Header image

Duminica Fiului Risipitor sau “…acolo am şezut şi am plâns, când mi-am adus aminte de Sion“

“In a treia Duminica din perioada pregatirii pentru Post, auzim parabola Fiului Risipitor (Luca XV, 11-32). Impreuna cu imnurile cantate in aceasta zi, parabola ne dezvaluie timpul pocaintei ca fiind intoarcerea omului din exil. Fiul risipitor, ni se spune, a plecat intr-o tara indepartata, cheltuind toti banii pe care ii avea.

O tarã îndepãrtatã! Aceastã definitie a conditiei noastre umane, pe care trebuie sã ne-o asumãm si sã ne-o impropriem atunci când începem sã ne apropiem de Dumnezeu, este unicã. Un om care nu a trecut niciodatã prin acesta experientã, fie ea chiar si foarte scurtã, care nu a simtit niciodatã cã este înstrãinat niciodatã de Dumnezeu si de adevãratã viatã, nu va întelege niciodatã care este esenta crestinismului. Si acela care se simte perfect “acasã” în aceastã lume si în viata ei, care niciodatã nu a fost atins de dorinta dupã altã Realitate, nu va întelege ce este pocãinta.

Pocãinta este adesea identificatã cu o însiruire rece si “obiectivã” a pãcatelor si a greselilor, ca un act de pledoarie pentru vinovãtie în fata unei acuzatii juridice. Spovedania si dezlegarea de pãcate sunt privite ca fiind de naturã juridicã, dar ceva esential este omis, ceva fãrã de care nici spovedania si nici dezlegarea de pãcate nu au nici o semnificatie sau putere realã. Acest “ceva” este chiar sentimentul de înstrãinare de Dumnezeu, de bucuria comuniunii harice cu El, de la adevãrata viatã creatã si datã de Dumnezeu.

Este usor, într-adevãr, sã mã spovedesc cã nu am postit în zilele rânduite, cã nu mi-am fãcut rugãciunile sau cã m-am mâniat. Este un lucru diferit, totusi, acela de a realiza dintr-o datã cã am pângãrit si cã mi-am pierdut frumusetea sufleteascã, cã sunt departe de adevãrata mea viatã, de adevãrata mea casã, si cã ceva pretios, frumos si curat a fost rupt fãrã sperantã în structura intimã a existentei mele. Aceasta si numai aceasta este pocãinta, dorinta adâncã de a te reîntoarce, de a te înapoia, de a recãpãta cãminul pierdut. Eu am primit de la Dumnezeu bogãtii minunate: mai întâi viata si posibilitatea de a mã bucura de ea, de a o umple de sens, de dragoste si cunoastere; apoi – în Botez – noua viata a lui Hristos Însusi; darul Sfântului Duh, pacea si bucuria Împãrãtiei vesnice. Am primit cunoasterea lui Dumnezeu si, prin El, cunoasterea întregii Creatii si puterea de a fi Fiul lui Dumnezeu. Si pe toate acestea le-am pierdut, pe toate acestea le risipesc în tot timpul, nu numai prin “pãcatele”, “greselile” personale, ci prin pãcatul pãcatelor: îndepãrtarea dragostei mele de la Dumnezeu, preferând “tara îndepãrtatã” în locul minunatei Casei a Tatãlui.

Dar Biserica este aici ca sã îmi aminteascã de ceea ce am pãrãsit si am pierdut. Si asa cum ea îmi reaminteste, îmi amintesc si eu: “de la pãrinteascã slavã a Ta depãrtându-mã neîntelepteste“, spune Condacul acestei zile, “întru rãutãti am risipit bogãtia care mi-ai dat. Pentru aceasta glasul desfrânatului aduc tie: Gresit-am înaintea Ta, Pãrinte Îndurate!“. Si atunci, când îmi amintesc, gãsesc în mine dorinta si puterea de a mã reîntoarce: “… mã voi întoarce la Tatãl Meu, plângând cu lacrimi: primeste-mã ca pe unul din slujitorii Tãi“. O particularitate liturgica a acestei “Duminici a Fiului Risipitor” trebuie mentionata aici in mod special. La utrenia de Duminica, dupa solemnul dar veselul Psalm al Polieleului, cantam tristul si nostalgicul Psalm 136:
“La raul Babilonului, acolo, am sezut si am plans cand ne-am adus aminte de Sion… Cum sa cantam cantarea Domnului in pamant strain? De te voi uita, Ierusalime, uitata sa fie dreapta mea! Sa se lipeasca limba mea de grumazul meu, de nu-mi voi aduce aminte de tine, de nu voi pune inainte Ierusalimul, ca inceput al bucuriei mele“.

Acesta este Psalmul instrainarii. El era cantat de evrei in captivitatea lor babilonica, pe cand se gandeau la orasul sfant al Ierusalimului. El a devenit totdeauna cantecul omului atunci cand realizeaza indepartarea sa de Dumnezeu si, realizand aceasta, devine om din nou: ca unul ce nu poate fi niciodata deplin satisfacut de nimic in aceasta lume cazuta, care prin structura si vocatie este un pelerin al Absolutului.Acest Psalm va fi cantat inca de doua ori, in ultimele doua Duminici, inainte de inceperea Postului. El ne infatiseaza Postul insusi ca pelerinaj si pocainta – ca reintoarcere”.

(din: Pr. Al. Schmemann, “Postul cel Mare“, Editura Doris, Bucuresti, 1998)

La Raul Babilonului

De Parintele Serafim Rose (martie 1965)

“La raul Babilonului, acolo am sezut si am plans cand ne-am adus aminte de Sion“

“In aceste cuvinte ale Psalmului specific Postului Mare, noi, crestinii ortodocsi, Noul Israel, ne amintim ca suntem in exil. Pentru ortodocsii rusi, alungati din Sfanta Rusie, psalmul are un inteles aparte; dar toti crestinii ortodocsi, la randul lor, traiesc in exil in lumea aceasta, tanjind sa se intoarca in patria lor adevarata, Imparatia Cerurilor. Pentru noi postul mare este o perioada de exil randuita pentru noi de maica noastra, Biserica, pentru a pastra nestirbita amintirea Sionului de care ne-am indepartat atat de mult. Ne-am meritat exilul si avem si mare nevoie de el din cauza pacatoseniei noastre atat de mari. Numai prin durerea exilului, pe care ne-o amintim postind, rugandu-ne si pocaindu-ne in aceasta perioada, ramanem cu mintea atintita spre Sionul nostru.

“De te voi uita Ierusalime…“

Slabi si cuprinsi de uitare, chiar in cadrul Postului Mare traim ca si cum Ierusalimului nu ar exista pentru noi. Ne indragostim de lume, Babilonul nostru; suntem sedusi de preocuparile frivole ale acestui “pamant strain“ si neglijam slujbele si randuiala Bisericii care ne aduc aminte de adevarata noastra patrie. Si mai rau inca, ii iubim pe cei care ne inrobesc – pentru ca pacatele noastre ne inrobesc, cu siguranta mai mult decat oricare alt stapan omenesc – si in slujba lor petrecem in trandavie zilele pretioase ale postului cand ar trebui sa ne pregatim sa intampinam Rasaritul Noului Ierusalim: Invierea Domnului nostru Iisus Hristos.

Mai e timp; trebuie sa ne amintim de adevarata noastra patrie si sa plangem pacatele care ne-au indepartat de ea. Sa punem la inima cuvintele Sfantului Ioan Scararul: “Exilul inseamna instrainarea de toate pentru a tine mintea nedespartita de Dumnezeu. Exilul iubeste si produce plansul neincetat“. Exilati din rai, trebuie acum sa ajungem sa fim exilati fata de lume, daca nadajduim sa ne intoarcem in rai.

Aceasta putem face petrecand aceste zile in post, rugaciune, instrainare de lume, frecventare a slujbelor Bisericii, varsand lacrimi de pocainta, pregatindu-ne astfel pentru sarbatoarea bucuriei care va incheia aceasta perioada a exilului; si dand marturie tuturor celor care apartin acestui “pamant strain” de amintirea acelei si mai mari sarbatori a bucuriei care va fi cand Domnul nostru Se va intoarce sa-Si ia poporul in Noul Ierusalim, de unde nu va mai fi exilat, pentru ca acesta va fi vesnic”.

sursa impantokratoros.gr

x Close

Facebook

Contact Form Powered By : XYZScripts.com