Header image

Din tinda bisericii…

0:00, sâmbătă, 6 iunie, 2015 |

E vară adevărată aici la mine în Dealul Schinoasei. Se coc cireșele. Se rumenesc sus pe vîrfuri , asemenea unor obraji de fată mare, și se coc pe la poale, ca niște picături de sînge din tainica inimă a lumii. Ce mare noroc au avut în anul acesta nărăvos și bezmetic cireșii. Mai mare noroc decît cel al prăsazilor. Și decît cel al prunelor. Și decît cel al merilor. Și decît cel al abricoșilor. Și chiar decît cel al vișinului.

Toți copacii mei din Dealul Schinoasei, toți prietenii mei devotați, mai ales vișinul, înaintemergătorul, au fost smeriți și ofiliți în anul acesta de înghețuri. Schema e simplă, de veacuri, a cedat vrăjmașul de la el cîteva zile cu soare, mîngîetoare, i-a ispitit, ei s-au împlut de floare și albină, după care s-a- întors și cu suflarea-i de vifor, din est, a prăvălit într-o clipă tot la pămînt, și roadă, și zbor, și zumzet de viață. Abea de-a rămas pe crengile lor zdrențuite și negre cîte-o speranță.

Și doar cireșele au scăpat. Și dacă au scăpat cireșele înseamnă că au scăpat și copiii de examene, înseamnă că începe marea lor vînătoare de cireșe. Și dacă începe marea vînătoare de cireșe a copiilor înseamnă că se deschid și marile mele drumuri spre Sfintele Liturghii ale verii, spre marile sărbători ale Maicii Domnului, ale Preasfinteei Născătoare de Dumnezeu și pururea Fecioarei Maria.

La Țigănești. La biserica Sfînta Parascheva din Dealul Schinoasei. Oriunde bate clopotul pentru aceste sărbători și unde sună, se aude, face Sfînta Liturghie pentru ele. Oriunde rătăcește copilăria mea slobodă. Nimic mai fericit pentru mine decît chemarea acestor nemuritoare clopote. Nimic mai făgăduitor decît chemarea acestor dulci rugăciuni. Nimic mai plin de nădejde decît ieșirile spre ele. Ce se întîmplă acolo, ce taină, poate măcar acum voi afla?

Atîta doar că ajuns la ele, la rugul aprins al rugăciunii unite, în miez de vară și rod, în sanctuarul bisericii abea de reușesc să prind cîte o frază două din slavoslovirea ritualică a preoților. Abea de izbutesc să spun, să țin măcar o rugăciune proprie de jumătate de oră, cu gîndul curat la Domnul. După care ba mi se face prea cald, ba mă dor picioarele, ba încep să caut un scaun, ba mă deranjează vecinul de alături, ba niște gînduri urîte, pînă cînd într-un sfîrșit rugăciunea devine o tortură.

Și atunci altă ieșire decît tinda bisericii nu există, măcar pentru o clipă, pentru a trage o gură de aer. Și asta eu cu rugăciune întinsă, de-o iarnă, în chilie. Ce să mai zici atunci de altă lume ? Astfel încît uneori se întîmplă că tinda bisericii e mai plină și mai încărcată decît înseși biserica și atunci te întrebi dacă nu cumva pricina tuturor nevoilor noastre se află în această tindă veșnic tixită de lume.

Pentru că la urma urmei ce lucrare poate face un om pe lumea asta dacă el nu poate duce măcar o rugăciune simplă pînă la capăt ? Sau ce proiecte, ce guverne, ce țară putem ridica dacă nu putem ține, uniți, măcar o clipă din chinul cel veșnic al lui Iisus? Și care este ieșirea din tinda aceasta în care ba ieșim, ba întrăm, timp în care ne scapă toate, și viață și țară?

Nu știu, nu sînt un proroc. Cu ani în urmă însă, într-o toamnă, la plecarea Anei, am făcut un tur pe la mănăstirile din cordrii Moldovei. Niciodată pînă atunci și după n-am mai văzut atîta frumusețe. Ciudat este însă că din aceste frumuseți am memorat doar un călugăr de la Hîrbovăț. Trist și deznădăjduit, ca o noapte de toamnă, călugărul acela. Într-o biserică rece și pustie, numai piatră. Doar cu Icoana făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu… Ani întregi a psalmodiat el în memoria mea. Ani întregi am văzut doar biserici ridicate din nou, cu ctitori tari la chimir și turle bogat aurite. Și tinde tixite. Astfel încît nu mai știam,vorba bătrînului Jung, unde e el și unde sînt eu. O suferință eram. Și-n clipa cînd eu eram el și el era eu, adică deznădejdea perfectă, ce mi-am zis, ia să mai cerc odată, la această biserică a USM, Întîmpinarea Domnului, care ascunsă între ziduri urbane, mi-a tot scăpat pînă acum. Care nici nu e biserică parcă. Nici un semn dinafară. Doar un cerșetor.

Și-am întrat, în duminica Pogorîrii Duhului Sfînt. Dar n-am izbutit bine să urc pe scări că tinda s-a și golit. Doar o copiliță cu un prunc în brațe a rămas în ea. Ca o imagine arhetipală a Maicii cu Pruncul. Ca o rugăciune de început, care pornită din tindă, cu osteneala părintelui Moșin și mila celorlalți preoți, printre care părintele Bortă, a prins urca din incinta bisericii spre bolți, cu puterea de jertfă a unei parohii, pentru întîlnirea și împlinirea eternă cu Duhul cel Sfînt. Și ca o imagine minune. Pentru mine desigur, făcută cu un mobil primit drept cadou din primul salariu al Anei, în Regatul Unit al Britaniei…

Ion Bradu

IMG_20150524_102727 (1)

IMG_0435

Contact Form Powered By : XYZScripts.com