Header image

Despre dragoste şi desfrâu

Părinte, cum este cu inima şi cu mintea? Cine trebuie să conducă şi cine nu?

Am un prieten care a fost SPP-ist şi a fost în garda mai multor preşedinţi români. Şi l-am întrebat: Ce faceţi când preşedintele iese din traseul planificat? El mi-a răspuns că se întâmplă de multe ori aşa, nu au ce să facă, nu îl opresc, însă când se întâmplă asta, ei devin mai atenţi, îi avertizează pe toţi şi în momentul când văd un pericol – cineva scoate un obiect sau dă să arunce cu ceva –, ei sar pe preşedinte, îl iau şi îl duc unde vor ei. El nu mai are nimic de spus, nu mai este preşedinte în momentul acela.

Cam aşa este şi cu inima şi mintea: inima este preşedintele şi mintea este bodyguard-ul. Inima ne conduce, pentru că spune Mântuitorul: „în inimă este comoara noastră şi Împărăţia cerurilor acolo se sălăşluieşte” (cf. Lc. 6, 45; Lc. 17, 21). Ea conduce, ea ne conduce, ne îndrumă, ne călăuzeşte. Ea este şi motorul care ne dă râvna şi curajul de a merge mai departe. Însă mintea trebuie să fie de pază. În momentul când inima o ia razna şi este în pericol, atunci se schimbă rolurile: mintea ia conducerea şi inima trebuie să se supună. Dar nu invers! De aceea trebuie să învăţaţi să vă cercetaţi inima şi să vă cunoaşteţi inima, să-i învăţaţi raţiunile. Altminteri viaţa devine seacă şi tristă. Şi viaţa nu este tristă; viaţa este frumoasă.

Dragostea şi îndrăgostirea sunt acelaşi lucru?

Când eram în şcoala militară am avut un profesor, un ofiţer, care ne preda psihopedagogie. La un moment dat, la unul dintre cursuri, a pus întrebarea: „Cam cum credeţi voi că se petrec lucrurile cu îndrăgostirea? Să vă explic eu cum stă treaba!” A început să ne explice. Pe măsură ce ne explica, începeam să îi dăm dreptate, dar la sfârşitul cuvântului l-am urât pentru că răsturna tot ce era mai frumos, mai înălţător în ceea ce priveşte iubirea. El spunea aşa: „Procesul acesta de îndrăgostire este un proces matematic. Te întâlneşti cu o fată şi îi provoci anumite emoţii. Arta este să ştii ce anume îi provoacă o emoţie mai puternică sau mai puţin puternică. Dacă reuşeşti să-i provoci nişte emoţii succesive, fata aceea se va trezi că este îndrăgostită de tine, că nu mai poate fără tine.”

Mi-a trebuit mult timp ca să înţeleg unde greşea. Aceasta nu este dragoste cu adevărat. Este un proces chimic, psihologic, sau cum vreţi să-i spuneţi. Oricum, este trupesc şi nu altfel. Simţi că ai nevoie de respectivul pentru că ţi-a făcut anumite lucruri. Procesul trupesc de îndrăgostire nu are cum să treacă de primul pas, de primul test, dacă vreţi, care este încrederea. Trebuie să treceţi pragul încrederii, care este foarte greu de trecut, să renunţaţi să aşteptaţi ceva în schimb.

Dacă cineva te lasă să-l iubeşti este mare minune. Prinde-l, nu-l lăsa, străduieşte-te să-l iubeşti cât poţi de mult şi inima singură îşi va găsi cale către cealaltă inimă; acesta nu mai este nici un proces chimic, nici mecanic, nici matematic, nici măcar metafizic, acesta este un proces dumnezeiesc: inima îşi găseşte cale către cealaltă inimă.

Cum să îmi dau seama dacă iubesc cu adevărat persoana cu care sunt împreună?

Un Părinte a răspuns astfel la o întrebare similară: „Andrei, tu chiar vrei să ştii cum să faci ca s-o iubeşti pe Maria?” „Da!” „Măi, sigur nu vrei să faci din Maria jucăria ta?’’ „Nu!’’ „Bine! Dacă vrei numaidecât să ştii, eu îţi spun: dacă vrei să o iubeşti pe Maria, împlineşte-i poruncile!’’ Cum vrei tu să îi arăţi unei fete că o iubeşti, dacă nu îi arăţi în primul rând că există pentru tine, dacă nu îi arăţi că ai încredere în ea?

Cum să îmi dau seama dacă persoana cu care sunt împreună este cea aleasă? Cum ar trebui să mă comport, cum să am inima faţă de ea?

Primul lucru practic, concret, pe care vi-l pot spune şi pe care îl puteţi face în acest sens este ca atunci când aveţi o pornire de dragoste către cineva să nu vă apucaţi să o exteriorizaţi imediat. Nu puneţi mâna pe telefon, nu trimiteţi e-mail; ţineţi-o puţin în inimă la dospit, ţineţi persoana respectivă, gândul acela puţin în inimă şi vedeţi ce se va întâmpla după aceea. O să rămână aproape mai nimic din el pentru că se duce foarte multă zgură. În pornirea aceasta de dragoste sunt foarte multe componente, să le spunem aşa, mai trupeşti ori mai puţin trupeşti, mai psihologice ori mai puţin psihologice, mai duhovniceşti ori mai puţin duhovniceşti. Sunt foarte amestecate, foarte confuze şi încearcă să te ia pe sus. Lăsaţi inima să aleagă, să discearnă; lăsaţi inima să îşi arate puterea ei de a deosebi – are o putere foarte mare de a deosebi – lăsaţi-o! În felul acesta vă şi îmbogăţiţi inima, vă şi întâlniţi cu persoana respectivă în inima voastră.

Acolo, în inima voastră, o să vedeţi în scurt timp care este situaţia relaţiei voastre cu persoana respectivă. În scurt timp o să ziceţi: „Ei, parcă nu merită.” Sau dimpotrivă, dacă sentimentul creşte, şi dacă într-adevăr dă pe dinafară atunci da, sfinţi să fiţi şi tot nu vă puteţi opune. Dar lăsaţi inima să hotărască ea lucrul acesta, pentru că acolo, în inimă, eşti tu cu sinele tău, faţă în faţă – atunci inima se face ca un cuptor de foc în care nu rezistă nici o zgură. Acolo se împlineşte, nu se consumă, relaţia la nivelul cel mai înalt şi mai profund totodată, pornind de la lucrurile imediate – simţi nevoile imediate ale celuilalt, dacă îi e sete, sau foame –, până chiar la aspiraţiile lui, la lucrurile fine, duhovniceşti. Aşa făcând o să vă daţi seama şi care e dragostea adevărată.
Dacă reuşiţi ca în rugăciunea voastră foarte intimă, foarte personală, să aduceţi pe cineva, persoana respectivă e mare pentru voi, pentru inima voastră.

Cum să ne cercetăm inima?

Nu este foarte greu. Puneţi-vă la rugăciune, staţi în faţa lui Dumnezeu fără să faceţi nimic. Nu trebuie să ziceţi „Doamne Iisuse”, nu trebuie să citiţi paraclise, acatiste, nu, nimic. Vă puneţi în fotoliu, în pat, în scaun, unde vreţi, unde vă simţiţi mai „voi” şi staţi aşa, fără să faceţi nimic, însă conştienţi de prezenţa lui Dumnezeu. Staţi voi, aşa cum sunteţi, în faţa lui Dumnezeu. Dacă vreţi să faceţi ceva – faceţi, însă important este să staţi în faţa lui Dumnezeu. Petreceţi cât mai mult timp cu voi înşivă, singuri, şi inima voastră singură va începe să vă vorbească, să vă spună, să vă întrebe, să vă arate.

Cum trebuie să procedăm cu acei băieţi care vor să trăim în concubinaj? Este corect?

Răspunsul este de la sine înţeles. Concubinajul, asta lăsând la o parte păcatul grav pe care-l reprezintă, oferă doar un surogat de relaţie. Împlinind numai pofta trupească, el obligă de fapt sufletul să se supună trupului ca un rob, reduce sufletul la starea de accesoriu. Despre ce fel de iubire, de relaţie mai poate fi vorba? Nu vă mulţumiţi cu orice, mai ales voi, fetelor. Nu renunţaţi la demnitatea voastră, nu vă lăsaţi călcate în picioare. Sunteţi mult mai presus decât toate acestea.

Putem schimba ceva la persoana dorită?

Nu. Zic „nu” pentru că de obicei noi urmărim doar schimbări exterioare, şi asta este extraordinar de nociv într-o relaţie, deoarece ne face să uităm cu totul de chipul lui Dumnezeu din celălalt, de acel „ceva” care-l face deosebit. Dacă o iubim nici nu încercăm să schimbăm ceva la o persoană iubită. Mitropolitul Antonie de Suroj zice: „Iubirea nu este oarbă, iubirea tocmai prin asta se caracterizează, prin limpezime, prin vedere; ea vede tot, şi mai ales defectele”. Iubirea vede tot, însă se comportă exact ca acel iubitor de icoane, care observând o icoană foarte veche şi foarte deteriorată, reuşeşte să vadă dincolo de rupturi şi de mizerii, reuşeşte să vadă chipul dintru început al icoanei. Vede dincolo de rău, vede binele şi nu numai că îl vede, dar este gata să îşi pună viaţa în slujba restaurării acelei icoane.

De multe ori vin oameni căsătoriţi, cu probleme, se ceartă de nu se mai poate şi încep să îşi arunce unul în faţa celuilalt: ea că el e prea bădăran şi că o face de râs, el că ea nu ascultă şi vorbeşte prea mult, etc. Şi după ce se potolesc îi întreb: „Ia spune-mi tu, când ai luat-o pe ea de soţie nu cumva ţi s-a părut ţie că e cea mai şi cea mai?” „Da!” „Şi de ce ai luat-o? Să o creşti sau să o iubeşti? Ai luat-o pentru că tu ai fost singurul care a reuşit să vadă dincolo de toate acele defecte, acel chip interior, acel frumos din ea pe care nu îl vede nimeni altcineva! Nu ai luat-o ca să îi faci nimic altceva decât să o iei aşa cum este. Pentru că aşa cum este, este cea mai frumoasă. Este cea mai frumoasă pentru tine, desigur, pentru că tu ai reuşit să vezi acel ceva din ea”. Deci, nu iei pe cineva să îl creşti, îl iei să îl iubeşti aşa cum este. Este totuşi o direcţie, una singură în care nu numai că se poate să-l schimbi pe celălalt, dar chiar eşti dator să faci asta, în virtutea aceleiaşi iubiri. Este vorba de cuvântul Sfântului Apostol Pavel care zice că „bărbatul necredincios se sfinţeşte prin femeia credincioasă” şi invers. Adică dacă este vreo schimbare, atunci aceea să fie doar în direcţia sfinţirii noastre. Restul se „reglează” de la sine. Uneori avem doar părerea că ce vedem noi sunt defecte. Însă aşa cum v-am spus, raportând la Hristos, la măsura sfinţeniei, toate se limpezesc.

Dar nu trebuie să îl şi mustrăm cu blândeţe, cum se pune în Sfânta Scriptură?

Tot în Sfânta Scriptură se spune „Dacă este ceva vrednic de mustrare”, dar dacă nu, nu. De aceea, dacă vrei să vezi ce este vrednic de mustrare cu adevărat şi nu ştii clar, mai amână puţin, mai aşteaptă, că doar nu dau turcii; ai răbdare, nu îi spune acum, mai lasă, lasă-ţi inima să se aşeze şi după ce se aşează inima şi în continuare spui lucrul acela, atunci îl vei spune cu blândeţe. Nu cauţi să îl schimbi; dacă îl mustri cu blândeţe îi atragi atenţia.

Cum pot birui patima desfrânării?

Zic Sfinţii Părinţi: „Oricât de sfânt ai fi nu o să poţi birui decât cu fuga”. Nimeni să nu se înşele vreodată că poate sta în faţa acestei patimi şi să biruiască. Niciodată, niciodată, oricât de sfânt ar fi. Aici înţelegem că nu putem primi pricinile păcatului, încrezându-ne în noi că vom rezista. Nu putem sta în faţa pricinilor desfrânării şi să ne luptăm, să ne amăgim zicând: „Asta nu-i nimic. Eu pot face faţă la provocarea asta şi nu o să se ajungă nicăieri…” Bărbăţia nu înseamnă mândrie prostească, nu înseamnă încredere în sine, ci stăpânire de sine. Ne luptăm cu pricinile, cu tentaţiile care se ridică în noi, cu dorinţele care vor să pună stăpânire pe inima noastră. Însă când vedem că locul, contextul în care ne aflăm prilejuieşte păcatul, atunci bărbăţia constă tocmai în a fugi, asemenea Sfântului şi Dreptului Iosif, care a fugit lăsându-şi în urmă până şi haina. Iar al doilea lucru foarte important este că trebuie să învăţăm, şi asta repede, să urâm păcatul cu toată puterea. Cum zice în psalmi: „Cu ură desăvârşită l-am urât pe el” (cf. Ps. 138, 22). Dacă nu urăşti păcatul acesta, nu se dezlipeşte de tine, stă lângă tine lipcă. Deci fugi de el şi urăşte-l cât poţi.

Apoi aleargă la ajutorul lui Dumnezeu, mai ales la ajutorul Maicii Domnului. Este foarte important. Nu la ajutorul oricui, la ajutorul Maicii Domnului. Aduceţi-vă aminte de Maria Egipteanca. Ea, cum știm din viața ei, se ridicase din desfrânare în momentul în care a vrut să intre în biserică. Şi nu a putut. Şi-a dat seama atunci, neputând să intre în biserică de trei ori la rând, că starea ei nu se potrivea deloc cu starea pe care ar trebui să o ai ca să intri să te închini la Crucea lui Hristos. Şi atunci ce a făcut? Este extraordinar! S-a dus la Maica Domnului. Ea, cea mai desfrânată, s-a dus la cea mai curată! Şi de ce vă zic asta? Pentru că atunci când aveţi vreo ispită de genul acesta de necurăţie, că-i cu mintea, că-i cu sufletul, cu trupul, primul lucru pe care vă vine să îl faceți este să fugiţi de Maica Domnului. Ei bine, atunci să vă duceţi la Maica Domnului, atunci, pentru că numai ea poate să vă ajute imediat. De ea fug dracii ca de nu ştiu ce.

Numai Maica Domului ştie cu adevărat, dar cu adevărat, ce înseamnă înălţimea fecioriei. Din acest motiv, numai ea vă poate ajuta cu treaba aceasta. Deci, când aveţi ispite de genul acesta, mergeţi rapid la Maica Domnului. Cum ziceam noi în armată: Fuga, marş! Asta înseamnă peste 370 de paşi pe minut! Să vă văd că alergaţi aşa!

Trebuie să mergem şi la duhovnic?

Evident că la duhovnic trebuie să vă eliberaţi de păcatul acesta. Dar ce faceţi până ajungeţi la duhovnic? Avva Pimen cel Mare a fost întrebat: „Cât timp va avea putere păcatul asupra omului?” Şi el a zis: „Când a zis omul: «Am greşit, iartă-mă!» a încetat păcatul asupra lui.” Aici este o distincție pe care ar trebui să o învăţaţi pentru că veţi avea nevoie de ea. Una este puterea păcatului asupra ta şi alta este prezenţa păcatului în tine. De îndată ce omul a zis: „Am greşit, iartă-mă!”, a încetat păcatul asupra lui, a zis Avva Pimen cel Mare. Adică de îndată ce te-ai pus înaintea lui Dumnezeu şi ţi-ai reprecizat poziţia, şi zici: „Doamne, am greşit, dar eu pe Tine Te vreau. Am greşit, iartă-mă!”, din momentul acela păcatul a pierdut frâiele prin care te conducea pe tine. N-a dispărut din tine. El va dispărea abia atunci când te vei duce la spovedanie şi vei mărturisi. Dar până să ajungi la spovedanie, ai nevoie de momentul acesta de reprecizare a poziţiei tale în faţa lui Dumnezeu, de trezire şi de a pune iar începutul cel bun, de a o lua iar de la zero: „Am greşit dar ce a fost a fost, hai să o luăm de la început.”

Ce înseamnă să ai curaj? Cum putem să îl dobândim?

Numai din relaţia cu Dumnezeu. A fost întrebat un părinte în Pateric cum să dobândim smerenie şi el a răspuns: „Stai lângă cel smerit, sălăşluieşte-te lângă cel smerit”. Să ştiţi că virtuţile acestea esenţiale – smerenie, iubire, bărbăţie –, sunt foarte molipsitoare pentru că ele vin de sus în jos, vin de la Dumnezeu. Staţi pe lângă cel care are aşa ceva şi o să vă molipsiţi de la el. Altfel nu.

Nu ştiu pe ce cale să o apuc: mănăstire sau căsătorie. Ce să fac?

Nu îţi recomand altceva decât rugăciune foarte insistentă şi o cercetare amănunţită, cu inimă de judecător. Pune lucrurile pe masă şi fii sincer: ce vrei? Dar numai alege una. Nu sta aşa. Cum zicea Părintele Arsenie Papacioc: „starea de nehotărâre e stare de iad”. Alege o cale. Dar nu alege aşa, oricum. Pune-te cu cărţile pe masă, sincer, şi alege. Şi atunci ce se va întâmpla? Cum zice în psalmi: „Cine este omul care se teme de Domnul? Lege va pune lui în calea pe care a ales-o” (Ps. 24, 13). Cine a ales-o? Omul. Din text e clar că omul a ales calea aceea. Dar care om? Care se teme de Domnul. Deci vrei să alegi o cale care să îi fie plăcută lui Dumnezeu? Alege! Bun, ai ales-o pe aceea. Ei bine, Dumnezeu îţi va pune o lege în calea aceea, îți va pune nişte jaloane, că ai jura că aceea a fost calea pe care a vrut-o Dumnezeu pentru tine. Chiar dacă nu a fost aceea, nu contează. După ce ai ales-o, Dumnezeu pe aceea o ia şi o îmbrăţişează ca şi cum e cea pe care ţi-a dat-o El. Numai să o faci în condiţiile acestea: să te temi de El şi pentru El să o faci şi atunci orice cale ai lua, El ţi-o îndreaptă şi te duce exact unde trebuie.

Vreau să mă căsătoresc, dar nu am cu cine. Ce să fac?

Roagă-te, Dumnezeu îţi va trimite. Nu se poate să nu o facă.

Suntem foarte împrăştiaţi. Cum ne putem aduna? Începem un lucru şi nu îl ducem la bun sfârşit. Ce putem face?

Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Nu o să poţi niciodată să faci un lucru cu forţa necesară şi cu râvna trebuincioasă dacă nu vei fi convins mai întâi că acel lucru îţi este ţie de folos”. Deci în primul rând cercetaţi-vă, fiţi foarte treji, foarte conştienţi de ce faceţi un lucru, pentru ce vă trebuie lucrul acela şi după aceea puneţi-vă şi faceţi-l. Aşa vă puteţi aduna, fiind mai treji; împrăştierea înseamnă absenţă, înseamnă că nu trăieşti.

Care este limita dintre a-ţi vedea la rece păcatele, ca un judecător, şi a intra în deznădejde din cauza asta?

Limita este „Iartă-mă!”. „Iartă-mă” este ca un cursor, îl pui fie la început, fie la sfârşit. Dacă îl muţi mai încolo deznădejdea e gata. Dacă după ce ai început să îţi vezi păcatele zici repede „Iartă-mă”, nu mai încape deznădejdea.

Doresc să pot să îmi iubesc aproapele, dar mă surprind deseori invidiind pe cei de lângă mine. De ce?

Pentru că încă nu am gustat adevărata iubire, adevărata smerenie. Îţi doreşti tu să îl iubeşti pe aproapele? Până nu vrei să îl iubeşti pe aproapele ca dintr-o poruncă, ca şi cum de asta depinde viaţa ta, nu cred, nu te cred că vrei să îl iubeşti pe aproapele. Când vrei să faci lucrul acesta atunci te sileşti, te rogi, nu ai linişte până când Dumnezeu nu îţi dă răspuns, nu te ajută să îl faci. Când tu Îl stresezi atâta pe Dumnezeu cu problema aceasta se va întâmpla ca în pilda cu judecătorul nedrept şi cu văduva: îți va face dreptate ca să nu vii mereu să-i faci supărare (cf. Lc. 18, 1-8). Vrei să îl iubeşti pe aproapele? Ia-l cu tine la rugăciune şi atunci vei vedea. Adu-l cu tine la rugăciune până se rezolvă problema.

Suntem foarte grăbiţi, nu mai avem timp de rugăciune. Ce să facem?

Spunea Mitropolitul Antonie de Suroj: „Aşa să vă rugaţi, aşa să staţi la rugăciune, ca şi cum aţi avea o veşnicie la dispoziţie cu Hristos”. Ai doar 10 minute timp pentru rugăciune, pentru că trebuie să pleci la şcoală? Pune alarma să sune şi ia-ţi grija de la timp. Şi acele 10 minute stai liniştit în faţa lui Hristos, ca şi cum stai în veşnicie. Împotriva acestui timp care se va strânge şi se va scurta până când nu va mai fi, întotdeauna este la îndemâna noastră veşnicia. Dar petreceţi-vă veşnicia cu Hristos. Începeţi de pe acum să faceţi lucrul acesta ca să nu vă treziţi mai târziu că va trebui să vă petreceţi veşnicia cu un străin. Zice Sfântul Simeon Noul Teolog: „Atâta cât Îl vom vedea pe Hristos în viaţa aceasta, atâta Îl vom vedea şi în cealaltă”. Să nu fie nouă să nu Îl vedem deloc în cealaltă viaţă.

Selecţii din dialogul dintre Protos. Hrisostom C. și tinerii aflați la Mănăstirea Putna pe 1 ianuarie 2012

182976.p

Contact Form Powered By : XYZScripts.com