Header image

Dragostea, biruitoarea fricii

21:42, sâmbătă, 7 februarie, 2015 | Cuvinte-cheie: , , , , , ,

O expresie des folosită pentru a defini bunul caracter al cuiva este cea de „om cu frică de Dumnezeu”. Eu aş înlocui această sintagmă cu o alta, mult mai firească: „om cu dragoste de Dumnezeu”.

De ce să alegem mereu frica în raportul nostru spiritual cu Dumnezeu? Poţi clădi oare ceva trainic atâta timp cât ai frica în oase? Într-o religie creştină care pune pe primul loc dragostea şi iubirea de aproape, nu ar trebui ca teama să fie o virtute.

Un fariseu l-a întrebat pe Iisus: „Învăţătorule, care este cea mai mare poruncă din Lege?” Iisus i-a răspuns: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta”. O spune şi Apostolul Pavel: „Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea” (I Corinteni 13, 3). De asemenea, Sfântul Antonie cel Mare face o afirmaţie cărora multora dintre propovăduitorii fricii le-ar putea părea îndrăzneaţă: „Eu nu mă mai tem de Dumnezeu, ci Îl iubesc pe El. Că dragostea scoate afară frica”.

Da, dragostea te scoate din robie, dragostea te scoate din mlaştina dezamăgirii, a pierderii încrederii de sine, a sentimentului că ai un rost pe acest pământ. Din păcate, mulţi văd credinţa în Dumnezeu ca pe o sclavie, ca pe un raport dintre un rob umil, temător şi un stăpân lesne mânuitor de bici. Or, nu, nu sentimentul fricii, al permanentei umilinţe, al aşteptării pedepsei trebuie să fie cel care să ne guverneze viaţa şi relaţia noastră cu Dumnezeu! Căci nimic bun nu a născut frica, niciodată. Roadele ei sunt doar suferinţa, revolta, lacrimile, ura. Iarba nu poate creşte în întunericul unei perpetue penitenţe, ci la lumina şi căldura unui soare iubitor.

Acolo unde este teamă, apar şi nesiguranţa, neîncrederea, vinovăţia, adică exact slăbiciunile de care se foloseşte diavolul pentru a eroda tăria credinţei în Dumnezeu. Pe când iubirea croieşte în jurul nostru platoşa de netrecut a speranţei şi bucuriei, a liniştii şi încrederii. „Dacă iubeşte cineva pe Dumnezeu, acela se grăbeşte să facă cele plăcute ale Lui. De vom iubi pe Dumnezeu cu adevărat, vom lepăda patimile prin însăşi această iubire. Iar iubirea faţă de El constă în a preţui pe El mai mult decât lumea şi sufletul mai mult decât trupul”, spunea Sfântul Maxim Mărturisitorul.

Cum noi ne hrănim cu dragostea celor din jur, aşa şi Dumnezeu aşteaptă de la noi privirea limpede, sufletul curat, liniştea sufletului. Iar toate acestea nu pot fi desăvârşite decât printr-o nemărginită dragoste de El. Căci din dragoste am fost făcuţi, din dragoste am fost mântuiţi prin sacrificiul lui Iisus şi tot din dragoste vom renaşte mereu, ca fii buni şi iubiţi ai lui Dumnezeu.

sursa Ziarul Lumina

Contact Form Powered By : XYZScripts.com