Header image

Dumnezeu cel limitat sexual şi rostul preotului

16:05, miercuri, 11 decembrie, 2013 | Cuvinte-cheie: , , , , ,

Aud din ce în ce mai des, din partea celor ce susţin emanciparea sexuală pornită în anii ’60, dar nu numai a lor, că Biserica a rămas învechită, limitată şi cu prejudecăţi retrograde. Desigur, au dreptul la această opinie. Mă surprinde însă tonul ridicat şi argumentele violente puse în joc. Ce-i sperie sau înfurie pe oamenii aceştia?

De regulă, ei spun că se simt limitaţi de morala creştină. Deşi este discutabilă această poziţie, n-am auzit de vreo lege care să te oblige să fii creştin. Hristos propune, nu impune, iar creştinismul este alegerea fiecăruia. Dacă Dumnezeu este limitat, ce te ţine lângă el? Ce te reţine să-l renegi pe Hristos? Poate doar teama că fără El nimic nu mai este sigur?! Blaise Pascal spunea că dacă Dumnezeu nu există, nu pierzi nimic, dar dacă există şi nu ai crezut, atunci ai pierdut totul. Vedeţi ce nesigur este omul pe viitorul său, deşi face pe zmeul?! Dacă trăim doar după bunul plac, fără norme şi legi, unde credem că vom ajunge? Şi, în fond, ce ne sperie când vine vorba de legea iubirii divine?

Se mai spune că Biserica ar fi retrogradă şi ar înfrâna progresul umanităţii. Depinde ce înţelegem însă prin progres. Dacă vorbim de un progres care nu este uman şi moral, un progres menit să coboare omul în loc să-l înalţe sau de un progres al desfătărilor lipsite de responsabilităţi faţă de semenii săi, atunci vai de acel progres. Rostul Bisericii este tocmai să ne ajute în a evita o astfel de sporire în rău. Orice formă de progres, dacă nu duce la comuniunea dragostei, nu este decât un chin inutil, o suferinţă mascată de fariseism.

Apoi mai aud că societatea este în schimbare şi Biserica trebuie să i se adapteze. Discutabil şi asta, din moment ce îndreptarea presupune anumite reguli. Când mergi la doctor să te vindeci, tratamentul sau procedurile nu sunt negociabile. Cel mult, adaptabile în sensul unui oarecare confort, dar tot nu scapi de ele, dacă vrei însănătoşirea. Numai baronul de Münchhausen pretindea mincinos că singur a ieşit dintr-o mlaştină trăgându-se de păr. Biserica nu poate îndruma pe cineva, după cum doreşte acela. Ar fi un nonsens educativ. Ştim bine că educaţia presupune ceva efort de înţelegere. Destul că, datorită exacerbării interpretării după bunul plac al scripturilor, avem astăzi un creştinism fărâmiţat în sute de culte. Asta ar mai lipsi, fiecare să aibă cultul propriu. Ar fi un individualism total, într-un haos anarhic. Sau…parcă seamănă cu zilele noastre cumva?

În fine, unii se înfurie, jignesc sau devin violenţi. Lipsă de cunoaştere, de contra-argumente sau…deranjul intereselor plăcute şi egoiste? Se ştie doar că plăcerile materiale şi trupeşti vând bine dar doar cu o condiţie: să întreţii şi să stârneşti plăcerea. Să fie atacul la adresa Bisericii doar o tactică de marketing? Cum ar arăta lumea oare fără industria erotică? Sau fără mall-uri, unde poftele sunt răscolite ştiinţific prin iluzia cornului abundenţei? Eu cred că mult mai liniştită şi mai limpezită. Căci plăcerea simţurilor adeseori ne bagă în ceaţa gândurilor.

Dar, să rămânem obiectivi. Mi-e teamă că fiecare acuză din cele de mai sus nu ar pleca numai din lipsa de studiu profund şi amănunţit al civilizaţiei creştine, ci şi din alt motiv. N-ai cum să te apropii de Hristos şi să ratezi înţelegerea lui. E ca şi cum te-ai apropia de o lumină, pe care ai numi-o întuneric. Nu. Teama mea vizează faptul că fiecare obiecţie se poate regăsi la unii dintre noi, slujitorii Bisericii. Cea mai gravă situaţie ar fi aceea în care noi, slujitorii Domnului, uităm să slujim oamenilor, rupând comuniunea cu ei. Funcţionarismul, rutina, autosuficienţa, ritualismul sec, inadecvarea discursului teologic, încremenirea în proiect, lipsa de viziune sau de deschidere, monologul academist şi plictisitor, cuvântul sterp sau de lemn, comportamentul deviant sau duplicitar, senzaţionalismul emoţional sau teatralitatea liturgico-gestuală, evitarea implicării şi a dialogului, răspunsul steril şi repetitiv la provocările contemporane sau chiar lipsa de răspuns,….iată câte metode de adâncire a prăpastiei sufleteşti dintre preoţi şi popor.

Căci, dincolo de cazul în care cineva alege să iasă din Biserică din proprie voinţă, ar fi grav ca noi, preoţii, să abandonăm preocuparea faţă de credincioşii Domnului, ocupaţi fiind cu…alte treburi. În fond, ce altă treabă poate avea un preot?

Vai lumii, din pricina smintelilor! Că smintelile trebuie să vină, dar vai omului aceluia prin care vine sminteala.

pr.Eugen Tănăsescu

sursa adevarul.ro

x Close

Facebook

Contact Form Powered By : XYZScripts.com