Header image

“Doamne, iubit-am bună-cuviinţa casei Tale…”

În fiecare miercuri şi vineri după-amiaza, după terminarea slujbei, Părintele mai rămânea în biserică pentru a ne învăţa. Ne spunea:

– Datoria mea de preot este să vă învăţ, fiindcă neînvăţarea este pricina că oamenii nu mai ştiu nimic, se mărginesc la tot ce este uşor şi material, la acatiste, pomelnice şi lumânări. Nici lumînarea şi nici pomelnicul nu te mântuie, ci credinţa, rugăciunea şi faptele bune. Voi aţi renunţat la rugăciune pentru că a te ruga este mai greu: trebuie să te interiorizezi, să depui un efort. Aţi renunţat la ceea ce este greu de înţeles şi aţi rămas la ceea ce puteţi înţelege. Voi nu aveţi o credinţă luminată, că aşa aţi apucat.

Vă sfătuiesc să citiţi, să mergeţi la o biserică unde este un preot cu dragoste de Dumnezeu. Noi, preoţii, suntem vinovaţi că nu am îmbrăţişat această sfântă slujire din iubire pentru Dumnezeu, ci ne-am transformat în simpli simbriaşi şi atunci tot ce facem nu dă roade, pentru că nu este dragoste. Nu ne ocupăm suficient de educaţia voastră spirituală. Ne mulţumim să fie biserica plină de lume, deşi de cele mai multe ori mulţi din cei prezenţi pleacă aşa cum au venit: goi au venit, goi pleacă!

Părintele Sârbu spunea de la început un lucru pe care astăzi nu-l mai auzim:

– Eu nu am nevoie de lume multă în biserică. Am nevoie doar de câteva persoane, dar cei care vin la biserică să fie cu adevărat trăitori ai Bisericii. Şi nu am nevoie să cumpăraţi lumânări! Aproape toţi preoţii caută să facă vânzare de lumânări pentru a obţine bani de pe urma lor, a pomelnicelor sau a prescurilor. Eu nu doresc să cumpăraţi lumânări! Să ştiţi că lumânarea nu se roagă! Este numai un simbol.

Desigur, nu trebuie să renunţăm la nişte practici ale Sfintei noastre Biserici. Noi nu stricăm tradiţia. Dar a intrat în obişnuinţa unora să vină, să cumpere un mănunchi de lumânări, să le aprindă şi apoi să plece să-şi vadă de treburile lor, cu conştiinţa împăcată că şi-au făcut datoria de creştini. Asta este o concepţie şi o practică greşită! Ea îi face pe unii să creadă că la atât se reduce Biserica. Eu vă repet, lumânarea este simbolul jertfei, al luminii, dar ea nu se roagă. Nu trebuie să ne bizuim pe lumânare! Dumneavoastră trebuie să învăţaţi ceva nou. Dacă pe mine m-a preocupat ceva în viaţa aceasta, a fost formarea omului nou în Biserică. Să ştiţi că omul nou nu se poate forma decât în Biserică. De aceea, vă rog pe cei care vreţi să rămâneţi în biserică la rugăciune, să vă rugaţi împreună cu mine. Eu simt pulsul fiecăruia. Ştiu dacă cineva este numai figurant sau dacă se roagă. Simt acest lucru. Dacă unii vin numai să aprindă lumânări, e treaba lor! Să vină, să le aprindă şi după aceea să plece, să ne lase pe noi, care avem nevoie de rugăciune!

Părintele făcea permanent acest apel. Şi, curios paradox, cu cât spunea mai mult că nu are nevoie de figuranţi şi că aceia pot pleca, cu atât mai mult ei se integrau atât de frumos în biserică, încât se aduna tot mai multă lume.

Părintele mai spunea:

– Ştiţi la ce m-am gândit? Poate unii o s-o luaţi în nume de rău… Ca să nu vă simţiţi prost unii dintre dumneavoastră că venind nu puteţi da bani pentru Sfânta Liturghie, m-am gândit să desfiinţăm acest lucru, să nu mai daţi bani la pomelnicul Sfintei Liturghii. Luaţi prescură – dacă aveţi cu ce s-o plătiţi, o pătiţi – şi lumânarea şi mie nu-mi mai daţi bani!

Părintele ţinea foarte mult ordinea şi disciplina în biserică. Zicea:

– Ai intrat în biserică, fă-ţi semnul crucii şi nu te mai mişca de colo-colo, că mari păcate faci, neputându-te nici tu ruga şi nelăsând nici pe cel de lângă tine să se roage. Mintea şi inima să-ţi fie îndreptate către Dumnezeu. Cine are voce, să-I cânte lui Dumnezeu, că El i-a dăruit-o, iar cine n-are voce să-i cânte cu sufletul.

Fiecăruia dintre noi ne-a fixat în biserică locul unde să stăm în timpul slujbelor şi ne spunea să nu ne uităm nici în dreapta nici în stânga, ci să stăm mai bine cu ochii închişi şi cu capul plecat, smerindu-ne înaintea lui Dumnezeu pentru păcatele noastre. Ne mai spunea:

– Când sunteţi în biserică să fiţi şi cu sufletul, nu numai cu trupul. Să nu daţi voie gândului să plece acasă sau în alte părţi, ci să se adâncească în rugăciune!

Mai veneau oamenii uneori cu obiceiul de a şuşoti şi a vorbi în biserică în timpul sfintelor slujbe. Părintele se oprea – chiar şi din Sfânta Liturghie – şi spunea, tot zâmbind:

– Să mă iertaţi că vă spun! Cine nu are nevoie de Sfânta Liturghie sau cine nu o pricepe, să iasă afară şi să stea de vorbă şi poate să vină după aceea. Acum urmează un moment (pe care îl numea) foarte important prin conţinutul lui.

Şi dădea totdeauna explicaţia respectivă.

Părintele spunea:

– Doresc ca această biserică să fie a liniştii, a tăcerii, a reculegerii!

Extras din Preotul martir Constantin Sarbu, Lacrimă și Har, Editura Bonifaciu, 2011, p.83-86

Contact Form Powered By : XYZScripts.com