşa este! Acuma ai mai mult timp să te gândeşti la ale tale, la sufletul tău, la rugăciune, la Dumnezeu. Înainte nu aveam loc de asta, că toate ştirile, şi vremea, şi „Vine uraganul!”, şi „Vine războiul!”, şi „Vine aia, şi aia!” – nu mai era loc pentru cele folositoare sufletului…

– S-a scris foarte mult despre felul în care mass-media, îndeosebi televizorul, influenţează comportamentul oamenilor. Cum se observă acest lucru în comunitatea în care trăiţi?

– Păi, în special, în felul de a gândi. În felul în care se pun problemele: totul e despre ştirile care se văd la televizor, despre modă, despre vreme, panica creată de tot felul de evenimente… Oamenii trăiesc aşa, într-un zbucium continuu. Îi văd parcă ar fi de pe altă planetă, pe care am fost şi eu înainte.

– În acelaşi timp, şi ei vă văd pe dumneavoastră de pe altă planetă…

– Pe mine nu mă deranjează, merg înainte. Am încercat să le transmit mai departe, să le spun şi cu vaccinurile, şi cu tot ce-am aflat. D-l Virgiliu a spus foarte mult adevăr în acele conferinţe. Am descoperit multe lucruri, chiar legate de comportamentul femeilor. Când am auzit de pantaloni (bine, la biserică niciodată nu mergeam cu pantaloni), chiar am venit acasă şi mi-am strâns toţi pantalonii. Şi fata cea mare se pregătea de cumpărat haine pentru şcoală, şi i-am zis: „Mami, nici un pantalon! Gata, numai rochiţe şi fuste!”. Am schimbat şi comportamentul, şi ţinuta, şi tot.

Lumea, deocamdată, nu prea vrea să mă asculte, cu toate că sunt la biserică în comitetul parohial. Acum zece ani, am reuşit de am înfiinţat o biserică aici. Nu s-a mers prea departe, suntem tot la stadiul de misiune, plătim chirie la o altă biserică. Şi am încercat şi la biserică să le explic, să nu mai vină femeile în pantaloni, să nu mai sărute icoanele cu ruj pe buze… A început şi Părintele să le vorbească despre comportament şi despre cum trebuie să fim la biserică, şi parcă-parcă începe lumea să aibă mai multă grijă. Dar e greu, e foarte greu să se renunţe la televizor şi la muzică şi la consumerism. Poate în România e mai uşor – dar în America nu.

„Ne-am depărtat cu toţii unul de altul prin televizor”

– E foarte greu, într-adevăr, să renunţi la televizor. Ce le recomandaţi oamenilor care, poate, ar vrea să vă urmeze exemplul dar nu reuşesc, oamenilor care îşi dau seama că e rău televizorul, dar nu pot să-l scoată din casă?

– Le recomand să petreacă mai mult timp cu copiii, să stea de vorbă unii cu alţii. Noi aveam obiceiul, spre exemplu, la masă să punem pe ştiri, şi ne uitam, şi mâncam, nu mai stăteam de vorbă. Să închidă televizorul măcar la masă, să înceapă câte un pic să discute, când iau masa împreună cu familia. Că ne-am depărtat cu toţii unul de altul prin televizor. Şi seara, bărbaţii vin de la serviciu obosiţi, iau o bere, se pun în faţa televizorului, văd ştiri, nu mai stau de vorbă cu copiii, nu mai stau de vorbă cu soţiile… Trebuie să ne întoarcem un pic, să ne apropiem unul de altul, că timpul trece şi mâine-poimâine ne dăm seama că nu mai avem timp, nu mai putem da timpul înapoi.

– Aţi spus mai devreme că, de când aţi renunţat la televizor, aveţi mai multă vreme de rugăciune. Spuneţi-ne despre folosul rugăciunii asupra stării dumneavoastră sufleteşti…

– Rugăciunea îţi deschide ochii să vezi lumea în jurul tău. Chiar la un moment dat ziceam, nu-mi venea a crede: trăim într-o lume total falsă! Nu ştim ce mai este real şi ce nu mai este real. Doamne, n-am putut să cred! Oamenii trebuie să se informeze, să citească, să asculte conferinţe… Şi mai ales acum, când avem tot felul de tehnologii, putem să le folosim spre folosul nostru sufletesc: în loc să ascultăm nu ştiu ce muzică, putem să ascultăm o predică, o conferinţă despre cum să ne creştem copiii… Deci rugăciunea în primul rând, şi apoi informaţia. Spui că n-ai timp? Dar mergi dimineaţa jumătate de oră cu maşina, în drumul spre muncă poţi să asculţi ceva. N-ai timp să-ţi faci rugăciunea de dimineaţă? Pune-o pe un CD şi ascultă, şi spune şi tu acolo, şi te linişteşti.

Eu nu mai pot acuma fără rugăciune. Rugăciunea te luminează, îţi dă pace şi linişte sufletească, îţi dă putere să mergi înainte. E greu. De asta vreau să vin în România. Parcă nu mi-e locul aici, şi mă gândesc că, poate, în România totuşi sunt mai mulţi oameni care au descoperit adevărul şi poate reuşesc să găsesc o comunitate unde să fie mai mulţi oameni care gândesc ca mine.

Deocamdată e bine aici, mergem la biserică în fiecare Duminică, dar am sentimentul că la un moment dat nu va mai fi aşa uşor… Noi evităm să mergem pe la petreceri, pentru că nu mai vreau să ascult o astfel de muzică, şi când Îl găseşti pe Dumnezeu, parcă nici nu-ţi mai trebuie. Îmi pare bine că şi copiii mei au înţeles, şi ei se roagă, chiar şi fetiţa de 4 ani ştie „Tatăl nostru” şi „Cuvine-se cu adevărat”. Învaţă mai mult de la noi. Dacă văd pe mama şi pe tata că fac ceva, fac şi ei la fel, aşa că mai bine să facem lucruri bune, ca să se înveţe şi ei.

– Care sunt lucrurile care vă bucură?

– Mă bucur foarte mult că sunt oameni ca D-l Virgiliu Gheorghe, care se preocupă pentru viitorul nostru şi fac studii şi se zbat din toate puterile ca să ne deschidă mintea, să vedem realitatea asta falsă în care trăim, să ne vedem de liniştea noastră sufletească şi de mântuire. Trebuie doar să ne urmăm chemarea sufletului, să ne ascultăm inima. Nu cred că este cineva mai fericit că a văzut nu-ştiu-ce ştire la televizor – asta nu face decât să te neliniştească. Liniştea este în rugăciune şi în a petrece timpul cu familia ta. Acolo îţi găseşti liniştea. Nu la televizor, în nici un caz.

Articol publicat în numărul 57 al Revistei Familia Ortodoxă

Molitva-rebenka

Contact Form Powered By : XYZScripts.com