Delicatețea Harului și încăpăținarea omului

În adânc sufletul este o fortăreață de necucerit. Ajung până acolo haruri, tot felul de ajutoare, însă fortăreața rămâne necucerită, pentru că poarta se deschide pe dinăuntru. Și dacă nu se deschide pe dinăuntru, harul lui Dumnezeu are delicatețea să nu forțeze.

Altfel, n-ar mai fi Har! Ar fi altceva. Ar fi energie demonică. Harul are delicatețea, finețea să nu forțeze porți, ci să aștepte, să facă prezența. Așteaptă ca poarta să se deschidă pe dinăuntru. Iar cheia o are cel care se află înăuntru. Posibilitatea să deschidă poarta pe dinăuntru o are numai omul, care se încăpățânează și o ține închisă. Îi este teamă să o deschidă, deși știe că afară este Harul lui Dumnezeu care așteaptă, deși știe că afară este Însuși Hristos care așteaptă, este Împărăția lui Dumnezeu care așteaptă, este mântuirea lui!

Atât de încăpățânat este omul! Nu vrea să deschidă. Sărmane sunt aceste suflete! Și sunt multe care fac așa. Veșnic pomenitul Aspiotis1) spune că despre tipul melancolic, despre cineva care are o formă gravă de melancolie, spune că melancolicul simte că trăiește în iad și înțelege  că dacă vrea să iasă din iad, va intra într-o nouă stare. Deși înțelege că se va izbăvi de iad și va scăpa de acel chin, totuși nu o face.

Extras din Arhim. Simeon Kraiopoulos, Sufletul meu, temnița mea, Editura Bizantină, p 125-126