Header image

Din cineva care s-a forţat să caute adevărul am devenit cineva care se forţează să trăiască adevărul

9:54, luni, 30 ianuarie, 2017 | Cuvinte-cheie: , , , , ,

Adevărul Ortodoxiei. Dialog cu părintele Ambrogio, paroh al bisericii ortodoxe din Torino şi administrator al site-ului ortodossiatorino.it

 

  • Înainte de toate, vă rog să îmi spuneţi când aţi întâlnit spiritualitatea ortodoxă şi când aţi devenit ortodox.

Ambele momente la care faceţi referire au avut de-a face cu o carte. În anii mei post-adolescentini de neîncetată căutare religioasă, am găsit într-o librărie cartea elaborată de Kallistos Ware (pe care apoi l-am întâlnit personal în mai multe rânduri), Biserica Ortodoxă. Această descriere a Bisericii Ortodoxe, făcută cu deosebită grijă şi imparţialitate la vremea aceea, mi-a deschis o lume neaşteptat de călduroasă şi atrăgătoare. Pentru prima dată aveam de-a face cu anumite date ale creştinismului (ce îmi fuseseră predate în anii de educaţie catolică) care în sfârşit rezonau coerent cu aspiraţia mea interioară. Nu eram departe să afirm: Dar acestea sunt lucrurile în care am crezut întotdeauna! Această carte a fost începutul unui proces lent dar coerent de reorientare a tot ceea ce ştiam referitor la credinţa mea creştină, dar şi un mare ajutor atunci când am avut efectiv posibilitatea de a participa la slujbe ortodoxe sau de a vorbi cu creştini ortodocşi de diferite provenienţe.

Momentul care a contribuit la decizia mea de a deveni creştin ortodox a fost lectura biografiei ieromonahului Serafim Rose. Nu mi s-a prezentat doar un mesaj general, ci şi un exemplu de viaţă concretă: un occidental care, ca şi mine, a cunoscut mulţi ani de căutare religioasă şi care, nemulţumit de răspunsurile creştinismului în care fusese educat, a ajuns să cerceteze religiile orientale, să caute diferite explicaţii ezoterice şi perenialiste[1], pentru ca apoi să descopere o adevărată casă în Biserica Ortodoxă. Nu mi s-a prezentat doar sfârşitul unei căutări, ci mai ales posibilitatea de a fructifica această călătorie după o întâlnire salvatoare cu Hristos. Această lectură m-a pus în faţa următoarei întrebări: De ce mă aflu încă în afara Bisericii Ortodoxe? Restul este… doar cronică.

  • Care este diferenţa dintre Dvs ca ortodox şi Dvs ca heterodox?

Din cineva care s-a forţat să caute adevărul am devenit cineva care se forţează să trăiască adevărul. Din punct de vedere exterior (cu excepţia bărbii lungi pe care o port) nu cred că se pot vedea prea multe diferenţe. Poate finalul neliniştitei călătorii spirituale pe care am avut-o m-a condus către o atitudine diferită, dar nu sunt nici pe departe cel mai bun judecător al propriului meu caracter.

  • Cum îl înţelegeţi pe Dumnezeu din punct de vedere ortodox, dar şi relaţia omului cu Dumnezeu?

Aceasta este una dintre problemele la care nu aş pretinde să aduc întru totul o lămurire ortodoxă, care să fie net diferită de poziţiile tuturor celorlalţi creştini. Dacă este adevărat că în teologia trinitară ortodoxă sunt câteva elemente (subtile, dar importante) care o diferenţiază de teologia celorlalţi creştini, şi că soteriologia ortodoxă este axată în întregime pe participarea omului la natura divină (theosis), totuşi aceste elemente nu trebuie să reprezinte o barieră de netrecut între viziunea ortodoxă şi cea a celorlalţi creştini.

Acel aspect de care vorbeam mai sus (acestea sunt lucrurile în care am crezut întotdeauna) mă face să cred că există o subtilă influenţă a punctului de vedere ortodox care transcende simpla apartenenţă eclezială.

  • Care ar fi cea mai importantă lecţie pe care noi ar trebui să o învăţăm în Biserica Ortodoxă?

Aş propune o variantă eclezială a proverbului popular francez nobleţea obligă. A pretinde că am păstrat credinţa creştină în integritatea sa este un lucru firesc şi – la o examinare mai atentă – destul de incontestabil, dar această integritate trebuie trăită coerent. Acest fapt înseamnă că fiecare creştin ortodox este chemat să îşi trăiască propria credinţă într-un mod cât se poate de autentic: nu există un punct de sosire – sau cel puţin nu există în această lume – la care să putem spune că trăim Ortodoxia într-un mod cu totul adecvat.

  • Este corectă afirmaţia potrivit căreia putem găsi în Biserica Ortodoxă sensul pierdut, dar şi frumuseţea uitată a vieţii?

În cazul ortodocşilor occidentali este cât se poate de corect, mai ales dacă ne referim la rădăcinile noastre creştine. Este de ajuns să vedem că lumea occidentală începe să îşi aducă aminte nu numai de primii sfinţi, dar şi de cele mai profunde influenţe culturale care au fost uitate în ultimul mileniu.

  • Îmi aduc aminte de un american care, vorbindu-mi despre convertirea sa la Ortodoxie, mi-a spus la un moment dat următoarele cuvinte: Nu putem găsi Infinitul în afara Bisericii Ortodoxe. Sunteţi de acord cu această afirmaţie?

E un mod legitim (şi foarte profund din perspectiva experienţei umane) de a exprima datul valorii perene a faptului că nu există salvare în afara Bisericii Ortodoxe. Chiar dacă are o anumită valoare de mărturie, nu m-aş limita doar la această afirmaţie: e necesar să spunem ceva care să deschidă gustul cititorilor şi ascultătorilor noştri pentru acel Infinit…

  • Ce aţi putea să îmi spuneţi despre Ortodoxia română? Care sunt cunoştinţele particulare pe care le aveţi despre Ortodoxia română?

Pot spune că am fost crescut în Biserica Română, chiar dacă formal nu i-am aparţinut niciodată. Când am devenit ortodox şi am început să contribui la formarea unei comunităţi de credincioşi (care a evoluat apoi în parohia al cărei paroh sunt), la Torino (oraşul în care eu locuiesc) era doar o parohie ortodoxă românească, şi acolo am participat cu mare intensitate la toate slujbele: acolo am oficiat multe dintre primele mele slujbe ca diacon şi ca preot. Acolo am făcut primii paşi pentru a învăţa limba română şi am competenţa de a vorbi despre particularităţile Bisericii Române în comparaţie cu celelalte biserici ortodoxe (stiluri de cântare, calendar, şi aşa mai departe).

Printre multele observaţii pe care le pot face, una dintre cele mai importante se referă la intrarea italienilor în Ortodoxie. Biserica Română, care astăzi are în componenţă mai multe lăcaşuri de cult şi mai mulţi mebri clericali decât toate celelalte jurisdicţii ortodoxe la un loc, are pe de altă parte cel mai mic număr de ortodocşi italieni (atât ca număr total, cât şi în termeni procentuali). Acest fapt, deşi este de înţeles având în vedere dorinţa de a păstra relaţiile bune cu Biserica Romano-Catolică, este o puternică lovitură dată revendicărilor româneşti de a reprezenta chipul latin al Ortodoxiei. Biserica Română ar avea toate elementele (dată fiind şi marea apropiere lingvistică) pentru a-i atrage pe italienii ortodocşi, dar de fapt nu îi atrage. Din acest punct de vedere ar putea fi utilă o confruntare onestă cu celelalte biserici ortodoxe (în special cu patriarhia Moscovei şi cea a Constantinopolului) care întotdeauna au ştiut să îi integreze pe ortodocşii italieni. Aceasta nu este o simplă chestiune de străduinţă pentru bine. Sub acest aspect Biserica Română trebuie să dezvolte mai ales o cultură misionară de acceptare a convertiţilor.

Interviu realizat de Tudor Petcu

Traducere din limba italiană realizată de Tudor Petcu

[1]Perenialismul este o orientareînpedagogiacontemporanăamericană care, apreciindcă nota specifică a naturiiumanerămâneneschimbată, considerăcăeducațiaeste un fenomenunic, mereu cu aceleașiscopurișifuncționalități.

x Close

Facebook

Contact Form Powered By : XYZScripts.com