Header image

Despre darul lacrimilor

16:10, marți, 15 noiembrie, 2016 | Cuvinte-cheie: , ,

În Ortodoxie lacrimile și plânsul pentru păcate nu este văzut doar ca o fază a vieţii duhovnicești, ci ca un mod de a caracteriza ansamblul ei. Cuvioșii Părinți ca ava Arsenie, ale cărui şiroaie necontenite de lacrimi îşi făcuseră un făgaş în pieptul său (din cauza plânsului îi căzuseră genele) – erau priviţi drept icoane ale inimii curate.

Lacrimile îl eliberează pe creștinul ortodox de păcate şi zidesc virtuţile; asemenea tuturor celorlalte nevoinţe ascetice, ele nu sunt niciodată lăsate în urmă. Lacrimile erau văzute ca daruri ale harului lui Dumnezeu. Cuviosul Pimen cel Mare vorbeşte despre natura capricioasă a lacrimilor, relatând despre un frate chinuit, incapabil de a plânge, căruia i s-a reamintit că Israel a trebuit să aştepte 40 de ani pentru a intra în pământul făgăduinţei. El compară neregularitatea lacrimilor cu cea a ploilor, amândouă trebuind să fie exploatate oricând s-ar întâmpla să cadă, pentru că lacrimile „vin de sus” pentru ca să cureţe trupul şi sufletul.

În primele capitole ale tratatului său “Despre rugăciune” Evagrie comentează că cei ce vieţuiesc în Domnul „plânsul îi umple de bunătăţi duhovniceşti”. Etapele iniţiale ale nepătimirii sunt însoţite de „lacrimi şi un dor nemărginit după Dumnezeu” (Evagrie observă că plânsul „înmoaie şi hrăneşte sufletul mai bine decât orice altceva”). În lupta duhovnicească cu patimile – lacrimile combat mândria şi alte gânduri rele. Evagrie menţionează însă că mulţi care plângeau pentru păcatele lor, au uitat scopul adevărat al plânsului lor şi şi-au pierdut minţile în mândrie şi în slava deşartă.

În textele Cuviosului Macarie cel Mare lacrimile sunt desfătarea şi pâinea nevoitorului. Pocăinţa, rugăciunea și lacrimile sunt întotdeauna strâns legate între ele. Lacrimile spală nefericirea noastră şi îngăduie luminii Mântuitorului să strălucească în inimile noastre. Duhul Sfânt se roagă şi suspină pentru noi: ”De asemenea şi Duhul vine în ajutor slăbiciunii noastre, căci noi nu ştim să ne rugăm cum trebuie, ci Însuşi Duhul Se roagă pentru noi cu suspine negrăite” (Romani, 8, 26). Focul Duhului se amestecă cu virtutea plânsului şi cu celelalte virtuţi pentru a le face roditoare.

Sfinţii Părinţi ne învaţă că „agerimea duhului” şi „rugăciunile curate şi înflăcărate” pot fi date oricui şi oricând. Fericitul Diadoh scrie: „…Când sufletul se află sub lucrarea Duhului Sfânt, el cântă şi se roagă în toată destinderea şi dulceaţa numai cu inima… Această stare e urmată numai de lacrimi duhovniceşti, iar după aceea de o mulţumire iubitoare de linişte”.

Lacrimile sunt cea mai comună formă de experienţă duhovnicească, cuprinzând atât o întristare, cât şi o adâncă bucurie. Punctul de ancorare pentru lacrimi este întristarea, fiindcă în învățătura ortodoxă recunoaşterea păcătoşeniei este temelia desăvârșirii duhovnicești. Sfinţii (şi mai cu seamă ei), îşi petreceau zilele într-o permanentă conştiinţă a păcatului; înviorarea duhovnicească ivindu-se din lacrimi şi întristare.

Un text ascetic probabil din secolul al IV-lea conţine prima referinţă existentă la „darul lacrimilor”. Acest text a fost atribuit Sfântului Atanasie cel Mare. În acest text se notează, că aducerea-aminte de păcate produce lacrimi, urmate de „bucuria de nespus” a cercetării lui Dumnezeu. Unii Părinţi observau că „ochii lor erau adeseori ca o cremene foarte tare” chiar şi atunci când doreau să plângă din toată inima. Darul lacrimilor este dincolo de controlul omului. Cu toate acestea, aducerea-aminte de păcatele proprii poate fi adesea un prilej pentru darul lacrimilor.

Alte cauze a lacrimilor sunt frica de iad şi aducerea-aminte de judecata lui Dumnezeu. Acestea pot produce „voioşia duhului”, deşi întristarea şi teama se potrivesc începătorilor, iar contemplarea binecuvântărilor lui Dumnezeu într-o bucurie negrăită aparţine celor „curaţi cu inima”.

O cauză a lacrimilor e şi întristarea celor drepţi pentru păcatele celorlalţi. Sfântul Grigorie cel Mare în „Învăţăturile morale plecând de la cartea lui Iov” enumeră cauzele lacrimilor care constau dintr-o străpungere ce se iveşte din:

1. – aducerea-aminte de păcatele trecute – „unde am fost”;

2. – aducerea-aminte de judecata lui Dumnezeu – „unde voi fi”;

3. – recunoaşterea păcatelor săvârşite şi a răutăţilor – „unde sunt”;

4. – contemplarea bunătăţilor Împărăției Cerurilor – „unde nu sunt”.

E necesar de a accentua, că lacrimile forţate, acelea ce pornesc din sentimentalism, sunt fără sens în viaţa duhovnicească: lacrimile de pocăință „vin de sus” – sunt un dar de la Dumnezeu. Există întotdeauna un risc în încercarea prea stăruitoare de a plânge, fiindcă şi aici, ca şi în toate nevoințele ascetice, apare posibilitatea disperării. O astfel de disperare duce inevitabil la părăsirea rugăciunii. Fericitul Diadoh menţionează despre lacrimile de întristare pentru păcat şi mărturisirea păcatelor, dar şi despre „o întristare plăcută” şi despre „lacrimile fără întristare”, care urmează lacrimilor de pocăinţă. Rugăciunea în Duhul Sfânt aduce „lacrimi duhovniceşti”, iar în tăcerea cugetării la măreția lui Dumnezeu mintea e ocupată de gânduri „înlăcrimate”.

În scrierile Sfinților Părinților (Sfântul Atanasie cel Mare. Viaţa şi petrecerea Părintelui nostru Antonie cel Mare) găsim scos în evidență și adevărul, că cugetarea la viața și slava viitoare produce încă şi mai multe lacrimi, decât întristarea pentru păcatele trecute şi prezente. Roadele unei asemenea cugetări și contemplaţii sunt o „bucurie cu anevoie de suportat” şi o „voioşie nemăsurată”.

Rugăciunea însămânţată cu lacrimi aduce rodul bucuriei.

Protodiacon Ioan Munteanu

cf83ceaccf81cf89cf83ceb70242-e1264242079341

Contact Form Powered By : XYZScripts.com