Header image

Doamnă doctor, pe care dintre copiii mei ar fi trebuit să nu-i nasc?

Viaţa sucevencei Aurora Pânzari, din comuna Bălăceana, este o pildă de mucenicie în viaţa de familie, un exemplu de lăsare  deplină în voia Celui de Sus, un model de  luptător pentru îndeplinirea poruncilor lui Dumnezeu – o mamă şi o femeie creştină. Aurora şi Doriţă Pânzari au treisprezece copii, cu vârste cuprinse între 9 luni şi 21 ani, mulţi dintre aceştia venind pe lume împotriva voinţei medicilor, care ar fi vrut să fie avortaţi invocând motivul că „va fi un copil cu handicap”. De cum am păşit pragul casei lor am simţit armonie, atâta pace, atâta bucurie şi credinţa cum rar mi-e dat să întâlnesc în alte familii ! Nici unul dintre ei nu este angajat la un loc de muncă, dar cu toate astea, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, şi-au  construit o căsuţă, şi-au trimis copiii să înveţe carte şi pot să le asigure hrană de zi cu zi…

– Doamna Aurora, este greu să creşteţi treisprezece copii?

– Mulţumim Domnului, ne-am obişnuit. Este greu, dar cu ajutorul lui Dumnezeu nu este imposibil !

– Dar ca să-i naşteţi ?

– La început a fost mai uşor, dar, începând cu a şasea sarcină doctorii mă îndemnau să avortez. Îmi aduc aminte că la a şaptea sarcină m-am internat în spital pentru nişte analize, fiindcă sarcina era foarte mică, iar medicul a venit imediat cu soluţia avortului! În noaptea aceea nu am putut să dorm deloc, mă plimbam pe culoarele spitalului şi mă rugam: ” Maica Domnului, fă o minune! Dacă mâine vin să mă ia la avort, eu fug din spital!” Şi Măicuţa Domnului mi-a ascultat ruga, căci a doua zi a venit doctorul şi mi-a zis : „Poţi să pleci acasă, dar să vii peste două săptămâni să faci avort, căci sarcina nu este bună!” Însă eu m-am întors abia la naştere…

– Cum a fost naşterea ?

– Slavă Domnului, copilul s-a născut bine-sănătos. La următoarea, la a opta sarcină, lucrurile s-au complicat. Eram deja în luna a cincea de sarcină când medicul a spus că am fibrom – chist pe ovar. Mă simţeam foarte rău, am urmat două săptămâni un tratament pentru fibrom şi apoi am mers la doctor. De data asta şi-a dat seama că eram din nou însărcinată. Medicul insista să avortez, spunând că bebeluşul se va naşte cu probleme. Dar nu am vrut să-l ascult! Înainte de naştere, pentru că mă simţeam foarte rău, îi spuneam soţului: „Cred că Domnul mă cheamă la El!”, iar soţul îmi zicea: „Cum să rămân singur cu opt copii ?!…” În plus, doctoriţa cu care urma să nasc era hotărâtă să-mi facă cezariană. Eu nu doream acest lucru, pentru că, dacă făceam cezariană, nu mai puteam să am apoi prea mulţi copii. De aceea mă rugam: ” Măicuţa Domnului, fă o minune cu mine, ajută-mă să scap de cezariană!” Tot rugându-mă şi aşteptând să fiu dusă la sala de naşteri, a venit doctoriţa şi m-a rugat să nu mă supăr, dar are o urgenţă înaintea mea – o femeie care pierduse trei sarcini si acum, la a patra sarcină, nădăjduia să aducă pe lume un copil. Auzind  acestea, parcă a trecut un aer ceresc peste mine şi mi-am zis: „Poate face Domnul o minune cu mine şi scap de cezariană!” După vreo jumătate de oră în care m-am simţit foarte rău, asistentele m-au suit pe masa să mă ducă la cezariană. Văzându-mă palidă şi speriată, mă tot încurajau să nu-mi fie frică de cezariană, căci vor fi alături de mine. Dar, minune!, cum m-au suit pe masă, am şi născut normal…

Doctoriţa cum a reacţionat ?

– S-a mirat foarte mult că am născut normal! Înainte de naştere îmi zicea că este imposibil să nasc normal, pentru că pruncul era poziţionat foarte prost. La această sarcină m-au consultat vreo patru medici şi toţi au avut aceeaşi opinie, că va trebui să nasc prin cezariană, pentru că pruncul nu era aşezat cum trebuie. Unul din medici nici măcar nu a simţit capul copilului!

– Cum au decurs următoarele sarcini ?

A nouă sarcină a decurs normal, dar la a zecea sarcină au fost probleme. A fost o sarcină oprită din evoluţie. La patru luni şi jumătate m-am dus la control şi mi s-a spus că fătul era mort. Unul dintre medicii care m-au consultat m-a certat foarte tare: „La ce-ţi trebuie atâţia copii? Ai vrut să ai 10? Uite, acesta este mort!” Eu m-am întristat foarte tare că a murit copilul în pântecele meu… Şi oamenii din sat au comentat că nu am ştiut să mă opresc, că toată viaţa nu am ştiut altceva decât să fac copii. Doamna preoteasă din satul nostru, Cecilia Chindris, care este şi naşa noastră, ne-a ajutat foarte mult. Fiind atunci întrebată ce s-a întâmplat cu mine, le-am spus oamenilor să-şi vadă de păcatele lor, că eu, chiar dacă am să mor, am să fiu fericită că am murit jertfindu-mă. M-am dus la Iaşi ca să-mi facă chiuretajul şi să-mi scoată copilul mort. A fost atunci împreună cu mine o soră de mănăstire, care m-a ajutat pe durata spitalizării. Medicii au sfătuit-o să mă îndemne să-mi leg trompele. Spuneau: În starea în care sunt, este posibil să mor într-un an sau doi. Când a venit soţul, la fel, l-au bătut la cap să mă convingă să-mi leg trompele. Doamna doctor care mi-a făcut operaţia voia să-mi lege trompele pe motiv că următorii copii se pot naşte cu malformaţii grave. După ce i-am născut pe următorii, am avut ocazia să-i arăt doctoriţei o fotografie de-a lor şi am întrebat-o: „Doamna doctor, pe care dintre ei ar fi trebuit să nu-i nasc?…”.

– Şi următoarele naşteri au fost la fel, cu ispite, cu greutăţi ?

Următoarea sarcină, cu David, a fost bine, dar apoi , la al unsprezecelea copil, iar au apărut probleme. Eram în luna a opta, nu aveam deloc burtă şi eram cu mâinile şi picioarele umflate. Am fost la control şi doctoriţa M. mi-a recomandat să stau în pat. O săptămână m-a ţinut în spital. Cum mă dădeam jos din pat mă umflam; nu aveam voie să mănânc cu sare.  Apoi mi s-a dat voie o săptămână acasă. Însă acasă nu aveam voie să fac nimic. Am ajuns acasă după-amiaza şi, pentru că a doua zi era o sărbătoare la noi în sat, o întâlnire cu fiii satului, cu o slujbă la care participau mulţi preoţi, toată noaptea am frământat cozonaci şi am făcut plăcinte. Am revenit după o săptămână la spital, la doctoriţa M.  M-a ajutat acum să nasc, dar a zis că dacă mai rămân însărcinată, nu mă mai primeşte. Am născut-o pe Iustina, care avea atunci doar două kilograme. Doctoriţa M. m-a cam speriat, tot venea la mine şi îmi zicea că am făcut un copil ca o mâţă. Apoi am fost medicul pediatru care m-a liniştit, încredinţându-mă ca fetiţa era bine-sănătoasă: „Doamnă, dar ai crescut atâţia copii, stai liniştită, că nu are să moară!” După vreo trei-patru zile mi-au dat drumul acasă.

Aţi mai avut de-a face cu doctoriţa M.?

– Da, aşa a rânduit Dumnezeu. După doi ani de la naşterea Iustinei, am rămas însărcinată cu Iosif. Nu ştiam ce să fac. Ştiam că doctoriţa M. nu dorea să mă mai primească. Eu iarăşi m-am rugat la Maica Domnului: „Măicuţa Domnului, fă o minune şi ajută-mă să nasc şi copilul acesta!” M-am dus la un cumătru de-al meu, student la Teologie, care m-a încurajat foarte mult: „Roagă-te şi am să mă rog şi eu, şi ai să vezi că doctoriţa M. are să te primească!”. M-am dus la doctoriţă şi i-am zis: „Doamna doctor, dumneavoastră gândiţi ca medic, eu că mamă: Dumnezeu are lucrarea Lui. Dumnezeu va rândui să scap cu bine şi acum!” Ea mi-a zis: „Dacă ai pus problema aşa, fie! Accept să te primesc şi de data asta!” Analizele nu au ieşit bune şi a presupus că aş avea un cancer de col uterin, ca urmare a unor infecţii de la prima naştere, de aceea m-a îndrumat spre biopsie. Eu i-am zis: „Doamna doctor, dar, dacă fac biopsie, nu pierd sarcina?”

„Şi ce dacă o pierzi? Ai acasă atâţia copii! Altele vin aici şi se roagă de mine să fac avort sau să le leg trompele!”.  Eram tare necăjită şi, neştiind ce să fac, m-am dus la naşa noastră, preoteasa Cecilia, care şi de data asta m-a încurajat: „Ai fost mamă pentru atâţia copii, trebuie să fii şi pentru acesta. Nu faci nimic!” Aşa că atunci când am fost la următorul control i-am zis că orice s-ar întâmpla, nu accept să fac nicio biopsie. M-am internat în spital cu trei săptămâni înainte de naştere. Doctoriţa M. era pentru naştere prin cezariană, dar eu ştiam de la un alt medic din Cluj, care m-a consultat, că pot naşte normal. Dumnezeu mi-a dat putere şi am fost foarte hotărâtă: „Doamna doctor, am consultat şi alţi medici şi mi-au zis că nu este nevoie de operaţie!” Doctoriţa s-a enervat foarte tare şi m-a pus să semnez că refuz orice intervenţie, că nu vreau să mă conformez regulilor spitalului şi că aleg decesul meu şi al copilului.

M-am sfătuit şi cu soţul meu, şi am hotărât să mă întorc acasă şi să aştept momentul naşterii. I-am spus doctoriţei că, oricum, fiecare dintre noi va muri… De data asta aveam o foarte mare încredere în Dumnezeu, în Maica Domnului şi în toţi Sfinţii, de parcă toţi erau lângă mine! M-am rugat foarte mult la Sfântul Nectarie. Îmi ziceam că nu se poate întâmpla ceva rău. Doctoriţa mi-a dat drumul, dar mi-a atras atenţia că atunci când mă voi întoarce pentru a naşte, orice ar fi, să nu vin la ea! Întâmplarea a făcut că, atunci când am revenit la spital pentru naştere, să dau de ea. Când m-a văzut era aşa de nervoasă, încât a strigat: „Eu i-aş lega trompele şi aş arunca-o din spital, în veci să nu o mai văd!”  Auzind aceste cuvinte am început să tremur, dar, ca întotdeauna, gândul îmi era la Maica Domnului: „Măicuţa Domnului, salvează-mă şi de data aceasta!”

Doctoriţa M. urma să plece a doua zi în concediu. De data asta a refuzat să mă asiste la naştere, aşa că a chemat o altă doctoriţa din spital. Mă temeam că nu cumva aceasta să vrea să-mi facă cezariană, dar mi-a zis: „O femeie aşa de bine făcută şi cu alte unsprezece naşteri, şi să-i fac cezariană?! În niciun caz! Îţi punem perfuzie dublă!” Mi-a pus perfuzie dublă şi apoi, în jumătate de oră am născut. După naştere, a venit doctoriţa M. care, văzând cât de voinic şi de sănătos este copilul, mi-a spus: „Am mai văzut o minune! Dar, dacă vei mai rămâne însărcinată, să nu mai vii la mine, că eu tare mult am tremurat pentru tine!” Adevărul e ca doctoriţa M. mereu a refuzat să-mi ia bani. După aceasta am mai avut o sarcină, dar la trei luni am pierdut copilul. Însă, la un an de zile după aceasta , iarăşi am rămas însărcinată, cu mezinul familiei noastre, Ciprian.

– Şi aţi fost tot la doamna doctor M. ?

– Nu, de data aceasta am mers la o doctoriţă de la Rădăuţi, care mi-a zis: „Dacă sarcina merge bine, mă ocup de tine; altfel, să nu vii la Rădăuţi, că eu nu vreau să mă prind la cap, să am probleme fără să mă doară!” Şi la această sarcină am avut probleme de sănătate practic trebuia să stau mai mult la pat. Dar eu aveam multă treabă acasă, oameni la lucru; nu aveam voie să car nimic, dar căram găleţi de apă. Cu greu am dus sarcina. Când m-am internat pentru naştere, şi această doctoriţă s-a pierdut şi dorea să îmi facă cezariană. Dar asistenta i-a atras atenţia: „Doamna doctor, aveţi experienţă mare, femeia aceasta nu este de cezariană!” L-au chemat şi pe şeful de secţie, care a confirmat faptul că pot naşte normal. Asistenta aceea m-a susţinut foarte mult :”Doamnă, rugaţi-vă cât puteţi de mult, spuneți toate rugăciunile pe care le ştiţi, că până la prânz naşteţi!” Înainte de naştere, am auzit-o pe doctoriţă spunând: „Ori moare mama, ori copilul!” Dar asistenta i-a răspuns: „Doamna doctor,cu ajutorul lui Dumnezeu îi salvăm pe amândoi!” Şi, cu ajutorul Domnului, l-am născut pe Ciprian. Apoi asistenta mi-a mărturisit că au impresionat-o cele prin care am trecut şi că socoteşte că a asistat la o minune…

Aţi întâlnit în spital femei care au vrut să facă avort ?

– La un moment dat, am întâlnit o femeie care era în șapte luni şi voia să avorteze. Se certa cu doctoriţa, pe care încerca să o convingă că este doar în cinci luni şi poate avorta. Eu m-am mâhnit foarte tare şi i-am zis: „Doamnă, dă-mi adresa şi, după ce naşti, vin să iau copilul să-l cresc eu!” Ea însă s-a uitat foarte urât la mine. După ce ne-am despărţit , mi-a părut rău că nu am fost mai insistentă  ca să obţin adresa.

– Nici unul dintre dumneavoastră nu aveţi un serviciu. Din ce trăiţi , căci atâtea guri de hrănit ?

Din alocaţie şi mila Domnului. Anul trecut, era chiar înainte de Crăciun, mai aveam puţin până să nasc şi nu mai aveam decât 100 de euro puşi de-o parte… Mă rugam la Maica Domnului să facă o minune, ca să nasc şi să trecem sărbătorile cu bine. Şi a venit d-nul Flutur care mi-a dat câte două milioane pentru fiecare copil! Au mai fost şi alte asemenea cazuri în care s-a văzut purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Niciodată nu am fost puşi în situaţia în care să nu avem ce le da de mâncare – ci nu numai un fel de mâncare, ci două-trei şi ceva prăjituri, pentru că aşa i-am obişnuit. Mă uit uneori la familia mea, la binecuvântările şi bucuriile pe care le trimite Domnul, şi mă gândesc ce frumos ar fi dacă lumea toată ar fi o familie ortodoxă…

Cu gândul în fiecare zi la Dumnezeu

– Gătiţi în fiecare zi?

– Mai puţin duminică şi în sărbători. Fac mâncare din ajun. Acest lucru l-am învăţat de la Aglaia Mihoc, mama părinţilor Mihoc, la care am stat în gazdă pe timpul liceului. Dânsa mi-a zis aşa: „În duminici şi sărbători nu ai voie nici să vinzi, nici să cumperi, nici să găteşti!” Şi mi-a intrat în sânge acest sfat.

– Este greu cu educaţia lor?

– Noi, în casă, ne străduim cât putem să-i ţinem aproape de Biserică, să le dăm o educaţie creştinească. Nu lipsim Duminica şi în sărbători de la Sfânta Liturghie. Dar mai greu este de luptat cu influenţa anturajului. La biserică, fetele merg întotdeauna cu fusta şi capul acoperit, indiferent de anotimp. Ne place foarte mult să mergem la mănăstiri, mai ales la Cămârzani. Cu ani în urmă, mergeam la Mănăstirea Cămârzani cu un Trabant şi ne înghesuiam unsprezece – nouă copii şi noi părinţii. Era foarte greu şi periculos, dar aveam dorinţă mare de a ajunge acolo şi ne purta Dumnezeu de grijă. Acum nu ne mai încumetăm să facem lucrul acesta! Avem o Dacie rablagită, copiii au crescut şi nu încap toţi în ea. Ne-ar trebui o maşină mai mare, cu mai multe locuri, ca să putem pleca cât mai mulţi dintre noi dar nu avem posibilitatea aceasta… Ne-am dori să mergem mai mult în mănăstiri, pentru că de câte ori mă întorc de la mănăstiri vin mai întărită în credinţă, simt pace şi linişte în sufletul meu.

– Au fost persoane care v-au ajutat?

– Dumnezeu a făcut o minune cu noi şi am ridicat casa în trei săptămâni. Ne-a ajutat Înaltul Pimen şi Părinţii Mihoc. Părintele Viorel a venit aici şi, timp de trei săptămâni, cât a durat ridicarea casei, a stat la noi şi a lucrat cot la cot cu muncitorii. Părintele Dimitrie ne-a făcut fântâna şi ne-a tras apa în casă..

– Ce le doriţi copiilor dumnevoastră?

– Să aibă credinţă. Acasă le sădeşti credinţă, dar, când pleacă în valul lumii, mai uită… Acum sunt foarte multe oferte pentru trup, dar sufletul contează cel mai mult. Am citit într-o carte ca mama este datoare să nască copii, dar apoi trebuie să le sădească în suflet dragostea pentru Dumnezeu. De aceea, mă rog pentru ei în primul rând să aibă frică şi dragoste pentru Dumnezeu, căci, dacă au credinţă, aşa cum spune Sfânta Scriptură, toate celelalte se vor adăuga lor. Mă simt foarte fericită când văd că ele au credinţă. Fata cea mare a mers la seminar la Agapia, dar i s-a părut foarte greu. Plângea şi îmi spunea că nu mai poate. Apoi a mers următoarea, Ecaterina. Maica Stareţă s-a mirat cum de-a vrut să vină şi a întrebat-o: „Dacă n-ai să mai poţi, ce ai să faci?” „Am să rabd!” Am să mă rog şi am să rabd!” Oricum, Ecaterina este foarte atrasă de viaţa monahală. Când mergem la Cămârzani, are senzaţia că este în ceruri. Fericirea mea cea mai mare ar fi dacă L-ar asculta copiii mei pe Domnul şi L-ar urma până la sfârşit.

Interviu realizat de Raluca Tănăseanu – Revista Familia Ortodoxa, nr.33 /2011

Contact Form Powered By : XYZScripts.com