Header image

“Domnul nu-i lasă pe ai săi” – Viaţa şi harismele unui proroc al veacului XX: Sfântul Cuvios Kukşa de Odesa

    “Au fost mucenici, si acum vor fi. Cei de pe urma vor fi mai mari ca cei dintai. Caci vor purta munci mai multe”.

    “Domnul nu-i lasa pe ai Sai, numai ca e nevoie sa nu uitam ca toti umblam in fata Lui. Cei ce nadajduiesc in Dumnezeu nu se vor lipsi de tot binele“.

“Preamilostivul Dumnezeu, Care voieste ca toti oamenii sa se mantuiasca si la cunostinta adevarului sa vina (I Tim.2, 4), nu lasa niciodata fara indestulare duhovniceasca pe cei care cauta vesnica mantuire. El nu-i paraseste nici in vremurile din urma, inaintea sfarsitului veacurilor, ci trimite in intinsul ogor al lui Hristos lucratori iscusiti, stareti duhovnicesti plini de har.

Sfanta Biserica Ortodoxa a Rusiei, de-a lungul intregii sale istorii, s-a slavit de catre blagocestivi nevoitori, stareti-povatuitori in viata duhovniceasca, crestini cu viata sfanta. Unul dintre luminatorii credintei in intunericul apostaziei, al scapatarii duhovnicesti si al ignorantei veacului al XX-lea a fost preacuviosul si purtatorul de duh parinte schiegumen Kuksa (Veliciko).

Preacuviosul Kuksa s-a nascut pe 12/25 ianuarie 1875 (…), in familia evlaviosilor si iubitorilor de Hristos parinti Kiril si Haritina, si a fost numit prin Sfantul Botez Cosma. (…) Cosma s-a nascut si a crescut in acele vremuri binecuvantate cand evlaviosul popor rus arata o rabdatoare truda, mergand pe jos in pelerinaj la sfanta Lavra Pecerska, la Lavra preacuviosului Serghie de Radonej, precum si in nordul indepartat, la manastirile Valaam si Solovat, si pentru inchinare la Sfantul Mormant din Tara Sfanta.

Preacuviosul a fost ales de Dumnezeu inca de la nasterea sa. Mama lui, Haritina, in tinerete a dorit sa fie monahie, numai ca parintii ei i-au dat binecuvantare pentru casatorie. Ea s-a rugat insa la Dumnezeu ca macar careva dintre copiii ei sa se invredniceasca de cinul monahal. In Sfanta Rusie era un evlavios obicei: daca vreunul dintre copii se afierosea vietii monahale, parintii socoteau aceasta ca pe o cinste deosebita, ca pe un semn al marii milostiviri a lui Dumnezeu. Intrarea cuiva in viata monahala era privita atunci ca dobandirea unui rugator pentru tot neamul.

Datorita chipului de viata evlavios si cumpatat al parintilor, Cosma nazuia inca din copilarie din tot sufletul catre Dumnezeu, ducand o viata curata. Inca de mic iubea rugaciunea si singuratatea, fugea de jocurile copiilor si de distractie. Adevarata bucurie duhovniceasca a evlaviosului tanar era aceea de a merge la dumnezeiasca Biserica si la Sfanta Liturghie.

Inca din tinerete, preacuviosul avea dragoste si mila catre oameni, mai ales catre cei bolnavi si suferinzi. Pentru aceasta, vrajmasul mantuirii neamului omenesc, pe parcursul intregii sale vieti l-a razboit. Iata una din intamplarile din anii tineretii lui. La Cosma a venit un frate de geaman cuprins de un duh necurat. Fiindu-i mila de el, Cosma l-a adus pe bolnav la un staret, ca sa izgoneasca demonii. Staretul i-a poruncit lui Cosma sa se roage impreuna cu el pentru frate. Dupa puternice rugaciuni si dupa vindecarea tanarului, staretul i-a spus lui Cosma: “Numai pentru ca tu l-ai adus la mine, vrajmasul se va razbuna pe tine: vei fi prigonit intreaga viata“.

Cosma nazuia cu tot sufletul catre viata monahala si, ca o binecuvantare a lui Dumnezeu a viitoarei cai a vietii sale, a plecat, in anul 1895, ca pelerin in Tara Sfanta. A trait la Ierusalim o jumatate de an, mergand la Sfintele Locuri din toata Palestina, iar la intoarcere a mers in pelerinaj si la Sfantul Munte. (…) Nevoitor la Sfantul Munte, a pregustat negraitul simtamant in care sunt unite dragostea de Dumnezeu si dorinta de a fi mereu cu El, adanca pocainta si incredintarea din inima in iertarea celui ce ne-a gresit, datatorul de viata plans si pacea sufleteasca. La Athos, sufletul tanarului Cosma se inalta. Aici, in chip deosebit, ii creste dorinta de a intra in cinul monahal. Imparateasa cerului l-a chemat pe el in pamantul ei, spre slujirea lui Dumnezeu.

Inainte de plecarea pelerinilor, el a mers la egumenul Lavrei rusesti Sfantul Pantelimon, arhimandritul Misail, ca sa ceara blagoslovenie de drum. Sosind in fata acestuia, Cosma i-a spus: “Parinte, as dori foarte mult sa raman aici, insa mai inainte trebuie sa merg acasa si sa primesc binecuvantarea parintilor”. “Ei bine, mergi si peste un an vei reveni” – l-a binecuvantat pe el egumenul, daruindu-i dupa obicei, ca tuturor pelerinilor, o iconita a Sfantului Mare Mucenic Pantelimon, ocrotitorul ceresc al sfintei manastiri rusesti din Sfantul Munte. Pe aceasta icoana, parintele Kuksa a asezat-o intr-un mic chivot si a pastrat-o intreaga lui viata, pana la sfarsitul sau.

La intoarcerea in Rusia, Cosma a trecut pe la staretul Iona de la Kiev, cunoscut tuturor pentru darul inainte-vederii si al facerii de minuni. Stand sa astepte la rand, ca toti ceilati, in curtea Lavrei, Cosma, cu inima impacata gandea: “Si daca staretul nu-mi da blagoslovenie pentru Athos?” Deodata, parintele Iona, venind catre Cosma, l-a binecuvantat cu semnul crucii pe cap, spunandu-i: “Te binecuvintez spre manastire! Mergi sa vietuiesti la Sfantul Munte!”

Haritina a primit vestea despre cele hotarate de catre fiul sau cu cea mai mare bucurie si multumire catre Dumnezeu. Dupa indelungi rugaciuni cu lacrimi ale lui Cosma, dupa multe induplecari ale parintilor si rudelor, a ingaduit plecarea fiului sau la Athos si tatal sau: “Poti sa mergi, Dumnezeu sa te binecuvinteze!” Lasandu-l pe Cosma sa plece la drum, Haritina i-a dat ca blagoslovenie o icoana a Maicii Domnului de la Kazan, intr-un mic chivot de lemn, de care preacuviosul nu s-a despartit intreaga lui viata si care a fost asezata intr-un sicriu dupa sfarsitul vietii sale pamantesti.

In anul 1896, Cosma a mers la Athos, slujind la manastirea ruseasca Sfantul Pantelimon. Sosind, in valtoarea vietii, in portul Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu, la Sfantul Munte Athos, el s-a nevoit cu osardie sa aprinda in inima sa focul dragostei de Dumnezeu, a carei candela va ramane nestinsa de-a lungul intregii sale vieti. Straduindu-se sa vietuiasca asemenea parintilor nevoitori de demult, Cosma indeplinea cu osardie cele randuite spre ascultare de catre egumenul manastirii, taindu-si voia sa intru toate si lucrand rugaciunea neincetata. La inceput, el a avut aici ascultarea de prosfornic (prescurar).

In 1897, mama lui Cosma a plecat in pelerinaj la Locurile Sfinte. Cand corabia cu care calatorea a facut un popas la tarmurile Sfantului Munte, Haritina s-a adresat in scris egumenului manastirii, cerandu-i sa-i ingaduie fiului sau sa viziteze Locurile Sfinte. Iubindu-l parinteste pe ascultatorul Cosma, egumenul i-a dat blagoslovenie pentru aceasta calatorie. Astfel, fericita lui mama i-a multumit lui Dumnezeu ca l-a vazut inca o data pe alesul lui Dumnezeu copil al sau.

In Ierusalim s-au intamplat doua fapte minunate, care au prevestit viata de mai tarziu a preacuviosului. Pe cand pelerinii se aflau la scaldatoarea Siloamului, s-au intamplat urmatoarele. Pe atunci era obiceiul de a se cufunda in apa scaldatoarei Siloamului toti pelerinii, si mai cu seama femeile care nu aveau copii. Aceea dintre ele care reusea prima sa se cufunde in apa, dupa mila lui Dumnezeu, era binecuvantata cu nasterea de prunci. Aflandu-se la scaldatoarea Siloamului, Cosma statea aproape de marginea izvorului. Cineva, pe neasteptate, l-a atins si tanarul, imbracat, dintr-o data a cazut primul in apa. Cei din jur, vazand aceasta, au inceput sa rada, spunand ca, de acum, el va avea multi copii. Dar aceste cuvinte s-au aratat a fi profetice, caci preacuviosul, intr-adevar, a avut mai tarziu multi copii duhovnicesti.

Cand pelerinii se aflau in Biserica Invierii Domnului, doreau foarte mult sa se miruiasca cu ulei din candela care atarna deasupra Sfantului Mormant. Insa ingerul Domnului, care nevazut era prezent acolo, a rasturnat candela din centru si tot uleiul s-a scurs peste Cosma. Atunci, ieromonahul care se afla la intrarea in Kuvukliu (locul din paraclisul Bisericii Invierii Domnului unde se afla Sfantul Mormant) a prorocit ca acest tanar va fi un mare staret. Oamenii l-au inconjurat pe Cosma si, strangand cu mainile uleiul care se prelingea pe hainele lui, se miruiau cu evlavie cu acesta. Iar aceasta intamplare a fost la fel de insemnata, caci harul lui Dumnezeu, revarsat cu bogatie peste preacuviosul, fara incetare s-a daruit oamenilor, atat pe timpul vietii, cat si dupa trecerea acestuia la cele vesnice.

Dupa un an de la intoarcerea din Ierusalim la Athos, Domnul a binevoit ca inca o data Cosma sa ajunga in Sfanta Cetate. El a plecat atunci acolo pentru un an si jumatate, pentru randuita ascultare la Mormantul Domnului.

Pe 15 martie 1901, Cosma a fost trimis la schitul Tebaida al Manastirii Sfantului Pantelimon. Acolo, a fost numit in ascultarea primirii pelerinilor sositi in ospetie si a slujit astfel timp de 11 ani. Ostenindu-se cu sarguinta asa de indelungata vreme, Cosma a dobandit dragoste catre aproapele, indelunga rabdare si adevarata smerenie.

Pe 28 martie 1902, ascultatorul Cosma a fost tuns rasofor, dandu-i-se numele de Constantin, iar pe 23 martie 1905, a fost tuns in viata monahala sub numele de Xenofont. Parintele duhovnicesc al monahului Xenofont a fost nevoitorul si purtatorul de duh staret, parintele Melchisedec, care se nevoia ca schimnic. De la el, Xenofont a invatat temelia vietii monahale si stinta razboiului launtric cu patimile si cu duhurile rele. (…) Sub inteleapta obladuire a parintelui Melchisedec, monahul Xenofont in putina vreme a inaintat in viata duhovniceasca. Desi era putin invatat, caci anevoie reusea sa citeasca si sa scrie, el cunostea Sfanta Evanghelie si Psaltirea pe de rost.(…)

Conducand pe alesul sau in desavarsirea duhovniceasca, Domnul pregatea lui Xenofont lucrarea slujirii lumii patimitoare. (…) In anii 1912-1913, la Sfantul Munte s-au ivit neoranduieli in legatura cu “slavitorii numelui” (eres printre monahii din Sfantul Munte care spuneau ca numele lui Dumnezeu este Dumnezeu). Conducerea Greciei a fost constransa sa expulzeze din Athos multi monahi rusi, printre care si nevinovati, in aceasta situatie aflandu-se  si parintele Xenofont. Grea a fost despartirea de Sfantul Munte Athos si de parintele lui duhovnicesc. (…)

In anul 1913, fostul monah athonit Xenofont s-a asezat in marea Lavra a Adormirii Maicii Domnului de la Pecerska – Kiev. pecerska3In timpul Primului Razboi Mondial, el s-a impartasit cu intristarea si scarbele din vremea razboiului, slujind cucernicului Tar al Rusiei si Patriei prin rugaciuni si cu osteneli. In anul 1914, parintele Xenofont, timp de zece luni, impreuna cu alti monahi, a fost randuit spre ajutorarea fratilor pe trenul sanitar care circula pe linia Kiev-Lvov. In acea vreme a dat el dovada de rare calitati sufletesti si virtuti: rabdare, compasiune si dragoste in slujba celor grav bolnavi si a ranitilor. Dupa, parintele Xenofont s-a reintors la Lavra. Slujind cu osardie lui Dumnezeu si prin blandetea, smerenia si intelepciunea duhovniceasca, a atras stima generala a fratilor, fiindu-le pilda intru toate. In acei ani, el avea ascultarea la Pesterile de departe: ingrijea sfintele moaste, purta de grija de candelele din fata raclelor, aprinzandu-le.

Odata, a venit de la Poltava la Lavra Pecerska batranul mitropolit Serafim, care vietuise mai inainte in Lavra. Acesta voia sa-si ia ramas bun de la iubita lui manastire, mai inainte de sfarsitul sau. Dupa ce a ramas cateva zile in Lavra, s-a pregatit de plecare. Toti calugarii manastirii au venit sa-si ia ramas bun, cerand blagoslovenie. La urma tututror, a venit si parintele Xenofont. Pe cand isi dadeau sarutul fratesc, mitropolitul Serafim a exclamat: “O, starete, de mult ti s-a pregatit tie loc in aceste pesteri!”

Incepand cu anul 1917, Biserica Ortodoxa Rusa si poporul rus au fost supusi unei crunte prigoane. (…) Chiar in acele vremuri, Domnul a asezat in sfesnicul Bisericii faclia credintei ortodoxe – pe preafericitul Kuksa. Cand la Kiev s-a aratat eresul innoitorilor, Lavra Pecerska a fost pazita de influenta ereticilor prin cei tari in credinta ortodoxa, stareti asemenea parintelui Kuksa.

“Jinduiam foarte mult sa primesc schima”, povestea staretul. “Odata, intr-o noapte, ma ingrijeam de moaste la Pesterile de departe. Ajungand in dreptul moastelor schimonahului Siluan, dupa ce am pus totul in ordine, le-am cuprins cu mainile si, stand in genunchi, m-am rugat lui Dumnezeu, cu rugaciunile sale, sa ma ajute sa ma invrednicesc de tunderea in schima”. Si iata, in al cincizeci si saselea an al vietii, parintele Xenofont s-a imbolnavit grav pe neasteptate si, dupa cum se credea, fara nadejde de viata. Hotararea a fost ca sa primeasca schima cel ce era pe moarte. Pe 8 aprilie 1931, la tunderea in mare schima, l-au numit pe el cu numele preotului mucenic Kuksa, ale carui moaste se aflau in Pesterile de aproape. Desigur, sufletul preacuviosului era de atunci gata deja spre a se muta in cerestile locasuri, insa Domnul i-a prelungit zilele vietii lui pamantesti, pentru folosul duhovnicesc al oamenilor care traiau in lumea patimitoare. Indata dupa luarea schimei mari, parintele Kuksa si-a revenit, iar mai apoi s-a facut sanatos de-a binelea.

Pe 3 aprilie 1934, parintele Kuksa a fost hirotonit ierodiacon, iar pe 3 mai, in acelasi an, a fost facut ieromonah. Dupa inchiderea Lavrei, batiuska, pana in 1938, a slujit in Kiev, in Biserica Invierii (Slobodka). Trebuia sa ai mare barbatie ca sa slujesti ca preot in acele vremuri.

Din anul 1938, pentru parintele Kuksa au inceput zece ani grei de nevointa a marturisirii. El, ca “slujitor de cult”, a fost condamnat la cinci ani de lagar in orasul Vilma din regiunea Molotovsk, iar dupa ce s-a implinit sorocul, cu inca cinci ani de deportare. Astfel, la varsta de 63 de ani, parintele Kuksa a fost trimis la istovitoarea munca a taierii de paduri. Munca era deosebit de grea, mai ales pe timp de iarna, in ger cumplit. Muncea 14 ore pe zi, primind hrana foarte putina si saracacioasa. Insa, amintindu-si intotdeauna ca prin multe suferinte trebuie sa intram in imparatia lui Dumnezeu (Fapt.14, 22), si ca patimirile vremii de acum nu sunt vrednice de marirea care ni se va descoperi (Rom.8, 18), batiuska ajutat de harul lui Dumnezeu nu numai ca indura cu rabdare si cu blandete viata de suferinta din inchisoare, ci si pe altii ii intarea duhovniceste.

Iar Domnul, privind la barbatia marturisitorilor, iata cum intr-o zi i-a mangaiat in chip vadit si i-a intarit in rabdare si in nadejde pe cei ce-l iubeau pe El. Impreuna cu parintele Kuksa, in lagar erau detinuti multi clerici si, din cinul monahal, monahi si monahii. In acea vreme, la Kiev traia episcopul Antonie, care il cunostea bine pe parintele Kuksa, avandu-l la mare cinste. Fiind in inchisoare, batiuska a primit de la el un colet in care, impreuna cu pesmetii, erau asezate si o suta de particele uscate din Sfintele Daruri. Controlorii nu au descoperit Sfintele Daruri si le-au socotit pe ele ca pesmeti. “Insa puteam eu oare sa ma impartasesc cu Sfintele Daruri, cand multi preoti, monahi si monahii, care se aflau inchisi de foarte multi ani, erau lipsiti de aceste mangaieri?” – povestea adesea despre aceasta mai apoi preacuviosul.  “Le-am spus preotilor  ca am primit Sfintele Daruri. Credinciosii, cu mare bagare de seama, le-au spus <<la ai  lor>> ca intr-o anume zi si intr-un anume loc, pe ascuns de paznici, sa fie gata sa primeasca Sfanta Impartasanie. Am facut un epitrahil dintr-un stergar, desenand pe el Sfanta Cruce. Citind rugaciunile de trebuinta, am binecuvantat Sfintele Daruri si le-am luat cu noi, ascunzandu-le sub haina. Preotii s-au ascuns dupa lastarisuri. Monahii si monahiile, ca sa nu fie observati, alergau pe rand catre noi, iar noi, acoperindu-i pe ei cu epitrahilul-stergar, le dadeam iertarea si dezlegarea pacatelor. Astfel, intr-o dimineata, in drumul catre munca, s-au impartasit deodata o suta de oameni. Cat s-au bucurat ei si cat i-au multumit lui Dumnezeu pentru marea Lui mila!”

Odata staretul s-a imbolnavit grav. L-au dus la spital, iar el era aproape sa moara.(…) Batiuska isi amintea: “Era de Pasti. Eram atat de slabit si de infometat, incat ma clatina vantul. Soarele stralucea, pasarile cantau, zapada deja incepea sa se topeasca. Am mers de-a lungul sarmei ghimpate, nemairabdand foamea, iar dincolo de sarma ghimpata bucatarul aducea de la bucatarie pentru masa paznicilor, purtandu-l deasupra capului, un platou cu placinta. Deasupra noastra zburau corbii. Eu ma rugam: <<Corbule, corbule, tu, care ai hranit pe prorocul Ilie in pustie, adu-mi si mie o bucata de placinta!>> Deodata, aud deasupra capului: <<Crau, crau!>> – si la picioare a cazut o placinta. Corbul o furase de pe tava purtata pe cap de bucatar. Am ridicat placinta de pe zapada si, cu lacrimi, i-am multumit lui Dumnezeu pentru marea Lui mila si astfel mi-am alinat foamea”.

In primavara lui 1943, dupa ce s-au terminat anii de inchisoare, de praznicul Sfantului Mare Mucenic Gheorghe, preacuviosul parinte Kuksa a fost eliberat si trimis cu domiciliul fortat in regiunea Solikamsk, intr-un sat aflat in apropierea orasului Kungura. In vremea cand traise acolo a fost staret chiar si in acel oras, dupa cum isi aminteau batranii monahi.

In sat, unde i se fixase domiciliul fortat pe o anume perioada, staretul s-a oprit in casa unei familii cu multi copii. Cand parintele Kuksa, pentru prima oara a intrat in acea casa, a fost poftit la masa. Dupa rugaciune, staretul a binecuvantat cu blagoslovenie preoteasca masa. Gazda a observat aceasta si, cand a aflat ca parintele Kuksa are nevoie de locuinta pentru o perioada de timp, i-a multumit lui Dumnezeu pentru faptul ca l-a trimis la el in casa pe slujitorul Sau. Mai apoi, el a adus scanduri si a incropit pentru batiuska o chilie lipita de mica lui izba, unde acesta va petrece timp de cinci ani, pana la implinirea sorocului deportarii sale.

In aceasta familie era un tanar care plangea foarte des si nimeni nu putea sa-l linisteasca. Odata, preacuviosul a iesit din chilia sa si l-a luat pe copil de mana. Dupa aceasta, tanarul dintr-o data s- a linistit si s-a impacat.

Luand blagoslovenie de la episcopul orasului Solikamsk, parintele Kuksa savarsea adesea Liturghia in satele vecine. Oamenii alergau catre el ca la o facile ce lumineaza in noapte. Astfel, cu truda, cu rabdare, cu rugaciune zilnica, staretul a lucrat pana la eliberarea sa.

In anul 1948 s-a sfarsit timpul deportarii sale, s-au terminat cei zece ani de nevointa marturisitoare ai preacuviosului. (…) In anul 1948, parintele Kuksa s-a intors la Lavra Pecerska din Kiev si a fost intampinat cu mare bucurie de catre frati. Aici, el a avut ascultare de faclier la Pesterile din apropiere.(…)

Dupa inapoierea Parintelui Kuksa la Lavra Pecerska, lui, iscusit si incercat in viata duhovniceasca, pecetluit cu dreptatea lui Hristos in diferite ispite, curatit mai dinainte de scarbele, lipsurile si prigoana purtata, Dumnezeu i-a incredintat o noua nevointa de slujire a lumii patimitoare: duhovniceasca pastorire a oamenilor – staretia. Ateii, putin credinciosii, cei in nevoi, cei rai, cei cuprinsi de pacate se indreptau catre preacuviosul chiar in clipele cand ispitele erau de o mare ascutime si insuportabile, cand oamenilor le secase orice nadejde.Acelora care erau izbiti neputinciosi  de toate valurile cele in multe chipuri ale raului staretul le arata adevarata credinta, ce era asemenea pietrei nezdrobite si nadejdea neclatinata in Dumnezeu.

La rugaciunea parintelui Kuksa, ispititi de cele mai puternice incercari, oamenii incepeau sa mearga pe anevoiosul, stramtul, insa adevaratul drum al mantuirii. Stie numai Domnul pe cati ii ajuta el si pe cati i-a cuprins cu atotiertatoarea si cu atotacoperitoarea sa dragoste care atragea multa lume nazuind catre el, oameni din intreaga Rusie. Asa cum in urma cu jumatate de veac, la Ierusalim, pelerinii il inconjurau pe Cosma, straduindu-se sa ia uleiul facator de minuni care se prelinsese de la candela pe capul si pe hainele lui ca sa se unga cu el, asa si acum, in patimitoarea Rusie, catre parintele Kuksa veneau oameni credinciosi fara de numar, insetati de ajutorul si harul lui Dumnezeu, revarsat prin rugaciunea, sfaturile duhovnicesti si invataturile staretului sfant. (…)

Marturisirea a fost lucrul de capetenie al ascultarii parintelui Kuksa, si toti tindeau sa se marturiseasca la el si sa primeasca sfat si zidire sufleteasca. Staretul nu-i condamna niciodata pe cei pacatosi si nu-i indeparta, ci dimpotriva, compatimitor, ii primea intotdeauna pe acestia. El spunea:

“Si eu sunt pacatos si iubesc pe cei pacatosi. Nu e om pe pamant care sa nu fi gresit. Numai Dumnezeu singur este fara de pacat, iar noi toti suntem pacatosi“.

Tinerilor lui duhovnicesti, parintele Kuksa le poruncea sa-si infraneze cu atentie simturile, mai ales vederea si le poruncea sa se roage astfel:

“Maica Domnului, pazeste-ma pe mine in curatie sufleteasca si trupeasca”.

El intotdeauna invata si prevenea sa se mearga pe calea de mijloc, “imparateasca”, mai ales sa nu se exagereze cumva, si sa nu se posteasca fara masura. Staretul spunea:

“Trupul nostru este ajutator pe calea mantuirii. Va veni vremea cand vom vrea sa mancam si nu ni se va da. De aceea, daca am mancat, sa multumim lui Dumnezeu si daca am dormit, sa multumim lui Dumnezeu. Pentru toate sa multumim lui Dumnezeu!” (…)

Ispitele intregii lui vieti, staretul le-a biruit amintindu-si de suferintele de pe cruce ale Mantuitorului nostru Iisus Hristos si de datatoarea de viata Inviere a Lui. Monahiei Varvara, fiica lui duhovniceasca, ii spunea:

“Cand te copleseste ceva, nu te intrista, ci totdeauna stai cu duhul la mormantul Mantuitorului, ca si mine: eu, si in inchisoare, si in deportare, am stat totdeauna cu duhul la mormantul Domnului!”.

Cand batiuska vorbea despre vremurile de pe urma, spunea ca unii dintre fiii lui duhovnicesti vor trai pana in vremea Antihristului. Staretul zicea:

“Au fost mucenici, si acum vor fi. Cei de pe urma vor fi mai mari ca cei dintai. Caci vor purta munci mai multe“.

“Domnul nu-i lasa pe ai Sai, numai ca e nevoie sa nu uitam ca toti umblam in fata Lui. Cei ce nadajduiesc in Dumnezeu nu se vor lipsi de tot binele“.

Blandetea si infranarea staretului au infrant orice piedica a puterii lumesti in ceea ce priveste pastorirea duhovniceasca a credinciosilor. La sfarsitul lui aprilie 1957, staretul, in saptamana Patimilor din Postul Mare, s-a mutat in manastirea de calugari Kresceatik, a Sfantului Ioan Teologul, din eparhia Cernauti. In mica manastire a Sfantului Ioan Teologul, care este asezata pe un deal de pe malul drept al Nistrului, intr-un loc pitoresc, era o viata foarte linistita si simpla. Sosirea staretului Kuksa in aceasta manastire a fost o binecuvantare, reinviind viata duhovniceasca a fratilor. (…)kuksha3

Spre sfarsitul vietii sale, staretul a avut de infruntat multe rautati, scarbe si prigoniri din partea puterii atee. (…) Astfel, la inceputul anilor 60′, diavolul a ridicat un nou val de prigoane asupra sfintei Biserici Ortodoxe din Rusia. Din nou s-au inchis bisericile, manastirile si scolile teologice. Sfantul Apostol Pavel spune ca toti care voiesc sa traiasca cucernic in Hristos Iisus vor fi prigoniti (II Tim. 3, 12). In astfel de ispite a intrat si staretul. Puterea atee isi arata ura crunta fata de autoritatea duhovniceasca din pricina cinstirii generale a staretului Kuksa si a dragostei credinciosilor catre el. Cu putina vreme inainte de inchiderea manastirii, parintele Kuksa savarsea dumnezeiasca Liturghie in Biserica Sfantului Acoperamant. Deodata, pe Sfanta Masa, din sfesnic a cazut o lumanare care a ars procovetele si Sfantul Aer, care acoperea Sfantul Potir si Sfantul Disc. Focul acesta s-a stins insa, iar parintele Kuksa, prevazand intamplarile timpurilor apropiate, a spus proroceste: “Dusmanul ma va alunga si de aici”. In scurta vreme, aceste cuvinte ale lui s-au implinit intocmai.

In anul 1960, s-a inchis o manastire de maici din eparhia Cernauti. Monahiile au fost transferate la manastirea din Kresceatik a Sfantului Ioan Teologul, iar monahii la Lavra Poceaev. Arhimandritul Mihail (in schima, Mitrofan) a fost numit intr-o parohie aflata nu departe de satul Krescaetik, iar parintele Kuksa la Sfanta Manastire a Maicii Domnului din Odessa, care tinea direct de Patriarhia Moscovei.(…) Pe 19 iulie 1960, staretul s-a instalat la manastirea Adormirii Maicii Domnului din Odessa, unde isi va petrece ultimii patru ani din viata sa cea plina de nevointa si de suferinta. Fratii din manastire l-au intampinat cu dragoste pe parintele Kuksa. Si aici, ascultarea lui de temelie a fost marturisirea (spovedania). Pe orice suflet doritor sa vina in Casa lui Dumnezeu (Ps. 83, 11), batiuska il indrepta intotdeauna sa vina la slujbele manastiresti. Dormind foarte putin, staretul se trezea cu putin inainte de rasaritul soarelui si isi citea canonul lui de rugaciune. Se impartasea in fiecare zi. Iubea indeosebi Liturghia facuta in zori. Spunea ca Liturghia din zori este pentru nevoitori, iar cea tinuta mai inainte de pranz, pentru cei ce postesc. Preacuviosul spunea ca impartasania este Pastele, iar dupa impartasanie citea intotdeauna canonul Pastelui. (…)

Zilele parintelui Kuksa deja inaintau catre asfintit. Odata, cu chipul vesel, i-a spus unei fiice duhovnicesti: “Maica Domnului doreste sa ma ia la ea”. (…) In octombrie 1964, cazand, staretul si-a fracturat soldul. A ramas intins pe pamantul rece si umed cateva ceasuri. De la aceasta a racit si s-a imbolnavit de pneumonie. Situatia s-a inrautatit. “Cata rabdare a avut! Soldul era fracturat, iar el nu a vrut niciun bandaj; ghips daca au vrut sa-i puna, nu a dorit nicidecum. Chiar si cu esarfa sa-l lege a refuzat”, isi aduce aminte fiica duhovniceasca a staretului, schimonahia Anghelina. “Trebuie sa rabdam toate”, spunea intotdeauna staretul.

Parintele Kuksa nu lua niciodata medicamente. Agheasma si ulei sfintit de la sfintele locuri, acestea erau medicamentele lui. Ca tamaduitoare, el si-a ales Sfanta Biserica. Si chiar si in fata durerilor, mai inainte de moartea sa, el a refuzat orice ajutor medical, impartasindu-se in fiecare zi cu Sfintele lui Hristos Taine, si-a pus nadejdea doar in Domnul Dumnezeu, cel Unic ajutator si acoperitor.

Cu o jumatate de ceas inainte de moartea sa, la ora 1,30 noaptea, batiuska Kuksa, stand pe pat, binecuvanta in toate partile. O maica, ce a fost langa staret pana la savarsirea din viata, l-a intrebat: “Batiuska, ce-i cu sfintia voastra… pe cine inchinati, caci nu se vede nimeni aici?…”. Atunci el a raspuns: “Binecuvintez pe fiii mei duhovnicesti, pe aceia care locuiesc departe si nu pot sa vina. Iata, imi iau ramas bun de la ei”. Dupa cum povesteau duhovnicestii sai fii, veniti din diferite parti ale Rusiei, dupa inmormantarea sa, multi dintre ei l-au vazut pe staretul care-i binecuvanta in casele lor.

Batiuska spunea: “Cand vom pleca, vom intalni <<pungasii>>, dar nu ne vom teme de ei, caci suntem patru: Cosma, Constantin, Xenofont si Kuksa”. El, avand indrazneala inaintea lui Dumnezeu, isi punea nadejdea in mila Lui si in apararea sfintilor sai ocrotitori ceresti. In mod invaluit vorbea astfel despre vamesi.

“Cu cateva clipe inainte de moartea sa, staretul a spus: <<A sosit vremea…>>. Apoi, plecandu-si capul, si-a inchis ochii si, incepand sa-si traga sufletul, a dorit sa mai spuna ceva, si linistit, foarte linistit, si-a dat duhul”, isi aduc aminte cei care au fost de fata.

Fericitul nevoitor a vazut mai dinainte, in amanunt, sfarsitul sau. Schimonahia Anghelina isi aminteste: “Batiuska spunea uneori: <<Kuksa nu ajunge la 90 de ani. Il vor ingropa, se pare, repede, repede si – arata cu mainile – vor lua cazmalele si vor sapa>>. Si intr-adevar, cuvintele lui s-au implinit intocmai. El a murit la ora doua din noapte, iar dimineata, chiar in aceeasi zi, la mormantul lui deja se pusese cruce. S-a sfarsit doar cu o luna inainte sa implineasca 90 de ani”.

Puterea, temandu-se foarte mult de poporul ce urma sa vina, a ordonat ca oficiile postale de legatura sa nu primeasca din Odessa vreo telegrama cu vestea sfarsitului parintelui Kuksa, incercand chiar sa impiedice ca batiuska sa fie ingropat la manastire, ci sa se savarseasca ingoparea in locul lui de nastere. Dar intai-statatorul manastirii, inteleptit de Dumnezeu, le-a raspuns astfel: “Patria monahului este manastirea”. Puterea a dat termen de ingropare: doua ore. Intreaga lume bisericeasca a fost asa de deranjata de aceste imprejurari, incat patriarhul Alexei I, cu ingrijorare, a cerut sa i se explice de ce s-a procedat asa cu ramasitele pamantesti ale staretului Kuksa.

95_mormantul-SfKuksa_OdessaAstfel, pe 11/24 decembrie 1964 preacuviosul Kuksa a trecut de pe taramul pamantesc, suferind toate ispitele si suspinand din adancul sufletului sau: Intoarce-te, suflete al meu, la odihna ta, ca Domnul ti-a facut tie bine (Ps. 114, 7), mutandu-se la Domnul, in locasurile “unde toti dreptii se odihnesc”, mijlocind inaintea Domnului pentru toti cei ce alearga catre rugaciunile lui. Staretul Kuksa apartine lumii acelor drepti rusi, care in ultimul veac, asemenea sfantului Serafim de Sarov, staretilor de la Optina si de la Glinski, au slujit lui Dumnezeu, luminand lumea cu dragoste sfanta, rabdare si impreuna-patimire.

Parintele Kuksa s-a aratat intru totul fericit. Pana la capat mergand pe scara fericirilor evanghelice, pecetluind cu adevarul si cu dragostea catre Hristos Domnul nevointa marturisirii, el a urcat pe culmea acestei scari, si astazi plata lui multa este in ceruri (Mat.5,12). Asemenea stareti, precum parintele Kuksa, au purtat slabiciunile celor neputinciosi (Rom. 15, 1) si astfel au implinit legea lui Hristos (Gal. 6,2).

Staretul Kuksa, asemenea preacuviosului Serafim de Sarov, la intalnirea cu oamenii obisnuia sa-i intampine cu salutul pascal: “Hristos a inviat!”. Pe toti oamenii el ii numea cu duiosie copii ai sai. Despre preacuviosul, acestia spuneau: “Cu el ne-a fost usor”. Aceasta izvora din faptul ca fericitul nevoitor dobandise pacea sufleteasca si sfintenia vietii. Chipul vietuirii parintelui Kuksa era asemanator cu cel al Sfantului Serafim de Sarov, care spunea: “Fiule, dobandeste duhul pacii, si mii in jurul tau se vor mantui”. In jurul staretului Kuksa se dobandea acest “duh al pacii si, intr-adevar, s-au mantuit mii de oameni”, caci duhul pacii la Dumnezeu este roada Duhului Sfant. Despre aceasta marturiseste Sfantul Apostol Pavel: Iar roada duhului este dragostea, bucuria, pacea, indelunga-rabdare, bunatatea, facerea de bine, credinta, blandetea, infranarea, curatia (Gal.5, 22-23). Parintele Kuksa a trait si a lucrat cu duhul si cu puterea staretilor de la Optina, fiind, ca si acestia, binecuvantat de Dumnezeu cu darul inainte-vederii, al tamaduirilor, al vindecarii neputintelor sufletesti si trupesti si chiar al inaltei vocatii a lucrarii mantuirii lumii – darul staretiei, al carmuirii sufletelor oamenilor”.

Binecuvantatele daruri ale Preacuviosului Kuksa de Odessa. Darul inainte-vederii si al deosebirii gandurilor

Staretul Kuksa avea de la Dumnezeu darul dreptei socotinte duhovnicesti si al deosebirii gandurilor. El a fost un mare inainte-vazator. Lui i se descopereau chiar si simtirile ascunse, pe care oamenii abia puteau sa si le inteleaga, dar pe care el le intelegea si le explica lor cu ajutorul lui Dumnezeu. De la cei multi care veneau la el ca sa-i povesteasca despre necazurile lor si sa ceara sfat, el nu astepta sa-i fie puse intrebari, ci deja ii intampina cu raspunsurile si cu sfaturile duhovnicesti de care aveau nevoie. Se intampla chiar ca atunci cand sta cineva la usa, el deja sa-l cheme pe nume, desi il vedea pentru prima oara. Dumnezeu ii descoperea staretului voia Sa in privinta fiecarui om.

Intr-o zi, la parintele Kuksa au venit doua femei din Lvov. Una avea sotul bolnav, iar cealalta venise din curiozitate, crezand ca staretul face farmece si ar putea sa-i spuna si ei ceva. Batiuska le-a primit bine pe amandoua, le-a gazduit si le-a binecuvantat. Aceea care avea sotul bolnav a cerut blagoslovenie ca sa mearga la Lavra Sfintei Treimi a Sfantului Serghie de Radonej. Staretul insa nu i-a dat binecuvantare:

“Mult as fi dorit si eu sa merg la Zagorsk, la preacuviosul Serghie. Insa tu, copila mea, mergi acasa repede, chiar astazi. Iata cingatoarea ta, o vezi cat este de scurta, asa va fi de scurt drumul tau spre casa. Mergi cu Dumnezeu, iar eu ma voi ruga pentru drumul tau”.

Apoi el i-a dat acestei femei o cruciulita, pe care o tin in maini cei adormiti. Ea s-a gandit dintr-o data ca barbatul ei moare ori poate sa moara, ori ca nu va mai apuca sosirea ei. Intorcandu-se catre cealalta femeie, ce venise impreuna cu ea ca la un vrajitor, staretul i-a spus:

“Eu nu sunt tigan si nu ghicesc, insa tu, copilo, ia aminte si roaga-te, caci Dumnezeu ti-a prelungit timpul pentru pocainta. Tu trebuie sa-ti descoperi pacatele tale tainice, pe care numai tu le stii, acolo in biserica ta, la preot“.

Ea s-a mirat foarte mult de cuvintele preacuviosului. Domnul a inteleptit-o chiar in acea clipa sa cunoasca ce este puterea si judecata lui Dumnezeu. Aceasta a inteles ca parintele Kuksa este un mare placut lui Dumnezeu. Ea a implinit aceste porunci ale staretului si, din acel moment, a inceput sa traiasca crestineste. Femeia care avea sotul bolnav acasa a ajuns acasa si i-a povestit sotului despre discutia cu staretul. Apoi l-a rugat sa-i pregateasca un ceai pana ce ea se odihneste putin, caci era obosita de drum. El i-a pregatit ceaiul, a intins masa si a mers sa o pofteasca la masa. Venind catre ea, a vazut ca murise. Aceasta putea sa se intample pe drum, daca ea nu ar fi ascultat de staret.

Intr-un oras traia o fiica duhovniceasca a parintelui Kuksa, Irina, cu fiica ei, Maria. Fata se hotarase sa se marite si a intrebat pe staret, prin prietena sa, despre rochia de mireasa. Staretul i-a raspuns: “Maria nu se va marita niciodata!” Insa aceasta a spus ca tanara deja pregatise totul pentru nunta si ramasese sa coasa numai rochia de mireasa, iar dupa Pasti se va casatori. Staretul insa a repetat hotarat: “Maria nu se va marita niciodata”. Si intr-adevar, cu o saptamana mai inainte de nunta, ea a inceput dintr-o data sa aiba stari epileptice (care mai inainte nu i se intamplasera), iar viitorul ginere, infricosat, indata s-a indepartat de ea. Peste cativa ani, Maria a intrat in viata monahala, dandu-i-se numele de Galina, iar mama sa a devenit de asemenea monahie, dandu-i-se numele de Vasilisa.

Odata, fiind staretul inconjurat de mai multi oameni, de el s-a apropiat un tanar, insotit de sotia lui si de cei doi copii. Deodata, batiuska l-a chemat pe el: “Vino, ieromonahule!” Acesta, razbatand printre oameni, a spus ca el nu este ieromonah, ci este casatorit, avand doi copii. Insa parintele Kuksa l-a numit din nou ieromonah si a cerut binecuvantare. Mai tarziu, cand sotia lui a trecut la cele vesnice, iar copiii si-au randuit viata de familie, acesta a devenit vietuitor al Sfintei Manastiri a Adormirii Maicii Domnului din Odessa, fiind hirotonit ieromonah.

Odata, la Sfanta Manastire a Adormirii  Maicii Domnului din Odessa, a venit sa se marturiseasca o roaba a lui Dumnezeu, pe nume Eufrosina. Simtindu-si marea sa nevrednicie si pacatosenie, ea nu a intrat in manastire, ci se ruga cu lacrimi afara, sezand langa ziduri. Preacuviosul savarsea dumnezeiasca Liturghie. De obicei, iesind dupa slujba, el ii binecuvanta pe toti si mai statea de vorba. De aceasta data insa, dupa slujba nici nu a binecuvantat si nici nu s-a oprit sa stea cu cineva de vorba, ci indata s- a indreptat catre sfintele porti. Iesind din manastire, el a chemat indata pe femeia care plangea: “Eufrosina, lasa plansul, treci la marturisire”.

Odata, la Manastirea Adormirii Maicii Domnului din Odessa a venit o femeie care avea trei copii. Toti trei erau orbi din nastere. Era insarcinata si pe cale sa-l nasca pe al patrulea. A venit la manastire si s-a asezat pe o bancuta, spunand: “Unde se afla oare acum parintele Kuksa, ca sa vada ca il caut?” Iar batiuska, asezandu-se alaturi pe aceasta bancuta, ii spuse ei: “Va asteptam”. “Cum asa?” “Iata cum. Eu sunt batiuska Kuksa“. Si el indata ii spune: “Marturiseste, de ce copiii tai sunt orbi?“ Ea si-a marturisit pacatele pe care le facuse pana atunci. Insa el i-a spus: “Nu sunt toate pacatele. Mai gandeste-te si vino maine”. Ea a venit in ziua urmatoare, adaugand pacatele de care isi adusese aminte. Insa parintele i-a spus: “Nu, nu-i totul. Vino si maine, mai gandeste-te”. Sosind a doua zi, femeia i-a spus: “Nu-mi mai aduc aminte“. “Ei, atunci sa te ajut. Iti aduci aminte cand erai in clasa intai?” Ea a raspuns: “Imi aduc aminte“. “Si cand se terminau lectiile, unde alergai?” Ea s-a gandit si i-a spus: “La cimitir”. “Da, si acolo, intr-un maracinis, ce-ai gasit?” “Ah, da, batiuska, acolo se afla un cuib de pasarele si in el patru puisori. Eu i-am luat si cu un pai le-am scos lor ochii“. “Iata, deci, pentru ce Domnul nu a daruit vederea copiilor tai si de aceea ei s-au nascut orbi. Haideti deci sa ne rugam, ca macar cel de-al patrulea sa vada”.

Darul rugaciunii

Parintele Kuksa avea, de asemenea, darul rugaciunii, insa din smerenie il ascundea de cei din jurul sau. Uneori insa multi vedeau in chip lamurit acest dar al lui Dumnezeu asupra lui. (…)

O fiica duhovniceasca a staretului a murit pe neasteptate. Batiuska s-a rugat pentru ea mai intr-adins, mai ales in primele 40 de zile. Dupa 40 de zile, repausata i s-a aratat in vis unei surori duhovnicesti, iar aceasta a intrebat-o cum a trecut vamile. “Intr-adevar, a fost foarte infricosator?” Aceasta a raspuns ca “chiar infricosator de pomenit”. “Si cum, deci, le-ai trecut?” “La orice vama ajungeam, parintele Kuksa ma insotea, ma lua de mana si ma scotea. Asa am trecut toate vamile”. (…)

Darul tamaduirii

Preacuviosul Kuksa avea darul tamaduirii neputintelor sufletesti si trupesti. In anii 60′, la Sankt Petersburg, o familie avea o fiica care era grav bolnava. Ea paralizase si nu putea sa se miste. Parintii, avand pozitii inalte in societate, au facut tot ceea ce depindea de ei, insa medicina ori alte ajutoare omenesti au fost neputincioase. Atunci, au aflat ca la Manastirea Adormirii Maicii Domnului din Odessa se afla un staret, mare nevoitor si facator de minuni, pe nume Kuksa. Cei doi soti au lasat pe fiica lor pe seama bunicii si, cu nadejde de ajutor, au plecat la Odessa. Ajungand la manastire, au aflat chilia staretului. Intampinandu-i cu compatimire, el i-a cercetat despre cauza sosirii lor. Apoi le-a dat lor cruciulite si le-a explicat ca este de neaparata trebuinta ca parintii sa se roage pentru copii. Poftindu-i sa se roage impreuna si citind rar cuvintele rugaciunii, staretul le-a poruncit parintilor fetitei sa repete dupa el. La sfarsitul rugaciunii, celor ce urmau sa se intoarca acasa le-a spus deodata: “Iata, acum fata voastra s-a facut sanatoasa”. Vazandu-le mirarea si indoiala, a adaugat: “Notati ziua si ceasul acesta si aduceti-va aminte de ele, si calatoriti cu Dumnezeu, iar pe Kuksa sa nu-l uitati in rugaciunile voastre”. Intorcandu-se acasa, parintii au fost intampinati de fiica lor, tamaduita cu desavarsire. “Tata are cruciulita si mama are cruciulita”, a spus ea deodata cu bucurie. Si, ca sa plineasca mirarea parintilor, fata le-a povestit ca, zacand bolnava, i-a vazut in chip limpede pe ei (parintii) stand si citind rugaciunea impreuna cu staretul imbracat in odajdii cu cruci, iar acesta, dupa rugaciune, a venit catre ea, a luat-o de mana si i-a poruncit sa se ridice. Le-a aratat ca aceasta s-a intamplat chiar in aceeasi zi si la aceeasi ora, cand parintii ei citeau impreuna cu parintele Kuksa rugaciunile. Dupa aceasta intamplare, bunica fetitei a dorit neaparat sa vada pe acest staret deosebit. Ajungand la manastirea din Odessa si vazandu-l pe staret inconjurat de oameni, ea, dintr-o data, cu cuvinte de multumire, i-a dat lui un pachet cu bani din partea parintilor fetitei vindecate. Langa parintele Kuksa se afla atunci o batrana care plangea: “Batiuska, acoperisul casei mele este spart. Nu are cine sa mi-l repare, bani nu am. Iar eu am ramas singura, singurica, fara niciun ajutor. Rugati-va si pentru mine!” Iar parintele, chiar atunci intorcandu-se catre batrana ce plangea, i-a pus pachetul cu bani in mana, spunandu-i: “Uite si acoperisul tau!…” (…)

Nadajduind in mila lui Dumnezeu catre el, staretul le-a spus fiilor lui duhovnicesti ca, dupa sfarsitul vietii sale, sa vina la mormantul sau si sa-i vorbeasca ca si in viata, varsandu-si toate supararile si nevoile. Si intr-adevar, toti cei care soseau cu credinta la locul de odihna al staretului, prin bineplacutele lui rugaciuni si prin mijlocirea lui, intotdeauna primeau mangaiere si lamurire in problemele cu care se confruntau. Parintele Kuksa a profetit ca de la mormantul lui multi vor veni sa ia pamant. Si intr-adevar, oamenii din Odessa, cat si cei care vin la manastire de departe, iau pamant de la mormantul parintelui. Cu acest pamant, atat ei, cat si cei apropiati ai lor, cu rugaciunile preacuviosului, primesc vindecare in boli si neputinte. Cu mare multumire si plini de recunostinta, intorcandu-se din nou la manastire, oamenii si-au impartasit bucuria cu vietuitorii manastirii.

Domnul, in Sfanta Evanghelie, spune despre cei ce-L vor urma pe El cu adevarat: V-am dat putere sa calcati peste serpi si peste scorpii, si peste toata puterea vrajmasului (Luca 10,19). Cu rabdare si cu barbatie impotrivindu-se in viata sa vrajmasilor mantuirii, vrajmasilor Sfintei Biserici, preacuviosul Kuksa a primit de la Dumnezeu puterea asupra duhurilor nevazute – demonii. Oamenii stapaniti de duhuri necurate au cunoscut ca indracirea lor se arata mai ales la mormantul staretului Kuksa, caci diavolul nu suporta nici macar apropierea de sfintele moaste ale staretului. Indracitii, langa mormantul sau, strigau cu glasuri de fiara; diavolii din acesti nefericiti povesteau in ce chip au intrat in zidirea lui Dumnezeu si, in toate chipurile, prin cuvinte injurioase, ocarau pe batiuska, rugandu-l furiosi pe staret sa nu-i bata cu asprime.

Maria, din orasul Donetk, suferea din pricina indracirii. Cu rugaciune, folosind in mancare putin pamant de la mormantul preacuviosului, ea a strigat puternic, apoi a primit vindecare.

Roaba lui Dumnezeu, Ludmila a fost stapanita de duhuri necurate. Ea s-a rugat cu osardie lui Dumnezeu sa o vindece, apoi a facut rugaciune catre parintele Kuksa si a mancat coliva care fusese adusa la mormantul sau. Dupa aceasta, ea a strigat cu glas de fiara, iar apoi s-a vindecat desavarsit.

Inca din prima zi a proslavirii preacuviosului Kuksa, la sfintele lui moaste au avut loc vindecari deosebite de diferite boli.

Prin rugaciunea mijlocitoare a preacuviosului Kuksa, Domnul a inviat din morti o tanara. In Odessa, intr-o familie de drept-maritori crestini, in anul 1996, in noaptea celei de-a doua zi de Craciun, o fetita de doi ani, pe nume Xenia, s-a imbolnavit pe neasteptate. Temperatura s-a ridicat brusc la peste 39 de grade si continua sa creasca. Fetita a inceput sa se zvarcoleasca de parca era pe jar. Bunica Xeniei, care fusese de profesie medic, a luat mana nepoatei si, vazand starea ei foarte grava, a rugat-o pe fiica ei, mama fetitei, sa cheme salvarea. Aceasta a sunat si a chemat salvarea. Deodata Xenia, in bratele bunicii, s-a linistit. Bunica a inceput sa-si consulte nepoata: inima ei nu mai batea, viata parasise fetita. Cand a sosit mama Xeniei, bunica i-a spus: “Nu mai e nevoie de salvare, este deja prea tarziu…” Intelegand ca fetita a murit, mama, intr-o stare disperata, s-a asezat in genunchi in fata icoanelor si a inceput sa se roage cu lacrimi: “Doamne, ia-mi sufletul meu si lasa-l pe-al ei!” Dupa indelungi rugaciuni, ea a aprins tamaie si cu rugaciune a cadit prin apartament, cand, deodata, si-a amintit ca in toamna anului 1994 fusese la Sfanta Manastire a Adormirii Maicii Domnului din Odessa si primise particele din vesmantul si din racla preacuviosului Kuksa. Chemand in ajutor pe sfantul, mama a luat aceste particele si le-a asezat pe fruntea fetitei care murise. Deodata, Xenia a rasuflat adanc si si-a revenit intru totul – viata s-a intors in ea si a inceput sa planga. Cand fetita si-a revenit, aratand cu mana la icoana preacuviosului, i-a cerut mamei: “Da-mi-l pe Kuksa…” Sosind medicul si consultand fetita, a spus ca el nu gasea niciun fel de motiv ca sa se apeleze la salvare. In familie, aceasta zi este considerata a doua zi de nastere a Xeniei.

La rugaciunile preacuviosului Kuksa, unii oameni si-au schimbat chipul vietuirii lor pacatoase. Intr-o familie, barbatul suferea de patima betiei. El decazuse intru totul, era aspru cu sotia lui si crud cu copiii, de cresterea carora nu se mai ocupa deloc. Femeia si copiii erau disperati. S-a intamplat ca o crestina evlavioasa sa aduca acestei familii particele din racla de ingropaciune si din vesmantul preacuviosului Kuksa. Sotia celui care patimea de betie le-a asezat sub perna unde dormea nefericitul ei barbat si s-a rugat cu osardie la preacuviosul pentru el si dintr-o data, literalmente, in dimineata urmatoare, barbatul s-a schimbat in chip desavarsit. A inceput sa duca o viata cumpatata, tratand cu atentie si seriozitate cresterea copiilor sai. Astfel, la rugaciunile preacuviosului Kuksa, familia l-a recastigat pe grijuliul si iubitorul sot si parinte de mai inainte“.

 

(in: Sfantul Kuksa de Odessa, Viata si minunile, Editura Sophia, Bucuresti, 2006)

sursa www.razbointrucuvant.ro

x Close

Facebook

Contact Form Powered By : XYZScripts.com