Header image

Postul luării în râs

14:29, sâmbătă, 6 decembrie, 2014 | Cuvinte-cheie: , , , , , ,

Împrieteneşte-te cu un copil care să fie calul de bătaie al râsului celorlalţi.

Caută-l, acordă-i atenţie, poate şi câteva dulciuri. Condu-l puţin după ore şi conversează cu el. Încearcă să repari veşmântul sufletesc sfâşiat prin îndrăzneala fără măsură a râsului celor care-i cunosc suferinţa. Poate fi un mic defect, un fel de a se bâlbâi, dar galeria de râs i-l amplifică până la dimensiunea unei adevărate cocoaşe.

Luarea în râs este forma cea mai joasă a defăimării şi îmi aminteşte întotdeauna de scuiparea lui Iisus.

Poate ar trebui ca oamenii fără cruci (şi copiii, în general, încă nu au) să n-aibă dreptul de-a îmbrânci un seamăn, chiar în clipa în care îşi urcă Golgota, străduindu-se să-şi păstreze echilibrul până la capăt, sub greutatea dramei lui. Îi vezi chipul aparent liniştit, adesea cufundat în lectură sau în contemplaţie şi din expresivitatea ochilor trişti deduci asprimea crucii nevăzute.

Nu există legi care să-l protejeze pe acest copil de curioşii care confundă băşcălia cu spiritul (doar glumim! doar ne jucăm cu el) şi care ar fi în stare să-l urce pe o masă de ping-pong, arătându-l întregii şcoli:

–          Ia uitaţi-vă măi, ce fraier!

Nici cei mari nu sunt mai delicaţi. Cu greu ar renunţa la râsul de cel altfel decât ei şi adesea, mai curat decât ei.

Sunt aceeaşi pleavă care Îl însoţea pe Iisus şi care, paradoxal, de două milenii n-a fost spulberată de vânt, sau poate da?! Din păcate, în orice timp s-ar naşte, un suflet care se leapădă de crucea sa (care doar o uită, înecându-şi prea adesea amarul în consolările lumii) îşi pierde greutatea şi devine uşor, prea uşor, căpătând consistenţa dizgraţioasă a plevei.

Ascult acatistul Sfintei Cruci, cel mai greu de înţeles, ca bucurie. Mă ajut, citind din Sfântul Macarie Egipteanul: „Fericiti sunt cei care au trecut inspaimantatoarele intinderi ale intunericului, ingrozitoarea noapte, clima secetoasa si rea a pacatului, cei care au intrat in odihna si bucurie.” După această fericire tânjesc.

Am văzut cândva un film despre prietenia dintre nişte oameni cărora

destinul le-a revelat de timpuriu starea de excluşi ai succesului:

un infirm, o pictoriţă care şi-a pierdut copilul pe instalaţiile de joacă, o bibliotecară însărcinată şi terorizată de familie. Încercau să se protejeze unul pe altul de răutatea celor care trăiau dobitoceşte, judecându-i şi folosindu-se de viaţa lor, doar pentru râs. O, şi cât de folositoare este povestea unui om sub cruce, dacă ştii să i-o vezi. Cum să râzi?!

Judecata lumii (ratatule!) nu trebuie să aibă mai multă putere asupra ta decât un vârtej de praf. Acoperă-ţi ochii şi lasă-l să treacă. Apoi ia-ţi crucea ta curată şi urcă mai departe, mulţumind pentru ea.

Avva Veniamin, când avea să moară, a zis fiilor săi: „Acestea faceţi şi puteţi să vă mântuiţi: totdeauna bucuraţi-vă, neîncetat vă rugaţi, pentru toate mulţumiţi; pe calea cea împărătească să umblaţi, milele să număraţi şi să nu defăimaţi!”

Da, luarea în râs este o defăimare şi ea stă în calea mântuirii noastre, căci alungă din suflet frica de Dumnezeu.

Să ne ferim oricând de râsul împreună cu alţii, când un frate este arătat cu degetul. Să fugim de acolo, să ne îndepărtăm de grup, să ne însingurăm, dacă nu-l putem apăra în nici un fel pe cel prigonit. În post, să ne ferim de râs în general, rezumându-ne să păstrăm starea bucuriei, oricând îngăduită şi binecuvântată de Domnul.

Pentru cel chinuit de râsul altora, vreau să copiez un verset din psalmul 93:

„Doamne, când s-au înmulţit durerile în inima mea, mângâierile Tale au veselit sufletul meu”.

Bucuria obţinută prin rugăciune, milă şi iubire se păstrează în suflet cât apa sfinţită, într-un vas curat, exalând luni de zile mirosul de busuioc şi de încăpere plăcută lui Hristos, pe când satisfacţia luării în râs durează doar o clipă. De ce n-am putea renunţa la ea?!

sursa Lumea credintei

Contact Form Powered By : XYZScripts.com