Header image

Dr. Prof. A. I. Osipov – Izvoarele, istoria şi aprecierea păgînismului

0:46, marți, 5 februarie, 2013 | Cuvinte-cheie: , , , , , , , , ,

Izvoarele păgînismului.

Ce a generat şi continuă să genereze păgînismul în om şi în societate?

Motivul central şi de bază al apariţiei păgînismului este modul greşit de autoapreciere al omului. Cartea Facerii povesteşte cum primii oameni au fost seduşi pe calea ruperii fructului interzis din copacul cunoaşterii binelui şi răului pentru a deveni “ca dumnezeii” şi în acest mod păgubitor să realizeze tendinţa omului spre cunoaşterea de Dumnezeu şi desăvîrşirea nesfîrşită. În locul progresului spiritual treptat, al schimbării de sine după asemănarea atotsfîntului Dumnezeu şi al tot mai strînsei uniri cu El, prin care în om s-ar fi descoperit nesfîrşitele desăvîrşiri şi adevărata cunoaştere a tot ce există şi viaţa veşnică, omul alege o “cale” mult mai uşoară – ce nu cere o desăvîrşire lăuntrică, “plăcută la vedere şi bună la gust” (Fac. 3, 6), ce promite să dea omului o rapidă şi imediată “cunoaştere a binelui şi răului”, atotştiinţa – calea de a deveni “dumnezeu” fără Dumnezeu.

Totuşi, această cale exterioară de “rupere” a tainelor existenţei pentru a stăpîni puterile ei fireşti şi mai presus de fire, este păcătoasă prin esenţă, deoarece îl rupe pe om de la izvorul existenţei – Dumnezeu, cultivă în om mîndria – rădăcina tuturor suferinţelor omeneşti. Anume de aici rezultă magia ca formă de a descifra şi de a folosi în scopuri caritabile tainele lumii şi ale lui Dumnezeu, chiar dacă împotriva voii Lui. De aicidecurge idolatria, ca rezultat firesc al schimonosirii înţelesului despre scopul suprem şi despre adevăratul sens al vieţii. De aici şi naturalismul, deoarece pierderea idealului spiritual atrage inevitabil cultul materiei, cultul trupului. Mîndria, încercarea omului de a se pune pe sine în locul lui Dumnezeu, tendinţa spre supracunoaştere şi plăcerile înalte dă naştere unui păgînism mult mai subtil – mistic.

Păgînismul în istorie.

Încotro se îndreaptă evoluţia generală a păgînismului? Oare devine el încă mai “păgîn” sau are loc în el vreun proces pozitiv de reîntoarcere la “Dumnezeul nevăzut” (Fap. 17, 23).

Neîndoielnic că în păgînism întotdeauna au existat oameni care “L-au căutat pe Dumnezeu, doar L-ar pipăi şi L-ar găsi” (Fap. 17, 27). Şi în acest sens cu dreptate este a spune că şi în păgînism “se petrecea un proces religios pozitiv” (S. Bulgacov, Svet Nevecernii, Serghiev Posad, 1917. p. 323). Deoarece, aşa cum scria sf. Iustin Filozoful, “la toţi există seminţele Adevărului” şi “Hristos este Cuvîntul de Care se împărtăşeşte tot neamul omenesc. Cei care au trăit potrivit Cuvîntului sînt creştini, chiar dacă ei s-au şi considerat necredincioşi, – aşa sînt printre elini Socrate, Heraclit şi cei asemenea lor” (Apologia 1, 46). Dar tot nu mai puţin evident este şi altceva, că această părtăşie generală la Cuvînt şi căutarea sinceră a adevărului de către unii păgîni în parte nu determină un mers comun al dezvoltării păgînismului în rîndul omenirii. Păgînismul – nu este căutarea lui Dumnezeu, ci depărtarea de la El, iar progresul în păgînism a fost şi rămîne mai mult un progres al păcatului şi al înstrăinării, decît o căutare sinceră a adevărului. Ideea “Împărăţiei lui Dumnezeu pe pămînt”, adică ideea totalei îndumnezeiri a omului în istoria pămîntească, susţinută energic pînă aproape de sfîrşitul vieţii sale de V. S. Soloviov şi alţii înrudiţi ca gîndire cu el (prot. S. Bulgacov, S. N. Trubeţkoi, prot. P. Svetlov ş. a.), nu se găseşte în scrierile patristice şi contrazice principial Apocalipsa Noului Testament (de exemplu Mt. 24, 5-39); Apocalipsa ş. a.). Dumnezeiasca Descoperire vorbeşte că “în zilele din urmă vor veni vremuri grele; că vor fi oameni iubitori de sine, iubitori de arginţi, lăudăroşi, trufaşi…” (2 Tim. 3, 1-2), aşa încît “Fiul Omului, venind, va mai afla oare credinţă pe pămînt” (Lc. 18, 8). Acestea pot fi numai consecinţele unei profunde şi atotcuprinzătoare dezvoltări a păgînismului în rîndul omenirii. De aceea Domnul şi descoperă Bisericii că nu în istorie i-a fost pregătită împlinirea planului creator al lui Dumnezeu, ci în metaistorie, cînd va fi un “cer nou şi pămînt nou” (Apoc. 21, 1).

Aprecierea păgînismului.

Apreciind păgînismul în ansamblu, putem vedea că în creştinism prin această noţiune se exprimă în primul rînd acea “veche” pornire moştenită în om, care, rezultînd din căderea lui de la Dumnezeu, mai apoi, în procesul istoriei, apare şi se dezvoltă sub diverse forme şi moduri. După învăţătura creştină, omul în starea sa actuală nu prezintă o fiinţă firesc-normală -, ci dimpotrivă, natura lui este profund alterată, dereglată. În el după cădere binele este amestecat cu răul, “noul” cu “vechiul”, creştinul cu păgînul, şi e nevoie de o permanentă şi conştientă muncă spiritual-morală pentru a deveni un om pe deplin “nou” (Ef. 4, 24). Viaţa fără o luptă lăuntrică cu sine însuşi, adică o viaţă pasivă spiritual (Mt. 7, 21), ce curge pe panta înclinată al satisfacerii poftelor trupului şi spiritului, îl aduce pe om la robia desăvîrşită păcatului şi la cultul acestuia – păgînism.

În acest fel, păgînismul este acea direcţie a vieţii ce se caracterizează printr-o atitudine înşelătoare a omului faţă de Dumnezeu, faţă de sine însuşi şi de lume. De aceea păgînismul nu se încadrează în criteriile vreunei singure religii sau în vreo îmbinare dată a lor (de exemplu, a politeismului greco-roman, hinduismului ş.a.m.d.). El e mult mai larg şi include în sine atît diferite religii şi concepţii, cît şi însuşi caracterul şi spiritul de viaţă al tuturor oamenilor, în acelaşi rînd şi al multor creştini, care refuză normele de viaţă Evanghelice. Şi creştinul, continuînd să aparţină formal de Biserică şi, prin îndeplinirea ritualurilor şi prescripţiilor ei exterioare fiind un om întru totul binecredincios, un om ortodox, poate fi în acelaşi timp un adevărat păgîn urît înaintea lui Dumnezeu. Un exemplu sclipitor de astfel de stare contra firii sînt fariseii, cărturarii, legiuitorii iudei şi creştini, care au respins şi resping prin viaţa lor pe Hristos Mîntuitorul. În fiecare om, după natura sa, trăieşte un creştin şi un păgîn. Şi numai sincera alegere a lui Hristos ca normă, ca ideal al vieţii sale, îl face pe om creştin. În caz contrar, chiar şi mărturisind Ortodoxia (prin obicei şi limbă), el rămîne păgîn: “Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri” (Mt. 7, 21).

Ce înseamnă credinţa în Hristos?

Gîndul corect .

“De obicei, oamenii consideră gîndul ca fiind ceva puţin important, de aceea sunt atît de puţin pricepuţi în primirea gîndurilor. Dar din primirea gîndurilor drepte se nasc toate cele ce sunt bune, iar de la primirea gîndurilor mincinoase se nasc relele. Gîndul se aseamănă cu cîrma unei corăbii: de o cîrmă mică, de această neînsemnată scîndură ce se mişcă în urma corăbiei depinde direcţia, iar în mare măsură şi soarta întregii maşinării”, – astfel scria ierarhul Ignatie, subliniind acea deosebită importanţă pe care o au gîndurile noastre, părerile şi cunoştinţele teoretice pentru viaţa duhovnicească în general. O viaţă duhovnicească, după cum ştim, include în sine nu numai o dreaptă credinţă dogmatică şi o moralitate evanghelică, ci, (şi acest lucru o caracterizează mai mult ca fiind anume duhovnicească) – cunoaşterea şi respectarea unor legi speciale, ce determină dezvoltarea “omului nou” (Ef. 4, 24). Altfel zis, înţelegerea teoretică corectă a vieţii spirituale determină în mare măsură succesul unei reale renaşteri dintr-un om pătimaş, “vechi” (Ef. 4, 22),“ce cugetă cu ale trupului” (Rom. 8, 5) întru unul nou.

Însă nici înţelegerea teoretică a acestei întrebări nu este chiar atît de simplă cum poate să pară la prima vedere. Diversitatea aşa-ziselor “căi duhovniceşti”, care, în scopul “mîntuirii”, i se propun omului contemporan de “luminătorii” nepoftiţi din toate părţile lumii, printre care şi creştinii diverselor confesii, este una din dovezile complexităţii acestei probleme.

În legătură cu aceasta apare o problemă de importanţă majoră: găsirea criteriilor adevăratei spiritualităţi, a caracteristicilor şi trăsăturilor ei mai principale, care ne-ar permite să o distingem de tot felul de false spiritualităţi, misticisme, înşelări. Şi, chiar dacă se pare că despre acestea ne vorbeşte experienţa bimilenară a Bisericii prin sfinţii săi, în realitate perceperea ei de către omul contemporan, crescut în condiţiile unei civilizaţii ateiste, despiritualizate, întîmpină mari greutăţi. Iată în ce constă esenţa lor.

Învăţăturile părinţilor Bisericii Ortodoxe despre viaţa spirituală erau date în funcţie de nivelul celui căruia îi erau adresate. “Pur şi simplu”, “de dragul ştiinţei” părinţii nu au scris niciodată. De aceea, multe dintre sfaturile lor, adresate deseori unor oameni cu o înaltă viaţă contemplativă şi chiar către cei care erau numiţi în vechime “începători”, nu sînt deloc asimilabile pentru creştinul contemporan, pruncul duhovnicesc, deoarece se pot dovedi a fi peste puterile lui, premature şi de aceea şi foarte dăunătoare; pe de altă parte – însăşi varietatea şi subtilitatea înţelesurilor acestor răspunsuri sînt capabile să dezorienteze total pe omul fără experienţă. Evitarea acestor pericole în studierea sfinţilor părinţi, fără a cunoaşte măcar cele mai importante principii ale vieţii duhovniceşti, este foarte anevoioasă. Totodată şi fără o călăuzire a sfinţilor părinţi nu e posibilă o viaţă corectă duhovnicească. În faţa acestei părelnice contradicţii, parcă insolvabile, se descoperă şi toată însemnătatea moştenirii duhovniceşti de la acei părinţi, cu precădere apropiaţi de noi ca vreme, care au “tradus” experienţa duhovnicească a părinţilor anteriori într-o limbă accesibilă omului contemporan, puţin familiarizat cu această viaţă şi care nu are, de regulă, îndrumătorul necesar.

Scrierile ierarhului Ignatie sînt cele care oferă creştinului contemporan, care caută mîntuirea, “cheia” ireproşabilă pentru înţelegerea moştenirii patristice.

Ce înseamnă credinţa în Hristos. Ce anume găsim în aceste scrieri?

Mai întîi, o adîncă explicaţie duhovnicească a esenţialului în religia creştină – a credinţei în Hristos. Iată cum scrie despre aceasta ierarhul Ignatie: “Începutul întoarcerii la Hristos constă în cunoaşterea propriei păcătoşenii, a propriei căderi; în urma unei astfel de priviri asupra sa omul recunoaşte nevoia unui Mîntuitor şi se apropie de Hristos pe calea smereniei, credinţei şi pocăinţei” (IV, 227). “Cine nu recunoaşte propria păcătoşenie, propria cădere, propria pierzanie nu poate să-L primească pe Hristos, nu poate să creadă în Hristos, nu poate fi creştin. La ce-i foloseşte Hristos celui care şi aşa este şi înţelept, şi plin de virtuţi, care este satisfăcut de sine, care se consideră vrednic de toate răsplăţile pămînteşti şi cereşti?” (IV, 378).

Involuntar atrage atenţia necorespunderea cuvintelor citate cu teza teologică unanim acceptată despre credinţă ca şi condiţie primă pentru primirea lui Hristos. Ierarhul parcă subliniază: nu în credinţa oarbă că Hristos a venit, a pătimit şi a înviat constă “începutul întoarcerii la Hristos”, ci dimpotrivă, însăşi credinţa se naşte din “recunoaşte propriei păcătoşenii, propriei căderi”, căci cine nu-şi recunoaşte propria păcătoşenie, propria cădere… nu poate să creadă în Hristos”.

În această afirmaţie se conţine primul şi cel mai important temei al vieţii duhovniceşti, ce arată profunzimea înţelesului său în ortodoxie. Prin urmare, credincios poate deveni şi este doar acel om care îşi vede propria sa nedesăvîrşire spirituală şi morală, propria păcătoşenie, suferă din cauza ei şi caută vindecare, mîntuire. Numai un astfel de om, care s-a smerit în sinea sa, este capabil de o credinţă corectă în Hristos, adică mîntuitoare (de altfel, de aici, rezultă atît adevărata demnitate a monahismului autentic, ce constă în sinceră smerenie, cît şi necuviinţa credinţei pur formale, după litera legii, care cultivă în om suficienţa de sine şi mîndria).

Gîndul ierarhului Ignatie e foarte clar: cel ce se vede pe sine înţelept şi plin de virtuţi încă nu poate fi creştin şi nici nu este, chiar dacă se consideră aşa. Ca argument el aduce viaţa pămîntească a Domnului Iisus, Care cu lacrimi de pocăinţă a fost primit de evreii simpli, care şi-au recunoscut păcatele, dar a fost respins cu ură şi osîndit la moarte groaznică de “deşteapta”, “plina de virtuţi”, respectabila elită iudaică: de arhierei, farisei (adică îndeplinitorii sîrguincioşi ai Statutului şi obiceiurilor bisericeşti) şi cărturari (adică teologi).

Ierarhul Ignatie recurge permanent la cuvintele: “Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi” (Mt. 9, 12). Adică, pe calea vindecării şi a mîntuirii intră doar aceia care sînt în stare să-şi vadă boala propriului suflet, imposibilitatea vindecării lui cu propriile puteri, şi din această stare de smerenie să se adreseze adevăratului Doctor ce a pătimit pentru ei – lui Hristos. În afara acestei stări, denumită la părinţi şi “cunoaştere de sine”, e imposibilă o viaţă duhovnicească normală. “Pe cunoaşterea şi recunoaşterea neputinţei se întemeiază toată zidirea mîntuirii”, scrie ierarhul Ignatie (I, 532). El deseori aduce minunatele cuvinte ale cuviosului Petru Damaschin: “Începutul iluminării sufletului şi semnul sănătăţii lui este atunci cînd mintea începe să-şi vadă păcatele, asemenea nisipului din mare după mulţimea lor” (II, 410).

De aceea iar şi iar, exclamînd, repetă Ierarhul: “Smerenia şi pocăinţa ce se naşte din ea – e singura condiţiei pentru a-L primi pe Hristos! Smerenia şi pocăinţa – e singurul preţ cu care se cumpără cunoaşterea lui Hristos! Smerenia şi pocăinţa – e singura stare morală din care se poate păşi spre Hristos, să devii al Lui! Smerenia şi pocăinţa – e singura jertfă pe care o aşteaptă şi pe care o va primi Dumnezeu de la omenirea căzută (Ps. 50, 18, 19). Pe cei infectaţi de greşita părere despre sine, pe cei ce consideră pocăinţa de prisos pentru ei, pe cei care se exclud din rîndul păcătoşilor îi respinge Domnul. Ei nu pot fi creştini” (IV, 182-183).

Dr. Prof. A. I. Osipov (Academia Teologică din Moscova)

Sursa: http://www.oocities.org/levitki/

Contact Form Powered By : XYZScripts.com