Header image

Despre artă, credință, tineri, dragoste şi jertfă

10:40, marți, 5 martie, 2013 | Cuvinte-cheie: , , , , , , , , , , , , , , ,

A vorbi despre domnul Paul Gherasim este un lucru anevoios, chiar şi pentru cine îl cunoaşte. Taina tăcerii şi a puţinătăţii vorbirii sale nu este atât legată de faptul că este un om al exprimării prin desen şi culoare, ci se datorează vieţuirii în simplitatea profunzimii.

Mai jos sunt câteva cuvinte despre artă şi viaţă, despre trecut şi prezent, dar şi responsabilitate. Toate însă vorbesc despre cum trăieşte omul viaţa în Hristos şi cu semenii săi, din toate generaţiile, cu Adamul întreg.

Cum aţi ajuns la Hristos?
A durat, a fost un timp de mari încercări. Oamenii vorbesc despre artă ca şi cum arta ar fi o religie. La Hristos se ajunge printr-o viaţă întreagă de încercări. Suntem într-o vreme în care peste încercările personale au venit încercările lumii acesteia, prin care trecem toţi.
paul-gherasim-1
Paul Gherasim, Logos
Pictura a ajuns în zilele noastre la un prag limită
Cum vă aşezaţi acum în vocaţia picturii?
Astăzi pictura trece printr-o mare criză. Pictorii au fost întodeauna în fruntea schimbărilor, pentru că pictura începe încă din peşteri. Pictura înseamnă şi scriere, din pictură s-au născut semnele folosite în toate domeniile, pentru că oamenii au văzut mai întâi. Aşa se poate înţelege cum Dumnezeu l-a lăsat pe om să pună nume tuturor făpturilor: pentru că mai întâi omul a văzut şi după aceea a putut să caracterizeze fiecare făptură.
Pictura a ajuns în zilele noastre la un prag limită. Nici nu mai este vorba de un chip al omului, de o vedere a naturii ca frumuseţe, ca poezie. Astăzi chipul omenesc este schimonosit. Este mult zgomot şi violenţă, chiar şi în pictură. Arta ca încercare este şi un mijloc de promovare a unei ideologii împotriva tradiţiei. E foarte greu să deosebeşti binele de rău. Nu înseamnă să descoperi numai contrariile. Contrariile adevărate nu sunt contrariile alb şi negru, ci e albul şi doar o pată pe alb, e începutul răului şi este greu de deosebit. E o pagină albă a conştiinţei pe care se aşează sufletul. Albul este lumina.
Ceea ce se întâmplă astăzi are în spate o istorie lungă, începând de la Renaştere, când omul nu a mai recunoscut măsura lui Dumnezeu în toate, ci a devenit el însuşi măsura.
Este de făcut o comparaţie în domeniul artei între tradiţia Bisericii Ortodoxe şi cea a Bisericii Catolice şi se vede cum, începând de la Renaştere, Biserica Catolică a fost îngăduitoare cu schimbările, s-a înstrăinat de dogmele şi de erminiile Bisericii. Aceste lucruri au evoluat până în zilele noastre. La noi, tradiţia picturii creştine s-a menţinut.
Acum, după model occidental s-au pus scaune în Biserică şi slăbiciunile oamenilor înclină unele către altele. Slujba se transformă într-un spectacol, cu aceste coruri pe voci, care sunt o urmare a secularizării. Cântarea bisericească se cunoaşte ca fiind adâncă, pentru că are o teologie, la fel ca şi icoana – despre care se vorbeşte prea mult. Trebuie lăsat să se vorbească, dar trebuie avut grija de a pătrunde printr-o simplitate adâncă. Prea mult vorbesc oamenii despre teologia icoanei şi despre cum să fie o icoană. Să ne gândim la începuturile icoanei. Primii creştini pictau câte un chip al Maicii Domnului într-o catacombă. Acolo era trăire şi nu o teologie pusă în tratate. Noi trebuie să revenim acolo, adică să cerem minţii să fie pregătită pentru a privi lucrurile în adâncul lor, pentru a avea din nou simplitatea lucrurilor, altfel ne pierdem în vâltoarea lumii de astăzi şi vorbim mult, dar sunt lucruri care trebuie tăcute. Ar trebui să vorbească tăcerea.
paul gherasim1
Paul Gherasim, Acuarelă şi purpură
Să-ţi dai seama că nu poţi mai mult şi să spui: Ajută-mă Doamne!


Vă rugăm să spuneţi un cuvânt către tineri.

Fiindcă mă întrebaţi despre tineri, vă spun că mă interesează ceea ce rămâne după mine. Viaţa este a lor de aici încolo. Noi trebuie să înţelegem încercările prin care trecem astăzi. Dacă le înţelegem, putem să vedem şi transparenţa unei vieţi personale, dar să plecăm de la „acum” – şi când spunem „acum” noi ne gândim şi la cei pe ale căror urme mergem. Noi suntem acum, dar suntem şi acum 2000 de ani pentru că plecăm de acolo. Dacă nu plecăm de acolo înseamnă că trăim într-o viaţă dezordonată a istoriei, deoarece acolo este începutul, Cuvântul lui Dumnezeu. Eu am trăit şi am cunoscut oameni cu adevărat trăitori.
Puteţi să ne daţi câteva exemple?
Ioan Alexandru era unul dintre acei oameni care a ars până la capăt. Am mai cunoscut un alt poet, pe Daniel Turcea. S-a tipărit la Iaşi o carte cu ultimele lui versuri, care sunt rugăciuni. Părintele Dumitru Stăniloae spune că a fost cel mai însemnat poet creştin ortodox. A murit la 33 de ani. Eu sunt apropiat de poezie în sensul acesta creştin… poezia este un prag al teologiei.
Cum se poate întoarce omul la simplitatea despre care vorbeaţi mai devreme?
Să recunoşti că eşti limitat şi numai cu ajutorul lui Dumnezeu poţi să ajungi la răspunsuri. Altfel, dacă nu ai ajuns să-ţi recunoşti limitele nu poţi să faci lucruri care să dea sens binelui şi frumosului. Nu e aşa cum ne închipuim noi: am ajuns artist, am învăţat şi acum tot ce fac eu e bun şi frumos. Ca să ajungi să-ţi dai seama cu adevărat unde te afli în experienţa ta trebuie să cauţi să înveţi toată viaţa. Viaţa este un studiu permanent, dar studiul acesta îl faci prin darul pe care ţi l-a dat Dumnezeu. Împlinirea acelui dar cere o experienţă de o viaţă. Acest lucru se întâmplă ca să-ţi dai seama că atunci când înaintezi spre bine se cere să ai cunoştinţă de neajunsurile tale. Adică să-ţi dai seama că nu poţi mai mult şi să spui: „Ajută-mă Doamne! Nu pot mai mult!”. Dar pentru asta trebuie să-ţi dai seama că ai ajuns la un prag al neputinţei, deoarece dacă ai modele şi ai luat un model de urmat, acela te ajută să vezi cum stai tu faţă de modelul respectiv.
Cum îşi pot găsi tinerii modele în zilele noastre?
Prin grija de a nu greşi, dar şi prin conştiinţa că are de descoperit viaţa, care nu e aşa cum i se pare că este. Descoperi viaţa prin ceea ce vezi în lume şi prin faptele tale, dar trebuie să vezi cum stai şi tu, cu ce contribui la îmbunătăţirea lucrurilor, să fii un mic exemplu de trezire. Însă nu poţi să ajungi să spui că Dumnezeu este măsura în toate şi că numai prin voia Lui şi voinţa ta de a o primi ţi se descoperă calea, decât dacă ţi-ai recunoscut limitele.
Cum erau părinţii dumneavoastră?
Eu sunt dintr-un sat din preajma Sucevei. Acolo oamenii erau credincioşi. Bunicii nu ştiau carte, dar aveau o învăţătură mult mai adâncă. Ei ţineau foarte mult la cuvânt. Aţi auzit cum se vorbeşte astăzi? „Da, da, da, da…” Şi asta o spun şi oameni care au o învăţătură mai adâncă, chiar teologică. Vedeţi ce uşor se iau cuvintele acestea… din aer.
În lumea de astăzi în care se vorbeşte mult. Vorbesc şapte oameni unul peste altul, vorbesc repede, nici nu ai timp să auzi ce cuvinte au rostit. Un cuvânt este rezultatul unui gând clar, iar atunci când ai rostit un cuvânt trebuie să se simtă că l-ai gândit, că l-ai trăit. Îi transmiţi şi celuilalt putinţa de a respira şi de a trăi împreună cu tine întrebarea şi răspunsul. Să ne ferim să dăm sfaturi fără răspundere. E nevoie de multă grijă pentru că un sfat este un răspuns, iar un răspuns este o răspundere. Un ţăran când spunea un „da” era „DA”. Am auzit odată un bătrân vorbind cu un ţăran şi spunea: „Am zis odată da, nu repet cuvântul. Înseamnă să anulez ce am spus.”
Dragoste fără milă nu se poate


Sunt mulţi tineri în zilele noastre care nu se mai căsătoresc, sau se căsătoresc la vârste târzii, chiar şi dintre cei din Biserică. Care credeţi că este cauza şi cum se poate depăşi această situaţie?

Dacă oamenii nu mai au încredere unii în alţii şi dacă un cuvânt nu mai e cuvânt, totul devine o convenţie şi atunci tinerii trăiesc într-o nesiguranţă. Şi ce exemple pot lua tinerii când văd cu câtă uşurătate se calcă peste rânduielile vieţii adevărate. Cum se căsătoresc unii de şapte ori şi lasă mai apoi soţii cu copii, cum se prezintă la televizor sfidarea celor săraci prin cheltuirea unor sume imense pentru de către cei bogaţi pentru spectacole televizate. Mai este un lucru important: se ajunge să nu se mai înţeleagă cuvântul iubire. Spunea cineva: „Nu vreau să mă iubească din milă”. Păi, dacă nu te iubeşte din milă, devii un obiect care îţi place, apoi îl arunci şi iei altul, prin urmare, iubire fără milă nu există. Mila are un înţeles adânc de tot, uneori îi cerem şi lui Dumnezeu milă: ”Doamne ai milă”.
Ioan Alexandru atunci când se ruga cu familia, după ce termina rugăciunea spunea: ”Doamne, ai milă de neamul şi de ţara aceasta”. Atunci când te rogi ceri mila şi îndurarea lui Dumnezeu. Îndurarea înseamnă a fi prezent la durerea lumii, pentru că mila şi îndurarea au o legătură.
02_raster_copy
Paul Gherasim, Alfa şi Omega
Jertfa începe cu ceva aparent mărunt

Care este semnificaţia jertfei în viaţa omului?

Dumnezeu a rânduit toate atunci când a făcut lumea. A văzut că totul este frumos foarte şi a rânduit ca fiecare om să-şi aibă viaţa lui, care să cuprindă şi jerfa. Dumnezeu a rânduit ca fiecare să aibă un dar. Cuiva i-a dat o încercare mai grea, unuia prin artă, altuia prin ştiinţă, altuia prin filosofie. Ţăranul şi-a înţeles darul lui şi l-a împlinit, de aceea este un exemplu. Fiecare pe măsura credinţei şi a puterii lui.
Oamenii, în trecut, când aveau toţi câte ceva de făcut din ceea ce au învăţat şi moştenit de la înaintaşi, aveau un dar: să fii dascăl, tâmplar, pictor, pietrar, brutar, slujitor la altarul bisericii. Aşa era în trecut. Toţi îşi foloseau darurile prin meşteşuguri. Oamenii erau lăsaţi să slujească unii altora şi adesea dintre acei oameni au fost unii care au reuşit mai mult. Uneori lucrurile mici spun mai mult decât lucrurile care dau oamenilor sentimentul de a se înălţa.
Jertfa e de înţeles ca o urmare a darului pe care ţi l-a dat Dumnezeu şi trebuie să cauţi să îndepărtezi gândurile care sunt străine de împlinirea darurilor. Dumnezeu îndepărtează gândurile care sunt străine de împlinirea darurilor, nu le cere oamenilor să se jertfească la fel ca primii creştini. Aceia au avut darul acesta, dar mai târziu au fost oameni ai Bisericii care s-au ferit să se ducă direct să devină martiri. Dumnezeu nu ne cere jertfa în forma asta, ci o hotărâre mică, la fel ca un dar al Său. Pentru oamenii care vorbesc de rău unii despre alţii, jertfa este faptul că îşi revin şi îşi dau seama că nu e bine să vorbeşti de rău pe cineva. Jertfa începe cu ceva aparent mărunt, Dumnezeu nu ne cere lucruri mari, nu-i cere omului să-şi pună capul sub sabie. Despre cum se poate ajunge acolo rămâne o taină. Cine poate să vorbească? Noi trebuie să avem grijă şi când gândim şi când vorbim pentru că despre unele lucruri nu putem vorbi.
Spunea Părintele Sofian că vom da socoteală de fiecare cuvânt.
Pentru cuvânt vom da mare socoteală, chiar şi pentru gând. Pentru gând răspunzi în faţa lui Dumnezeu tot prin gând. Cu gândul nu e glumă.
Interviu cu Paul Gherasim realizat de Alexandra Nadane
preluat de pe: http://vremurivechisinoi.blogspot.com/

Contact Form Powered By : XYZScripts.com