Header image

Despre rugăciunile pentru morţi

12:08, joi, 11 aprilie, 2013 | Cuvinte-cheie: , , , , , , , , ,

Primul lucru care se întâmplă fiecărui suflet îndată după moartea omului, este o judecată. Această judecată care se face cu fiecare suflet în parte se numeşte judecata particulară şi se deosebeşte de judecata cea de obşte sau universală, care se va face cu toţi oamenii odată la sfârşitul lumii şi după învierea trupurilor.Prin această judecată particulară se cercetează starea în care iese omul din viaţa pământească, şi dacă această stare este bună, sufletul este dus de îngeri la fericire, iar dacă este rea, este luat de duhurile necurate la chinuri.

Fericirea la care sunt duşi cei găsiţi vrednici se numeşte «sânul lui Avraam» (Luca 16, 22) sau «Rai» (Luca 23, 43), iar chinurile la care sunt supuşi necredincioşii şi păcătoşii se numeşte «iad» (Luca 16, 23). Că această judecată şi trimitere a sufletelor la rai sau la iad are loc îndată după moarte, vedem din cuvintele Mântuitorului către tâlharul de pe Cruce: …astăzi vei fi cu Mine în Rai (Luca 23, 43) sau din cuvintele Apostolului Pavel: Rânduit este oamenilor o dată să moară, iar după aceea să fie judecata (Evrei 9, 27). Acelaşi lucru îl arată marele Apostol Pavel şi atunci când zice: …doresc să mă despart de trup şi să fiu împreună cu Hristos – şi aceasta e cu mult mai bine (Filip. 1, 23) şi iarăşi: Că mie a vieţui este Hristos şi a muri, câştig (Filip. 1, 21).
Dintre vechii scriitori bisericeşti care vorbesc despre judecata particulară deosebit de cea de obşte, amintim pe Tertulian, care zice: „Sufletul (după moarte) mai întâi trebuie să încerce judecata lui Dumnezeu, ca unul ce a fost pricinuitorul tuturor celor ce le-a făcut, dar el trebuie să aştepte şi trupul său ca să primească răsplată şi pentru ceea ce a făcut cu ajutorul trupului, că s-a supus poruncilor lui”. Încă trebuie de ştiut şi acest lucru: dacă cineva la judecata particulară ar fi fost găsit vrednic de chinuri şi de pedeapsă şi dacă unul ca acesta este creştin şi fiu al Bisericii lui Hristos, mai are o portiţă de scăpare – prin mijlocirea celor vii – din chinurile la care a fost pedepsit de Dumnezeu.

Sectarul: Este exclusă posibilitatea intervenţiei celor vii pentru cei morţi, ştiut fiind că Dumnezeu va judeca pe fiecare după faptele lui şi după dreptate, dând fiecăruia răsplata cuvenită propriilor sale fapte. O judecată făcută pe baza intervenţiei altora n-ar mai fi dreaptă. Sfântul Apostol Pavel vorbeşte lămurit: Pentru că noi toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca să ia fiecare, după cele ce a făcut în trup, ori bine, ori rău (II Cor. 5, 10). Cuvinte asemănătoare cu acestea găsim destule în Sfânta Scriptură şi anume în toate textele privitoare la judecata de apoi.

Preotul: Nu sunt deloc adevărate cele ce cugeţi dumneata şi cei asemenea dumitale. Că Dumnezeu va răsplăti fiecăruia după faptele sale este adevărat (Ps. 61, 11). Dar că posibilitatea de a ne ruga pentru cei morţi este exclusă, acest cuvânt este cu totul străin de adevăr. Noi vedem că în Sfânta Scriptură se pune mare preţ pe rugăciunea unora pentru alţii. Dacă ar fi aşa cum gândeşti dumneata, că n-ar avea nici un folos rugăciunea unora pentru alţii, atunci nici marele Apostol Pavel n-ar fi trebuit să îndemne cu rugăminte pe ucenicul său, Timotei, spre un lucru ca acesta, scriindu-i: Deci, rogu-te, mai întâi de toate, să faci cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri pentru toţi oamenii (I Tim. 2, 1). Iar Sfântul Apostol Iacov spune: Mărturisiţi-vă unul altuia păcatele şi vă rugaţi unii pentru alţii, ca să vă vindecaţi, că mult poate rugăciunea dreptului care se face (Iacov 5, 16). Sfântul Apostol Pavel cere să se facă rugăciune şi pentru el (Ef. 6, 19).
Dar dacă rugăciunile noastre folosesc celor vii, care pricină ar fi să nu le folosească şi celor morţi, odată ce ei trăiesc cu sufletele lor şi de vreme ce Acelaşi Dumnezeu le ascultă şi pe unele şi pe altele? La mărturiile de mai sus se pot adăuga şi altele directe, din Vechiul Testament. Astfel, în Cartea a II-a a Macabeilor (12, 42–45) se arată că s-a adus jertfă pentru ostaşii cei morţi şi apoi se zice: Drept aceea, sfânt şi cuvios gând a fost că au făcut curăţire pentru cei morţi, ca să se slobozească de păcat (12, 46). Iar Sfântul Prooroc Baruh spune: Doamne, Atotţiitorule, Dumnezeul lui Israel, auzi rugăciunea celor ce au murit ai lui Israel… Nu-Ţi aduce aminte de nedreptăţile părinţilor noştri… (3, 4–5).
În chipul cel mai limpede vorbeşte despre aceste rugăciuni Sfânta Tradiţie, începând din primele secole ale Bisericii, după cum arată şi conţinutul Sfintelor Liturghii. Sfântul Ioan Gură de Aur arată că apostolii chiar au rânduit să se facă la Liturghie pomenire pentru cei morţi, zicând: «Nu degeaba au rânduit apostolii să se facă înaintea Tainei celei înfricoşătoare pome-nirea celor plecaţi. Ştiau că mult le foloseşte, multă binefacere aduce celor morţi. Când stă poporul, plinătatea preoţească, cu mâinile întinse şi în faţă stă Jertfa cea înfricoşătoare, cum nu vor îndupleca pe Dumnezeu pentru cei adormiţi? Dar aceasta, numai pentru cei plecaţi cu credinţă».

Sectarul: Dumnezeu chiar osândeşte pe cei ce se bizuiesc pe intervenţiile altor oameni în favoarea mântuirii lor. Căci acestea zice Domnul: Blestemat să fie omul care nădăjduieşte în om şi îşi face sprijin în trup omenesc şi a cărui inimă se depărtează de Domnul (Ier. 17, 5).

Preotul: În acest citat sunt blestemaţi şi osândiţi numai acei oameni care îşi pun nădejdea mântuirii lor exclusiv în ajutorul de la oameni şi nu în cel de la Dumnezeu – faţă de care sunt îndepărtaţi cu inima lor –, fapt pentru care îşi merită toată osânda de la Dumnezeu, iar nu cei ce aşteaptă şi de la oameni mijlociri pentru ei către Dumnezeu. Căci atunci ar trebui să socotim sub această osândă şi pe marele Apostol Pavel, care de multe ori cere de la credincioşii săi rugăciuni către Dumnezeu pentru el, precum şi el însuşi face pentru alţii şi nădăjduieşte în folosul acestor rugăciuni, aşa cum am arătat la învăţătura noastră despre cultul sfinţilor. Deci este cu neputinţă ca în baza textului invocat de voi sectarii, să puteţi nega posibilitatea şi necesitatea de a ne ruga pentru morţi, mai ales că în acest citat adus de dumneata este vorba de altceva.
Sectarul: Rugăciunile pentru morţi sunt nefolositoare şi de prisos, neavând nici un rezultat, căci cuvântul biblic este limpede: Şi iarăşi a zis Domnul: Să nu intri în casa celor ce jelesc şi să nu te duci să plângi şi să jeleşti cu dânşii… Şi vor muri cei mari şi cei mici în pământul acesta şi nu vor fi îngropaţi şi după ei nimeni nu va plânge, nici se va zgâria, nici se va tunde pentru ei. Nu se va frânge pentru ei pâine de jale ca mângâiere pentru cel mort; şi nu li se va da cupa mângâierii ca să bea după tatăl lor şi după mama lor (Ier. 16, 5–7).

Preotul: Aici este vorba numai de cei păcătoşi care sunt vinovaţi de păcate grele, ceea ce înseamnă că pentru morţii cei mai puţin păcătoşi se poate frânge pâinea întru pomenirea lor (vezi lămurirea în context, cu deosebire v. 10–13). Altfel, din citatul de mai sus ar urma ca morţii să nu fie nici îngropaţi, dar nici vouă nu vă convine o asemenea rânduială ieşită din comun.

Sectarul: Cum poate cineva să scoată pe altul din iad, prin pomeniri, de vreme ce este scris: Că nu este întru moarte cel ce Te pomeneşte pe Tine. Şi în iad cine Te va lăuda pe Tine? (Ps. 6, 5).

Preotul: Da, se poate mântui cineva şi din iad, dar nu prin suferinţele purgatoriului – cum spun romano-catolicii –, ci prin Jertfa Răscumpărării, care s-a făcut pentru vii şi pentru morţi. Căci Dumnezeu are puterea să scoată sufletele din iad, după cum scrie: Domnul pogoară la iad şi ridică (Cântarea a II–a a lui Moise, v 57). Şi iarăşi: Dumnezeu poate să scoată sufletele din iad, iar nu omul (I Regi 2, 6; Ps. 48, 16; Matei 12, 32; Rom. 14, 9; I Cor. 15, 19; I Tim. 2, 6; Evrei 11, 19; I Ioan 2, 2; Apoc. 1, 18).
Puterea şi iertarea lui Dumnezeu Care împlineşte «orice» vom cere de la El (Marcu 11, 24; Ioan 14, 13) sunt fără margini, iar bunătatea Lui e atât de mare, că numai El poate schimba osânda veşnică a omului. Aşadar Biserica se roagă numai lui Dumnezeu, ca El să scoată din iad pe cei osândiţi, şi nădăjduieşte tare la mila Lui şi la atotputernicia Lui.
Noi ştim că Dumnezeu ne cere să iubim pe semenii noştri şi priveşte cu plăcere la această iubire a noastră. Nu este faptă mai mare ca iubirea şi din iubire, noi ne rugăm pentru alţii.
Rugăciunea Bisericii găseşte cu atât mai mare ascultare la Dumnezeu, cu cât în rugăciunea ei se împletesc glasurile sfinţilor din cer cu ale credincioşilor de pe pământ şi însuşi glasul Maicii Domnului. Biserica este într-o nesfârşită rugăciune pentru mădularele sale: pentru noi toţi se roagă îngerii şi apostolii, mucenicii şi patriarhii şi, mai presus de toate, Maica Domnului nostru Iisus Hristos – şi această sfântă unire este viaţa Bisericii.
Însuşi Mântuitorul ne adevereşte că nu va trece cu vederea rugăciunile noastre, mai ales când pe acestea le facem din iubire către aproapele nostru. El Însuşi zice: Toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că le veţi primi şi le veţi avea (Marcu 11, 24); aşadar rugăciunea pentru morţi este nu numai un semn şi o întărire a iubirii, ci şi o probă a credinţei noastre, căci tot Mântuitorul a zis: De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede (Marcu 9, 23).

Sectarul: Sfânta Scriptură spune răspicat că între iad şi rai există o prăpastie de netrecut, după cuvântul Domnului, din parabola bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr: Şi peste toate acestea, între noi şi voi s-a întărit prăpastie mare, astfel că cei ce ar vrea să treacă de aici la voi, ori de acolo la noi, să nu poată să treacă (Luca 16, 26). Dacă adevărul este acesta, apoi cum ziceţi voi ortodocşii că puteţi scoate pe cineva din iad şi cum puteţi voi să treceţi această netrecută prăpastie şi să mutaţi pe unii de acolo în cealaltă parte, de la rău la bine? Oare acest lucru este posibil?

Preotul: Şi noi învăţăm că între rai şi iad este o prăpastie de netrecut, aşa cum ne-a spus Mântuitorul. Dar această prăpastie nu are puterea de a opri rugăciunile noastre pe care le facem către Dumnezeu pentru cei morţi şi nu face ca rugăciunile noastre –făcute din iubire pentru fraţii noştri – către Dumnezeu să fie nefolositoare. Noi nu presupunem – ca romano-catolicii – că există purgatoriul, noi zicem că numai pentru cei ce au păcate de moarte (nemărturisite), trecerea din iad la rai este imposibilă. Pentru cei ce au păcate mai uşoare, această cale nu este definitiv închisă, deoarece abia la judecata de apoi se va hotărî definitiv cine este pentru rai şi cine este pentru iad, fiind de la sine înţeles că, după această judecată, unul osândit pentru iad nu va mai putea trece în rai. Ştim că pentru cei vinovaţi de păcate de moarte, rugăciunile noastre sunt oprite, ca fiind nefolositoare: Este şi păcat de moarte; nu zic să se roage pentru aşa păcat (I Ioan 5, 16), dar nu tot aşa este situaţia pentru celelalte suflete, pentru care noi ne rugăm şi avem datoria de a ne ruga.
Deci pomenirile celor morţi se legitimează tot prin legătura iubirii, ca orice rugăciune. Noi suntem «împreună-cetăţeni cu sfinţii», oameni ai casei lui Dumnezeu, fiind zidiţi pe temelia apostolilor şi proorocilor, piatra din capul unghiului fiind Iisus Hristos (Ef. 2, 19–20). În virtutea acestei «cetăţenii», noi Îl rugăm ca să ierte pe fraţii noştri care au trecut în lumea cealaltă.
Noi nu ne rugăm pentru cei care au făcut păcate împotriva Duhului Sfânt, cum sunt ereticii, cei nebotezaţi, necredincioşii şi cei ce s-au opus adevărului cu ştiinţă şi voinţă, cei ce s-au ucis în duel, sinucigaşii etc., căci acestora nu li se iartă nici în lumea aceasta, nici în cealaltă (Matei 12, 31–32). Dar pentru cei cu păcate care se pot ierta în lumea cealaltă noi ne rugăm, fiindcă trebuie să ne iubim veşnic (I Cor. 13, 3).
Apostolul spune: ce a murit, a murit păcatului odată pentru totdeauna (Rom. 6, 10), iar Simeon Tesaloniceanul comentează astfel: „Celor adormiţi le sunt mai de folos liturghiile, iar celelalte mai puţin îi ajută (pentru că omul murind a încetat de la păcat), iar prin jertfă se împărtăşesc cu Hristos, se umplu de dumnezeiască veselie, de dar şi se izbăvesc cu dumnezeiască milă de toată durerea. Deci, mai înainte de toate, să se facă Liturghie pentru dânsul şi după aceea, de va avea avuţie, să se dea milostenie săracilor, zidiri sfintelor biserici şi altele care sunt spre mântuirea lui” (IX, 72).
Şi mai spune: „…Miridele care se scot la Liturghie şi pomenirea care se face pentru cel mort unesc pe cel mort cu Dumnezeu şi-l împărtăşesc cu Dânsul nevăzut. Drept aceea, folosindu-se foarte mult dintru aceasta, nu numai se mângâie fraţii cei ce cu pocăinţă s-au mutat întru Hristos, dar încă şi sfintele suflete ale sfinţilor se bucură pentru aceste pomeniri care se fac pentru dânşii, unindu-se cu Hristos şi, împărtăşin-du-se prin Sfânta Liturghie mai curat şi mai luminat, şi împărtăşindu-se mai mult cu darurile Lui, se roagă pentru noi. Deci pentru aceasta Dumnezeu a lucrat această jertfă şi a dat-o spre mântuirea şi luminarea trupurilor, ca toţi să fim cu Dânsul una, cum S-a făgăduit. Drept aceea se roagă pentru aceia care îi pomenesc pe dânşii săvârşind jertfe pentru cinstirea lor şi se fac mijlocitori şi solicitatori pentru dânşii. Şi se roagă ca şi aceştia să se împărtăşească cu Hristos ca şi dânşii. Pentru aceea trebuie să facem pomenirea celor răposaţi, pentru că dragostea uneşte pe cei vii cu cei morţi şi să pomenim pe sfinţi, ca, veselindu-i, să se facă şi ei rugători veseli pentru noi către Dumnezeu”.
Cât despre purgatoriul închipuit de romano-catolici, noi nu avem dovezi temeinice nici din Sfânta Scriptură, nici din Sfânta Tradiţie. Sfânta Scriptură numai două locuri ne arată luminat, Rai şi Iad. În Sfânta Tradiţie, Sfinţii Părinţi nu admit purgatoriul, Marele Atanasie († 373) de pildă zicând „Este o nebunie a crede în al treilea loc în cealaltă viaţă”. (Cartea I), iar Fericitul Augustin († 430) scrie: „Nu este vreun loc mijlociu, ca cineva care nu este cu Hristos, să poată fi altundeva decât cu diavolul”. (Despre merit şi păcat). Apoi ştim că Sinodul al V-lea Ecumenic din Constantinopol (553) a osândit pe Origen, Didim cel Orb şi Evagrie Ponticul, care învăţau că pedepsele viitoare vor avea sfârşit. Dacă pe atunci Biserica ar fi avut vreo cunoştinţă despre existenţa purgatoriului, ar fi făcut vreo amintire de el, ca fiind o excepţie de la veşnicia muncilor.
Nemărginita bunătate a lui Dumnezeu, precum şi rugăciunile Bisericii şi Jertfa Euharistică sunt de ajuns pentru mântuirea celor ce nu şi-au făcut în viaţa aceasta canonul pocăinţei.

Arhim. Cleopa (Ilie) din “Călăuză în credinţa ortodoxă”
Editura Episcopiei Romanului 2003

x Close

Facebook

Contact Form Powered By : XYZScripts.com