Header image

Dragostea jertfelnică

19:14, joi, 9 ianuarie, 2014 | Cuvinte-cheie: , , , , , , , , ,

Persoanele romantice de rugulă  sunt departe de adevărata înţelepciune, iar dacă îşi vor propune drept scop o descriere a  dragostei, din start vă puteţi aştepta la o poveste despre o pasiune extraordinară, sau la fapte frumoase şi eroice, comise cel puţin pentru binele întregii omeniri.  Va fi un peisaj artistic perfect şi nobil. Şi, desigur, eroul va fi însoţit de succes, iar în cel mai rău caz  – lupta va fi destul de dramatică, chiar de va avea un sfârşit tragic.

Însă cele mai măreţe lucruri pot fi observate în cele, ce nu prea au însemnate.

Şi deaceea o relatare despre dragostea jertfelnică necesită mai degrabă descrierea unui caz din viaţă şi nicidecum unul inventat. Iar ca element al decoraţiei ne va servi “Piaţa celor trei Gări”, locul preferat al persoanelor, care  nu au un alt adăpost, decât acesta. Iar eroii noştri – doi foşti colegi universitari, unul dintre care, către acest moment este ieromonah la o mănăstire din Moscova. Dacă în istoria, care va urma şi poate fi depistată o faptă deosebită, va trebui să acceptăm şi că nu s-a încununat cu succes, căci salvarea viaţii omului aşa şi nu s-a reuşit.

Acţiunea se desfăşoară în împrejurări la care suntem martori zilnic: o mulţime de oameni traversează piaţa în grabă, pentru a schimba un transport cu altul. Toţi sunt grăbiţi şi preocupaţi de propriile gânduri.

Brusc, atenţia tuturor este captivată de strigătul înspăimântat al unei femei şi cei, ce erau prin preajmă, încep să se adune în jurul unei figuri întunecate, ce pe semne nu se mai poate ridica de la pământ.

S-au certat doi cerşetori, unul dintre ei şi-a împins confratele şi acela alunecând, s-a lovit cu capul de treapta scării. Rana este destul de gravă, iar şi în jurul său deja e o baltă de sânge. Trecătorii,  martori la acest incident, înţepenesc de parcă ar fi afectaţi de tetanos. Şi într-adevăr, în faţa lor se stinge din viaţă un om. Să te întorci cu spatele şi să te faci că nu s-a întâmplat nimic, pentru majoritatea totuşi nu e acceptabilă. Mai apoi va fi foarte greu să te împaci cu propria conştiinţă.  Dar să facă vreo mişcare pentru şi cel mai mic ajutor, nu le ajunge forţă.  Muribundul este atât de respingător, că abea de mai seamănă a om: capul îi este acoperit de nişte plăgi teribile, iar mirosul dezgustător ce vine de la corpul său, formează o barieră de nedepăşit. Încătuşaţi de aversiune, dar şi de propria conştiinţă, oamenii nu sunt în stare să se mişte.

Unicul om,  căruia nu i-a fost paralizată propria voinţă, este tânărul ieromonah. El îşi face loc printre mulţime şi se apropie de corpul celui care abea de mai respiră. Îşi rupe haina şi fără nici o ezitare se apropie de acest ghem de sânge, murdărie şi durere, încercând să-l panseze macar cât de cât.

Maşina „Urgenţei” îi eliberează pe oameni de asuprirea conştiinţei şi mulţimea câte puţin revine la mişcarea întreruptă. Îmbrăcând mănuşile de cauciuc, personanul medical ambalează corpul neînsufleţit într-o pungă specială şi apoi pleacă şi ei de la locul accidentului. Monahul, fiind plin de noroi şi sânge, încearcă să-şi aducă hainele măcar puţin în ordine. Şi brusc, se întâlneşte cu privirea fostului coleg, care abea de se mai reţine de a nu vomita, după accidentul la care a asistat. Ciudat, dar cel care a avut cel mai demn comportament  într-o situaţie critică, simte nevoia de a justifica: «Înţelegi,  –cu un ton vinovat spune el. – Întâmplător am privit la mâinele sale.  Şi am observant că avea nişte riduri pe mâni, ca la tatăl meu».

Un scriitor renumit, citind viaţa unui sfânt, a fost uimit de relatarea cum acesta a îmbrăţişat un cerşetor îngheţat, încălzindu-l cu corpul său. „Iubirea creştină – e o ipocrizie pură. – Spunea el.  – Puteţi sincer şi cu pasiune să îmbrăţişaţi  o femeie frumoasă, ce miroase a trandafir. Dar să îmbrăţişezi un cerşetor, respirând şi cu duhoarea din gura sa,  o poţi face doar scrâşnind din dinţi”.

Totodată fiecare a observat că tatăl care-i schimbă scutecul copilului, o face fără dezgust. Probabil în mult aşteptatul copilaş, nu există nimic necurat. Asemenea cum nu există pentru fiul maturizat miros neplăcut de la corpul sleit de puteri al tatălui său. Fiind cuprins de inspiraţie, nu mai simţi că ţi-ar fi foame. Şi foarte des şi dragostea sufletească poate trece neobservând aversiunea fiziologică.

«Dragostea faţă de ai tăi e uşor de înţeles şi e şi ferească.  – Ne vor spune uniii.  – Poate în genere are la bază factori biologici. Dar cum să-ţi iubeşti aproapele? Doar acesta e un om care îţi este total străin?» Se poate presupune că monahul nu observa starea cerşetorului, deoarece observase acele “riduri de pe mâni, ca la tatăl său”. Ar fi similar cu o întâlnire într-o ţară străină cu un compatriot. Noi îl îmbrăţişăm cu o dragoste, pe care poate nici nu prea o merită. Dar acest om, fără să-şi dea seama, ne aminteşte de locurile dragi şi iubite, şi de atât şi dragostea faţă de el devine brusc atât de puternică.

Astfel „dragostea neclară şi tainică” la care ne-a îndemnat Hristos faţă de aproapele devine posibilă. Dar o condiţie necesară pentru ea,  e dragostea  faţă de ai tăi – tatăl, mamă, frate. La urma urmei,  pentru cineva care nu şi-a iubit tatăl, „ridurile de pe mânele” aproapelui nu-i vor aminti de nimic.

Din acestă istorioară vedem că dragostea are şi o bază poetică. Poezia nu reprezintă doar nişte rânduri ce au rimă, dar e o anumită legătură de rudenie ce apare între lucruri prin harul lui Dumnezeu. Astfel la pronunţarea numelui „Dostoevschii” ne închipuim şi oraşul Sankt Petersburg, iar numele „Che Guevara“ ne reaminteşte de Cuba şi de revoluţie. Asemenea e şi pentru acel, care tinde în viaţa sa către sfinţenie, ridurile de pe mâna unui bătrân îl fac să vadă în el, pe aproapele său.

Dar totuşi : fiecare bătrân are riduri pe mâini. Atunci câţi taţi poate descoperi eroul nostru în lumea înconjurătoare. Şi câte fapte bune, imposibile pentru alţii, poate săvârşi? Unei fete frumoase îi sar în ajutor zeci de bărbaţi. Dar unei neatrăgătoare ?

Ei, dar şi multor altora, care nu au cu ce să răsplătească binele, le poate ajuta doar acea putere, care „nu caută ale sale”. Platon numea această dragoste cu cuvântul (ἀγάπη) „agape”, ce înseamnă jertfelnică, şi o considera pefectă.  Spre deosebire de alte tipuri de dragoste, ea îi lasă omului libertatea şi suveranitatea regală, doar dacă Romeo nu poate trăi fără Djulieta, atunci omul care are această dragoste jerfelnică în suflet, nicicând nu va rămâne orfan.  Pentru ca să regăseşti un tată, e suficient să-i priveşti mâinele. Dragostea jertfelnică  de nimic nu se teme, deoarece nu poate să fie nefericită. Astfel şi astăzi se adeveresc cuvintele lui Hristos :

«Şi oricine a lăsat case sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii, sau ţarine, pentru numele Meu, înmulţit va lua înapoi şi va moşteni viaţa veşnică».

 

traducere şi adaptare  Natalia Lozan
sursa www.pravoslavie.ru

Contact Form Powered By : XYZScripts.com