Header image

Despre viața după moarte

10:55, joi, 26 martie, 2015 | Cuvinte-cheie: , , , , , , , , ,

Sfântul Nicodim Aghioritul scrie: “rai este un cuvânt persan și are înțelesul de grădină în care sunt sădiți feluriți pomi…”. Așadar raiul, viața veșnică și Împărăția lui Dumnezeu sunt unul și același lucru. Termenul de iad (Kolasij) deriva din verbul kolazo, care are doua sensuri: primul este “a curăți copacul de crengile uscate”, iar al doilea sens este cel de “a pedepsi”. În Sfânta Scriptură se folosește cu precădere al doilea sens, dar nu cu implicația că Dumnezeu îl pedepsește pe om, ci în sensul că omul se pedepsește pe sine, prin a nu accepta darul dumnezeiesc.

Învățătura comuna a Sfinților Părinți este că raiul și iadul nu există decât din punctul de vedere al oamenilor, nu și al lui Dumnezeu. Este adevărat că raiul și iadul există ca două feluri de viață distincte, dar nu Dumnezeu le-a creat. În tradiția patristică este evident faptul că nu exista doua locuri diferite, ci Dumnezeu Însuși este raiul pentru sfinți și tot El este iadul pentru păcătoși.

Vom începe cu Sf. Isaac Sirul, care ne arata ce este raiul și ce este iadul. Vorbind despre rai, sfântul afirma că acesta reprezintă iubirea lui Dumnezeu. Dar referindu-se la iad, el spune aproape același lucru, că și iadul este pedeapsa iubirii. El scrie: “Iar eu spun că cei pedepsiți în gheenă, sunt biciuiți cu biciul dragostei – și ce poate fi mai amar și mai cumplit decât pedeapsa dragostei?”. Așadar, iadul reprezintă chinul iubirii lui Dumnezeu. Așa cum arata Sf. Isaac, durerea pricinuită în suflet de păcătuirea împotriva iubirii lui Dumnezeu “este mai aprigă decât orice osândă”. Ne simțim nevrednici și ne osândim singuri atunci când nu vrem să recunoaștem iubirea cuiva și ne ridicăm împotriva ei. Ne simțim cumplit atunci când suntem iubiți și nu răspundem cu iubire. Dacă facem o paralelă cu iubirea lui Dumnezeu pentru oameni, putem înțelege chinul iadului. În legătură cu aceasta, Sf. Isaac mai spune ca ar fi o greșeală ca oamenii să creadă “că păcătoșii din focul gheenei sunt lipsiți de iubirea lui Dumnezeu”.

Așadar El își va trimite harul dumnezeiesc asupra tuturor, dar oamenii vor primi fiecare după puterea lor. Iubirea lui Dumnezeu se va revărsa asupra tuturor, dar va avea urmări felurite, pedepsindu-i pe cei păcătoși și fericindu-i pe cei vrednici.

Așadar iubirea și slava dumnezeiască sunt aceleași pentru toți, dar fiecare le va primi diferit. In ce va consta însă aceasta diferență? Dumnezeu i-a zis lui Moise: “Pe cel ce va fi miluit îl voi milui, și cine va fi vrednic de îndurare de acela Mă voi îndura” (Ieșirea 33, 19). Sf. Apostol Pavel, citând acest pasaj din Vechiul Testament, arată: “Deci dar, Dumnezeu pe cine voiește îl miluiește, iar pe cine voiește îl împietrește” (Rom. 9,18). Aceste pasaje trebuie interpretate din punct de vedere ortodox. Cum se poate ca Dumnezeu sa se îndure de unii oameni și sa-i împietrească pe alții? Este Dumnezeu părtinitor? Potrivit interpretării pe care o da Fericitul Teofilact al Bulgariei, aceasta nu tine de Dumnezeu, ci de firea omeneasca. Sf. Teofilact spune: “Așa cum soarele înmoaie ceara lumânării, dar întărește lutul, nu la întâmplare, nu de la sine, ci din pricina deosebirii între materia cerii și cea a lutului, tot așa se spune că Dumnezeu a împietrit inima lui Faraon”. Așadar, slava dumnezeiasca, adică iubirea Lui, se va revarsa asupra tuturor, dar va lucra după treapta duhovniceasca a fiecăruia.

Sf. Grigorie îi sfătuiește pe cei cărora se adresează să se pătrundă de învățăturile Bisericii cu privire la învierea trupurilor, la judecată și la răsplătirea drepților. Aceste lucruri ar trebui privite prin prisma faptului că viața ce va să fie va fi “lumina celor ce și-au curățit cugetul” – firește, “după măsura curățirii fiecăruia” – și vor ajunge în Împărăția Cerurilor, în vreme ce viața ce va veni va fi “întuneric pentru cei a căror parte stăpânitoare a sufletului este oarba”, întuneric ce reprezintă în realitate îndepărtarea de Dumnezeu, după “măsura slăbirii din această viața a vederii duhovnicești”.

Putem analiza aceasta diferența și din punct de vedere al realității palpabile. Același soare “aduce lumina vederii sănătoase, dar o întunecă pe cea bolnavă”. Nu soarele poarta vina, ci ochii. Exact același lucru se va întâmplă la a Doua Venire a lui Hristos. Unul este Hristos, “dar este pus spre cădere și ridicare: cădere pentru cei necredincioși, și ridicare pentru cei credincioși”.

Așadar, potrivit Sf. Grigorie Teologul, Dumnezeu Însuși este și raiul și iadul oamenilor, de vreme ce fiecare trăiește slava lui Dumnezeu potrivit sufletului său. De aceea, în unul din textele sale doxologice, Sf. Grigorie exclama: “O, Treime, Căreia m-am învrednicit a-I fi și închinător, și mai vârtos propovăduitor ne fățarnic! O, Treime pe Care toți o vor cunoaște cândva – unii întru luminare, alții întru pedeapsa!”. Dumnezeu Însuși este și luminare și iad pentru oameni. Cuvintele sfântului sunt limpezi și revelatoare.

Voi folosi doar doua exemple pentru a arăta că ceea ce am spus este o concepție larg răspândită printre slujitorii Bisericii.

Unul dintre exemple este cel al Împărtășaniei cu Trupul si Sângele lui Hristos. Sfânta Împărtășanie lucrează în funcție de starea duhovniceasca a omului. Daca nu este curat, aceasta îl arde, iar daca se lupta să fie curățit sau daca este îndumnezeit, atunci aceasta îl luminează. Ceea ce se întâmplă acum în cadrul Sfintei Împărtășanii, se va întâmpla și în timpul celei de a Doua Veniri a lui Hristos. Pentru cei care s-au curățit ori s-au pocăit, Dumnezeu va fi rai, și va fi iad pentru cei care nu s-au curățit.

Celălalt exemplu este luat din Vechiul Testament și reprezintă expresia învățăturii Bisericii.

Privind iconografia celei de a Doua Veniri a lui Hristos așa cum este ilustrată în nartexul mânăstirilor, se observa ca lumina care îi înconjoară pe sfinți vine direct de la tronul lui Dumnezeu, și tot de la tronul Sau curge un parau de foc, arzând-i pe toți păcătoșii nepocăiți. Atât focul, cat și lumina, izvorăsc din același loc – și acest lucru ilustrează foarte bine învățăturile părinților Bisericii despre puterea luminătoare și arzătoare a slavei dumnezeiești. Aceasta este strâns legata de condiția duhovniceasca a omului.

a) Raiul și iadul reprezintă energia slavei necreate a lui Dumnezeu, așa cum o trăiesc oamenii, și prin urmare sunt necreate. Așadar raiul și iadul există, dar nu sub forma amenințării și a osândei, ci sub forma bolii și a vindecării. Drepții și păcătoșii Îl vor vedea pe Dumnezeu într-o alta viața, dar în vreme ce drepții se vor bucura de participarea și trăirea întru Dumnezeu, păcătoșii nu vor avea acest privilegiu.

b) Deoarece oamenii trăiesc diferit slava dumnezeiască potrivit stării lor duhovnicești, curățirea este trebuincioasă încă din timpul acestei vieți. Sfântul Grigorie Palama subliniază: “Așadar, omul trebuie mai întâi să se curățească pe sine, și apoi să primească mântuirea”.

c) Iadul nu reprezintă absența lui Dumnezeu, așa cum se spune de obicei, ci este prezența și perceperea lui Dumnezeu ca foc. Și desigur, așa cum am mai spus într-un alt capitol, putem să trăim deja raiul și iadul. Ba mai mult, aș spune că modul în care vom trăi cea de-a Doua Venire a lui Hristos depinde de felul în care îl percepem pe Dumnezeu acum, în această viață.

Ilie Prezbiterul spune că raiul, ca stare de spirit lipsită de emoții și dureri pământești, este ascuns în noi și este “un chip a locului unde drepții vor sălășlui”. Potrivit Sfântului Grigorie Sinaitul, focul și întunericul, viermii și tartarul, adică iadul, se caracterizează prin “obșteasca patimă a dulceții și neștiința întunericului și plăcerea moliciunii din toți si tremurul și miasma cea împuțită a păcatului”. Așadar, patima dulceții, întunericul și moliciunea, tremurul și miasma împuțită a păcatului sunt primele experiențe ale iadului, și ele sunt resimțite chiar și acum. Toate aceste lucruri sunt deja “prezente și reprezintă primele semne ale chinurilor iadului”.

În altă parte a acestui capitol am văzut mai amănunțit faptul că sufletele oamenilor, după ce părăsesc trupul, fie sunt primite de îngeri și merg în sânul lui Avraam, fie sunt primite de demoni și merg în iad.

Oricum, nici cei drepți și nici cei păcătoși nu dobândesc în chip desăvârșit raiul sau iadul, ci doar pregusta din bucuria celor drepți și, respectiv, chinurile celor păcătoși. Sf. Marcu Eugenicul spune că fericirea și bucuria sfinților, fie că o numim vederea lui Dumnezeu, părtășia sau comuniunea cu Dumnezeu sau Împărăția lui Dumnezeu, chiar daca este trăită în momentul despărțirii trupului de suflet, “e ne deplină fără de reîntregirea nădăjduită”. E ne deplină fiindcă sufletele așteaptă să se întregească cu trupurile lor la a Doua Venire a lui Hristos, așa încât să poată fi slăvite împreună.

După ce părăsește trupul, sufletul așteaptă venirea lui Hristos si judecata viitoare, atunci când va avea loc învierea trupurilor, însă trăiește încă de pe acum starea care i se cuvine potrivit faptelor lui, aflându-se în locuri aparte, care trebuie înțelese ca feluri aparte de viață. Sf. Marcu Eugenicul spune că cei drepți și cei păcătoși “se afla în locuri potrivite lor”. Cei drepți duc o viața libera și fără griji în rai, împreună cu îngerii și cu Dumnezeu, în raiul din care a căzut Adam, în vreme ce păcătoșii sunt în iad și trăiesc în chin și în durere nemângâiată, ca osândiții care așteaptă hotărârea judecătorului. Nici drepții, nici păcătoșii nu dobândesc în întregime Împărăția lui Dumnezeu sau iadul. Astfel, observam că există o deosebire între rai și Împărăția lui Dumnezeu, și între iad și gheena veșnică. Cei drepți intră în rai după ce mor, și așteaptă intrarea în Împărăția lui Dumnezeu, după învierea trupurilor lor. Iar cei păcătoși intră în iad după moarte, și vor intra în gheena veșnică după învierea trupurilor lor și Judecata de Apoi.

Așa cum am mai spus, după despărțirea de trup, sufletele păcătoșilor care nu se pocăiesc pentru faptele lor se afla în iad, care este deosebit de gheena veșnică. Iadul reprezintă pregătirea pentru chinurile veșnice. L-am putea numi anticamera unde sufletele rămân ca niște osândiți care așteaptă judecata. Sf. Grigorie de Nyssa ne spune că nu trebuie să ne gândim că iadul este un loc anume, ci o stare a sufletului, nevăzută și netrupească. Când vorbim despre iad nu ne referim la nimic altceva decât la “strămutarea sufletului în nevăzut”. Sf. Nichita Stithatul folosește cuvântul iad cu acest înțeles – de loc obscur și întunecos – pentru a caracteriza o închisoare și o temnița. Dacă sufletul nu a fost vindecat pe când era încă unit cu trupul, după despărțirea de acesta el suferă și este chinuit de patimi, nu simte alinare și mângâiere, nu se împărtășește de Lumina și Dumnezeire, iar aceasta reprezintă o experiență neagră, chinuitoare, un chin. Aceasta se numește iad.

Prin contrast, după ce părăsesc aceasta viața, cei drepți trăiesc în rai în sânul lui Avraam. Cu alte cuvinte, ei participă întru luminare și dumnezeire. Sf. Nichita Stithatul spune că sufletele sfinților, care sunt curate și bine înmiresmate, cu dumnezeiasca asemănare și plini de slava lui Dumnezeu și de lumina cea mai curată, atunci când ies din trup strălucesc ca soarele de faptele lor bune, de înțelepciune și curăție. Aceste suflete sunt purtate “de către îngeri prietenoși către lumina cea dintâi”. Prima Lumină e Dumnezeul Treimic, Dumnezeirea Persoanelor Sfintei Treimi, lumini de rangul al doilea sunt îngerii și cei drepți ce se împărtășesc de Prima Lumina.

  Mitropolitul Hierotheos Vlachos

sursa saraca.orthodoxphotos.com

x Close

Facebook

Contact Form Powered By : XYZScripts.com