Header image

Despre arderea părinților

10:11, joi, 2 noiembrie, 2017 | Cuvinte-cheie: ,

De-a lungul istoriei, religiile lumii priveau viața ca un absolut, iar fiecare concept filozofico-religios încerca să ofere explicația proprie a veșniciei. Știința a ajuns la concluzia că energia totală a unui sistem fizic izolat rămâne nemodificată în timp, indiferent de natura proceselor interne din el. Altfel zis, nimic în lume nu dispare fără urmă, ci energia oricărui obiect este în permanentă transformare, iar energia comună a tuturor obiectelor, luată la un loc, este mereu neschimbată. Este legea conservării energiei. Concluzia aceasta a luat un ambalaj contemporan în urma cercetărilor și calculelor, însă acest fapt era cunoscut de omenire încă din antichitate foarte îndepărtată.

Conceptul creștin spune că nu există divergență dintre religie și știință, acestea fiind domenii complementare ale evoluției umane, care, totuși, au obiecte diferite. Religia este legătura, relația intimă, între om și Creator, pe când știința explică fenomenele naturii. De exemplu, ceea ce știința a afirmat în rezultatul descoperirilor lui Darwin, privind apariția și evoluția speciilor, este suficient de bine descris chiar în primul capitol din cartea Facerii. Darwin, fiind un om religios, nu a făcut, decât să desfășoare ceea ce este relatat în Sfânta Scriptură. Conceptul lui Darwin a fost distorsionat considerabil de ideologia marxistă, pentru a arăta că la început, omul, evoluat din maimuță (Darwin nu a afirmat acest lucru, doar l-a presupus), ar fi devenit o ființă preumană irațională, iar pe parcursul evoluției sale, prin muncă, s-a raționalizat și a devenit homo sapiens. Deși știința nu a demonstrat acest lucru, teoria dată este prezentă în toate manualele școlare, fiind propusă drept axiomă. De aici rezultă că omul, în cursul evoluției, ar fi devenit religios, la început, prin superstiție, apoi, prin sistematizarea credințelor, dezvoltând concepte religioase.

Creștinismul afirmă un raport inversat, omul la început L-a cunoscut pe Dumnezeu, apoi, depărtându-se, s-a sălbăticit, deși păstra rămășițe de amintire despre Creator. Aceste crâmpeie îl determinau să dezvolte raționamente diferite privind raportul omului cu Dumnezeu. Adam nu avea credință în Dumnezeu! Oricât de paradoxal ar părea, Adam nu credea – el știa de Dumnezeu, și comunica cu El față către față, zilnic, permanent. După izgonirea sa din rai, relația lui cu Dumnezeu s-a schimbat. Deși el nu mai vedea fața lui Dumnezeu, pentru că El este foc mistuitor care arde pe tot cel ce este nevrednic, el continua să-L cunoască și să vorbească cu Creatorul. Urmașii săi, însă, s-au depărtat, chiar în prima generație, prin păcatul lui Cain. Cu cât mai mult se îndepărtau, cu atât mai sălbatici deveneau. Fiecare trib a început să-și dezvolte superstițiile și conceptele proprii, dar gândirile mai înalte întotdeauna intuiau Veșnicia și faptul că toată ființa cândva se va întoarce la Veșnicie, la Sursa din care a fost creată.

Aceasta îi determina pe oameni să aibă atitudine evlavioasă față de cei decedați, dezvoltându-se cultul morților. Cultul acesta diferea de la o națiune la alta, chiar de la un trib la altul, dar, cu toții aveau atitudine respectuoasă și evlavioasă față de osemintele predecesorilor. Toți credeau în veșnicie și priveau viața de pe pământ ca o stare vremelnică, deși erau deosebiri mari în atitudinea lor față de corpul uman.

Unele popoare își bălsămau morții, dorind să le conserveze până la obșteasca înviere, fiecare popor privind această înviere în felul său. Iudeii își înhumau morții, preponderent, în peșteri, bălsămând-i și ungându-i cu mirodenii, obicei comun cu cel al egiptenilor, dar, probabil, preluat încă din Mesopotamia.  În Grecia antică, trupurile se ardeau, întrucât, concepția filozofică a grecilor privea corpul uman drept o închisoare a sufletului nemuritor, moartea devenind eliberarea sufletului. Obiceiul acesta a fost preluat de romanii care au cucerit Grecia. Atitudini asemănătoare aveau dacii și sciții, ulterior și slavii, deși, detaliile credinței lor se deosebeau esențial. Cercetătorii ajung tot mai des la concluzia că politeismul păgânilor a evoluat din monoteism, și cultele diferitor popoare adesea aveau origini comune. De-a lungul secolelor și chiar a mileniilor, însă, politeismul a început să se întoarcă la monoteism. Astfel, Dumnezeu îi pregătea pe oameni către nașterea lui Hristos și adoptarea dreptei credințe, pentru că Dumnezeu este un părinte iubitor Care nu vrea ca cineva să moară, ci ca toți să aibă viață veșnică.

Creștinii au moștenit atitudinea evreilor, a poporului Vechiului Testament, față de trupurile celor răposați. Totuși, spre deosebire de evreii veterotestamentari, creștinii priveau trupul drept templu al Duhului Sfânt, după cuvântul Mântuitorului Hristos. De aceea, în creștinism, omul este chemat să-și păstreze atât puritatea sufletului, cât și a trupului. De exemplu, dacă rugăciunea este hrana sufletului, postul este educarea trupului. În trup omul păcătuiește, dar, tot în trup, și se desăvârșește. Tot din acest motiv, corpul neînsuflețit este cinstit și plasat în pământ, cu rugăciuni și cu speranța obșteștii învieri, când sufletul și trupul se vor uni pentru judecată, apoi pentru viață veșnică sau osândă veșnică. Păgânii romani, știind acest lucru, și cunoscând atitudinea respectuoasă și pioasă a creștinilor față de trupurile mucenicilor, adesea porunceau arderea lor. Era un semn de batjocură supremă, după ce și-au bătut joc de omul viu, să-și mai bată odată joc și de trupul său. Dar a mai existat și alt motiv – creștinii încă din primul secol adunau osemintele sfinților și le înmormântau cu rugăciuni, apoi se reuneau la mormintele lor pentru a săvârși Sfânta Liturghie și a da slavă lui Dumnezeu. Astfel, mormântul sfântului devenea Sfântă Masă pe care se aducea jertfa cea fără de sânge, și în timpul căreia pâinea și vinul deveneau  Trupul și Sângele Mântuitorului. Cunoscând venerația creștinilor față de osemintele sfinților, romanii doreau ca din mucenici să nu rămână nici măcar oasele, poruncind arderea sau aruncarea lor în mare. Mai târziu, când bisericile s-au înmulțit și episcopii nu mai aveau posibilitatea să fie prezenți fizic la Sfânta Liturghie în fiecare locaș sfânt, ei au desemnat preoți pentru săvârșirea Serviciului Divin, iar drept confirmare a acestui fapt, le eliberau antimis (ante mesa, în loc de masă) cu părticele din moaștele sfinților mucenici, semnând acest antimis drept confirmare a autorității episcopale delegate preotului.

Atitudinea această evlavioasă față de trupul fiecărui creștin a rămas și în prezent. Fiindcă orice creștin este chemat la viață sfântă, și fiindcă noi, creștinii, credem în obșteasca înviere a tuturor sfinților, noi credem și că fiecare dintre cei răposați va deveni sfânt – pentru că nimic nesfânt și necurat nu poate intra în Împărăția Cerurilor. Iată de ce noi nu-i ardem pe părinții noștri… inclusiv, în crematorii.

Preotul Constantin Cojocaru

Contact Form Powered By : XYZScripts.com