Header image

Duhovnicul cosmonauților ruși. Experiență cutremurătoare pe cosmodromul din Rusia

10:24, luni, 24 decembrie, 2012 | Cuvinte-cheie: , , , , , , , , , , , , ,

Interviul Stareţului Iov Talaţ – părintele duhovnicesc al cosmonauţilor ruşi şi parohul Sfintei Biserici a Schimbării la Faţă a Mântuitorului din Asteroúpoli, satul cosmonauţilor ruşi – acordat doamnei Natalia Nikolaou, Profesor la Universitatea Lomonosov din Moscova, în exclusivitate pentru periodicul ”H drási mas” [”Acţiunea noastră”] al Arhiepiscopiei Ateniene.

(partea I)

Mulţumim în mod deosebit Părintelui Iov, duhovnicul cosmonauţilor ruşi, pentru acest interviu foarte interesant, care constituie un răspuns ce ”închide gura” ateismului fanfaron, dar, în acelaşi timp, atât de neputincios, care se aseamănă pânzei de păianjen [lipsite de consistenţă]. Cuvântul Părintelui Iov este o mărturie despre măreţia creaţiei Dumnezeului Treimic şi confirmă adevărul, biruinţa şi mesajul totdeauna valabil şi mântuitor al Ortodoxiei.

Natalia Nikolaou: Sfântă mănăstire şi spaţiul cosmic. Prietenie între un monah şi cosmonauţi. Cum e posibil aşa ceva?

igumen-iov[1]Părintele Iov: În Evanghelie scrie că Domnul nostru Iisus Hristos ne încredinţează că fiecărui om de pe Pământ îi sunt număraţi şi perii capului, toţi (Matei 10: 30). Nu există nimic întâmplător. Înţeleapta purtare de grijă a lui Dumnezeu călăuzeşte întregul univers şi, încă mai mult – soarta oamenilor. Dumnezeu vrea ca tot omul să se mântuiască. Dar mântuirea nu este cu putinţă fără Hristos. Pe pământ, din păcate, există activităţi de diferite feluri, în care Lumina Adevărului lui Hristos încă nu a devenit stea care să călăuzească drumul omului. De pildă, în astronautică. Faptul că eu în urmă cu nouă ani mă aflam în Asteroúpoli, a fost şi asta voia lui Dumnezeu. Bazele astronauticii ca ştiinţă în epoca sovietică au încercat să le edifice printr-o concepţie ateistă despre lume.

N.N.: Pe atunci, din câte ştiu, această concepţie despre lume se numea ateism ştiinţific, nu-i aşa?

P. Iov: Da, aşa este. Dar în mod normal, ateii erau oameni indiferenţi faţă de chestiunile credinţei. Câtă vreme conducătorii de atunci ai ţării noastre nu erau doar atei, ci chiar se luptau împotriva lui Dumnezeu. Şi astronautica o foloseau nu doar din motive politice, ci şi ateiste, [încercând astfel să dovedească inexistenţa lui Dumnezeu]. Zborurile în cosmos le vedeau şi ca pe o adeverire a creării cosmosului fără Dumnezeu. Discuţiile despre Dumnezeu puteau avea loc doar dacă se încheiau cu o singură şi unică concluzie, şi anume că Dumnezeu nu există. Cel mai cunoscut exemplu a fost răspunsul lui Iuri Gagarin la întrebarea dacă L-a văzut pe Dumnezeu pe durata zborului spaţial. Răspunsul lui negativ, ”nu, nu L-am văzut”, a fost răspândit prin toate mijloacele de informare în massă. Iuri Gagarin, primul cosmonaut oricum nu putea să Îl vadă pe Dumnezeu. ”Pe Dumnezeul Îl vor vedea cei curaţi cu inima” (Matei 5, 8), adică doar Sfinţii. Pe atunci, însă, majoritatea celor care lucra în serviciile astronautice – oameni de ştiinţă, ingineri, muncitori, cosmonauţi – nu erau atei, ci credincioşi.  Serghei Pavlovic_Koroliov, întemeietorul astronauticii practice, era botezat şi, în secret, ajuta o mănăstire ortodoxă. Şi lista unor asemenea oameni de ştiinţă poate continua. Prieten şi colaborator al proiectantului general, adică al lui Koroliof, a fost profesorul Leonida Voskresenski. Nicăieri nu declara, dar el era fiu de preot. Om credincios era şi proiectantul şi cercetătorul în domeniul dispozitivelor tehnice spaţiale, academician, membru al Academiei de Ştiinţe a Uniunii Sovietice, Constantin Busuev. Desigur, toţi aceştia erau creştini în ascuns, aşa cum pe vremea lui Hristos existau ”ucenici în ascuns”.

N.N.: Credinţa este greu să o ascunzi. Aşa cum spune Evanghelia după Matei: ” nu poate o cetate aflată pe vârf de munte să se ascundă” (Matei 5, 15).

P. Iov: Exact asta spun. Cândva vorbeam despre acest lucru cu un proiectant de rachete spaţiale, Alexandru Moiseev, care mi-a spus că a văzut cu ochii lui următoarea scenă: În anii ’60, oamenii de ştiinţă şi muncitorii, în clipa când o rachetă spaţială era lansată, o însemnau cu semnul crucii în ascuns şi spuneau: ”În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”. Era însă un academician, Boris Victorovici Rausenbach, care nu îşi ascundea de nimeni credinţa sa. Când prima navă spaţială cu primul om la bord a efectuat cu succes primul tur spaţial în jurul Pământului, iar la Centrul de Direcţionare a zborurilor au înţeles că toate merg ceas, Rausenbach s-a ridica şi a strigat, ca să-l audă toţi: ”Slavă Ţie, Doamne, slavă Ţie!”, şi şi-a făcut semnul Crucii. Asemenea exemple sunt foarte numeroase; tot adun alte şi alte relatări de acest fel şi le notez în caietul meu de însemnări.

NN: Şi de atunci dumneavoastră v-aţi interesat de cercetarea astronautică?

P. Iov: În limba greacă, dacă nu mă înşel, cuvântul ”kosmos” înseamnă mediul din jurul nostru, lumea. Însă în limba rusă, cuvântul ”kosmos” înseamnă spaţiul cosmic. Spaţiul din jurul nostru şi spaţiul cosmic au o legătură între ele. Ştiu că în limba greacă ”kosmikoi” [”lumeşti”] sunt oamenii acestei lumi. Cuvintele acestea sunt pline de sens.

Aşadar, trebuie să vă spun că nu am făcut nimic intenţionat. A fost Pronia lui Dumnezeu, Care cunoaşte inima fiecărui om. Mama mea îmi spune că încă de pe când eram de vreo 4 ani aveam mintea doar la navele cosmice. Educatoarele i se plângeau: ”Copilaşul dumneavoastră nimic altceva nu face, decât stă şi se joacă cu o rachetă de lemn pe care o avem în curte. Nu putem să îl luăm de acolo şi să îl băgăm înăuntru”.Deja la şcoală îmi confecţionam singur rachetele care rachete zburau şi străbăteau văzduhul. Aveam propriul meu telescop şi cercetam astrele, studiam planurile rachetelor spaţiale. Învăţasem să măsor distanţe şi din afara sistemului planetar. În mod deosebit, nu ştiu de ce, mă interesau galaxiile M-31 şi M-81. Cercetările mele arătau că, dacă voi zbura cu viteza luminii (mă gândeam la fabricarea unei nave spaţiale pe bază de fotoni) până la cea mai apropiată galaxie, ar fi fost necesari 2 milioane de ani. Mi se tăia respiraţia de uimire văzând cât de minunat a făcut Dumnezeu lumea! Îmi aduc aminte, eram de 12 ani, nopţile ieşeam pe balconul casei şi priveam cerul. Ce cuvinte vor ieşi din inima omului care vede mii şi mii de astre strălucind deasupra lui? ”Dumnezeul meu!”. Mult mai târziu am citit despre un fapt istoric. În anii Revoluţiei franceze, în secolul al XVIII-lea, revoluţionarii i-au adunat pe cetăţenii unui oraş în piaţa centrală şi au spus: ”Vă vom distruge bisericile, statuile, icoanele, tot ce vă aminteşte de Dumnezeu”. Atunci unul dintre cetăţeni a strigat: ”Cerul însă nu puteţi să ni-l luaţi!”. Şi, într-adevăr, nimic nu vorbeşte omului despre Dumnezeu, mai mult decât cerul!Eu, cu ajutorul lui Dumnezeu, am fost credincios din anii copilăriei mele, adică, nu sunt dintre cei care L-au descoperit pe Dumnezeu la o vârstă matură, precum mulţi din ţara noastră.

N.N.: În familie, mama, bunica, tatăl Sfinţiei-voastre v-au dat o educaţie creştină? V-au ajutat?

P. Iov: Pe atunci, membrii familiei mele nu erau încă oameni ai Bisericii. Doar bunica m-a învăţat rugăciunile, ”Tatăl nostru” şi ”Născătoare de Dumnezeu”. Mă rugam foarte serios. Este cu neputinţă să explici ce simte omul când înţelege că alături de el este Hristos şi Maica Domnului. Că în fiece clipă ochii lor se îndreaptă către tine. Vorbeam cu Hristos şi cu Maica Domnului, discutam cu ei. Îmi aduc aminte că, fiind eu în clasa a IV-a primară, mă rugam: ”Preasfânta mea, dacă voi câştiga la întrecerile atletice de la şcoală îţi voi spune de 20 de ori Născătoare de Dumnezeu”. Şi după ce câştigam i le ziceam în ascuns, sub plapumă, ca să nu mă vadă nimeni! Când am terminat şcoala, am rugat-o pe Maica Domnului să mă ajute să intru la Şcoala Superioară de Aviaţie, ca să pot intra în echipa viitorilor cosmonauţi. Dar Pronia lui Dumnezeu vroia altceva pentru mine. Am plecat în armată. După ce m-am eliberat, toate drumurile îmi erau deschise. Aveam 20 de ani! Aveam multe interese: arheologie, istorie, numismatică, astronomie, filozofie. Citeam operele lui Platon, Aristotel, Nitzsche, Kant, Spinoza, încă şi ale lui Marx şi Engels. Căutam Adevărul. Odată l-am văzut pe un prieten al meu purtând cruce. Pe atunci, în anii regimului sovietic, era foarte periculos să porţi cruce. L-am întrebat: ”Poţi să îmi găseşti o Evanghelie?”, ”Pot”, mi-a răspuns el. Fratele lui studia la Seminarul Teologic. Îi spun: ”Poţi să îmi faci cunoştinţă cu fratele tău?”. Propoziţia aceasta, pe vremea aia era tot una cu a spune: ”Poţi să îmi arăţi un dinozaur?”! ”Vino mâine”, îmi spune. ”Chiar mâine fratele meu vine de la Moscova”. (Eu locuiam în Ucraina).Aşa am primit Noul Testament. Am început să îl citesc. Şi atât de mult doream să pot repeta şi eu dimpreună cu Apostolii Luca şi Cleopa cuvintele pe care le-au spus după convorbirea lor cu Domnul: ”Nu ardea inima în noi inima noastră?” (Luca 24, 32). Cu adevărat, ardea în mine inima mea! În adâncul inimii se petrecea ceva cu neputinţă de explicat, ceva de necrezut. Când am închis Evanghelia, am spus: ”Adevărul este aici. Nu îl înţeleg încă, dar este aici”! În câteva zile, drumul vieţii mele s-a lămurit. Am înţeles că trebuie să mă fac monah. Dar nu era lucru simplu să intre cineva la Seminarul Teologic. Autorităţile puneau piedici mari. Un monah de la Mănăstirea Lavrei Sfintei Treimi şi a Sfântului Serghie mi-a spus să dau examen de admitere la Facultatea de Arhivistică şi Istoria Moscovei. Mi-am găsit un duhovnic, am început să ajut ca paracliser în biserică.După patru ani de studii, cu binecuvântarea duhovnicului meu, am părăsit universitatea, şi în ziua de Schimbare la Faţă a Domnului, am fost acceptat pentru studii la Seminarul Teologic. Aşa a rânduit Dumnezeu, iar acum sfânta biserică căreia îi sunt paroh are hramul Schimbării la Faţă a Mântuitorului.

N. N.: Frumos drumul sfinţiei-voastre către Asteroúpoli. Cum aţi ajuns să primiţi slujirea de duhovnic al cosmonauţilor noştri?

P. Iov: Nu a fost atât de simplu. După terminarea Seminarului Teologic am devenit monah al Lavrei Sfintei Treimi şi a Sfântului Serghie. Eram simplu monah, dar în chilia mea aveam telescopul şi pe rafturile de cărţi, alături de altele, aveam cărţi de astronomie şi astronautică. Le arătam fraţilor din mănăstire planetele cu telescopul. Pe la începutul anului 2003, un episcop cunoscut mie îmi spune: ”Hai să îţi fac cunoştinţă cu un profesor de la «Academia Gagarin de Studii Spaţiale», domnul Valentin Petrov. Te va lua într-o excursie în Asteroúpoli. Nu vroiai şi tu cândva să te faci cosmonaut?”.

Aşadar, m-am dus în Asteroúpoli, am văzut lucruri frumoase şi m-am întors. Dar acesta nu era decât începutul. După o săptămână au venit la mine şeful echipei de cosmonauţi, Iuri Lonţakov, cu soţia şi cu fiul lui. Le-am făcut ghidaj prin mănăstirea noastră, le-am arătat ale noastre. După altă săptămână au venit la noi toate rudele lui şi după alte trei săptămâni, toţi cosmonauţii, în echipă. Le-am prezentat mănăstirea, le-am vorbit despre spaţiul cosmic, despre faptul că Dumnezeu este Cel Care chiverniseşte Universul. La început, Dumnezeu i-a dat omului să stăpânească Universul, dar omul a căzut în păcate şi a orbit duhovniceşte. Şi unde poate conduce lumea un om orb duhovniceşte ştim cu toţii.

(Va urma)

 Sursa:  Periodicul ”H drási mas”, ianuarie 2012, nr. 495, pp. 14-17.

Traducere: Tatiana Petrache (G.O.)

Sambata 24 Noiembrie 2012 în Atena a avut loc conferinta cu tema Experiență cutremurătoare  pe cosmodromul din Rusia. La conferință, pe lângă discursul Părintelui Iov, a fost prezentată  viața cosmonauților ortodocși în spațiul cosmic de către cosmonautul Valeri Korzun. Mai multe vă vom prezenta în urmatoarele trei articole, care vor fi foarte interesante. Mai jos sunt expuse fotografii ale  Bisericii cosmonauților din Rusia.

 
Sursa: http://graiulortodox.wordpress.com/

x Close

Facebook

Contact Form Powered By : XYZScripts.com