Header image

Educaţia in familie incepe cu obişnuirea copilului cu ascultarea

13:55, sâmbătă, 14 decembrie, 2013 | Cuvinte-cheie: , , , , , , , , , , , ,

Copilul la o vârstă fragedă percepe totul prin simţămintele sale. Pe măsură ce creşte, e nevoie să se dezvolte intru el voinţa. Cum la o fragedă vârstă omul trăieşte in primul rând atras de simţurile şi dorinţele sale, mintea lui nefiind coaptă incă, nu trebuie să-l impovărăm pe copil atât de mult cu mulţime invăţături şi demonstraţii logice.

Educaţia in familie incepe cu obişnuirea copilului cu ascultarea. Cu cât mai devreme copilul este atras să implinească cele indicate de părinţi, cu atât mai uşor va fi cu educaţia lui de mai târziu. La inceput, educaţia se rezumă la interdicţii: nu fă aceasta, iată ai făcut aceasta şi nu e bine… insă copilul creşte şi e nevoie să-i prezentăm ceva pozitiv, să-l invăţăm, să-l educăm. Aici incepe greul. Ca să-i insufli copilului un comportament adecvat nu sunt de ajuns intotdeauna doar cuvintele. De obicei, aici ne ciocnim de incăpăţânarea copilului de a se supune, de o oarecare „opoziţie” din partea sa. Pentru a depăşi această stare, părinţii trebuie să recurgă uneori şi la metode ceva mai dure. Există două moduri de a acţiona eficient: unii părinţi foIosesc pedeapsa, in timp ce alţii recurg la mijloace religioase de acţiune, pedeapsa fizică desigur devenind uneori necesară; dar dacă aceasta este folosită adeseori ca un mijloc predominant în educaţie, ea va conduce la efecte contrare. In primul rând, copilul este pus să implinească ceva de nevoie, constrâns, şi nu învaţă să facă cele de trebuinţă sub un imbold lăuntric. In al doilea rând, dacă pedeapsa devine prea deasă, aceasta îl face pe copil răutăcios, retras, suspicios şi poate să lase trăsături adânci in caracterul lui.

Cea mai reuşită metodă de acţiune este educaţia religioasa. Părinţii aproape că nu au nevoie să recurgă la pedepse corporale atunci când ei îi insuflă copilului nu propria lor dreptate, ci ceea ce cere Domnul Dumnezeu. Mama credincioasă îl invată pe copil astfel:

    „Nu face aceasta — lui Dumnezeu nu-I place… Aceasta nu se poate. Dumnezeu nu vrea să faci una ca asta” ori: „Dacă vei face aceasta, il superi pe Dumnezeu.”

Si dacă copilul a avut de suferit pentru neascultarea lui (a căzut ori s-a ars), atunci mama îi spune.

    „Uite, vezi, e vina ta, că nu ai ascultat de Dumnezeu.”

Treptat, pas cu pas, părinţii pot să-i insufle copilului simţământul prezenţei lui Dumnezeu. Dacă copilul incepe să facă in taină ceva care nu se cuvine, atunci trebuie să i se spună:

    „Tu nu ştii că Dumnezeu vede ceea ce faci aici când eu nu sunt?”

— şi i se arată copilului icoana din colţ. Când un copil, dorind să fure bomboane din bufet, intoarce mai intâi icoana cu faţa la perete „pentru ca Dumnezeu să nu-l vadă”, mama trebuie să-i explice acestuia că Dumnezeu se află pretutindeni şi vede tot. Nu doar cele oprite trebuiesc insuflate in numele lui Dumnezeu. Mai important e că, in lucrurile pozitive, micuţul va trebui să se intemeieze pe autoritatea dumnezeiască. E nevoie să i se explice copilului că îi ajută Dumnezeu in toate cele bune, că principala cale pentru primirea ajutorului lui Dumnezeu este rugăciunea. Copilul trebuie sa inţeleagă că făra ajutorul lui Dumnezeu nu poate realiza nimic. Astfel, copilul trebuie să fie învăţat să mulţumească lui Dumnezeu pentru toate câte are: pentru sănătate, pentru hrană, pentru impliniri, pentru lucrurile pe care el le primeşte. Tot astfel este nevoie să fie învăţat să se roage pentru părinţii săi.

O mare importanţă in educaţia copiilor este conştientizarea conceptului de Dumnezeu ca Tată Ceresc Care ne iubeşte şi Se ingrijeşte de noi. Când, de pilda,  copilul rămâne acasă singur ori printre străini, atunci mama sa îl linişteşte:

    „Nu eşti singur. Dumnezeu este cu tine. El te apără mereu.”

Trebuie să se povestească copilului despre ingerul păzitor care îl insoţeşte, care ocroteşte şi astfel, treptat, copilui este invăţat să nu se mai teamă de intuneric şi de singurătate.

Nu mai puţin important pentru copil este să-i insuflăm dragostea de Dumnezeu — Izvorul tuturor bunătăţilor.Pentru ca aceste invăţătura să nu fie doar lucruri abstracte, e nevoie ca, impreună cu părinţii, copilul să, trăiască o viaţă imbisericită. E nevoie ca el să participe la Sfânta Liturghie, la biserică, să sărute icoanele, să aprindă lumânări inaintea icoanelor, să vadă reprezentări din Sfânta Scriptură şi ilustraţii sfinte, să participe la rugăciunea de acasă impreună cu ceilalţi, să bea agheasmă pe stomacul gol şi să se impărtăşească regulat. Acestea îl disciplinează pe copil, obişnuindu-l să urmeze anumite dreptare. Astfel, voia lui incepe să se supună voii lui Dumnezeu.

Copilul trebuie să vadă că viaţa Bisericii nu este doar o obligaţie exterioară pentru părinţi, ci un lucru profund, care le aduce bucurie — şi atunci el chiar va fi atras de aceasta; va fi bucuros să se trezească dimineaţa in ziua impărtăşirii, va fi atras să se inchine la icoane, va avea aplecare să inveţe rugăciuni. Se inţelege de la sine că, pe măsură ce copilul creşte, părinţii trebuie să inlocuiască cele din afară cu intărirea supunerii lăuntrice către Dumnezeu. Aceasta trebuie să se manifeste prin dreptate, smerenie, blândeţe, nerăutate, iubire de nevoinţă, perseverenţă, iertarea jignirilor aduse etc. Dacă la acestea adăugăm in familia creştină şi obişnuinţa respectării principalelor zile de post şi a praznicelor – atunci pentru copil vor fi create condiţii favorabile, care pot să indepărteze orice pedeapsă corporală.

Dacă comparăm această metodă de educaţie cu metoda pedepsei corporale ţinând cont de valorile acestei lumi, atunci vom vedea cât de des acolo se folosesc ţipetele, bătăile, plictisitoarele şi lungile cicăleli, care nu disciplinează nici simţurile, nici voinţa copilului şi care, pe de altă parte, ingăduie neinfrânata voie proprie şi trivialitatea. Toate acestea doar rănesc copilul. In aceasta constă diferenţa de abordare in educaţie; observăm copii din diferite familii care atât de rar se aseamănă unul cu celălalt, căci unii sunt drăguţi, increzători, sensibili la toate cele bune şi compătimitori, iar alţii sunt ursuzi, neîncrezători, cruzi şi neinfrânaţi in dorinţele lor. Cel mai adesea, educaţia lumească exterioară lipseşte pe copil chiar de cele mai scumpe şi inalte calităţi omeneşti. Ori chiar mai rău – atunci când educaţia religioasă este pur exterioară, bazată pe lungi şi plicticoase invăţături morale, „evlavioşii părinţi” pot să-l instrăineze pe copil de biserică. In orice metodă de educaţie, dar mai cu seamă in cea religioasă, cea mai mare influenţă o au nu doar cuvintele ori pedepsele, ci exemplul personal.

Comportamentul celor apropiaţi este cel care acţionează in fiecare zi şi în fiecare ceas asupra sufletului copilului. Copiii se confruntă cu două grupuri de oameni: cu cei ai casei şi cu ceilalţi – colegi de şcoală, vecini ori mai simplu cu „strada”. Se intâmplă foarte adesea ca familia sa dea copilului un bun exemplu, in vreme ce colegii săi, vecinii şi copiii de pe stradă să-l influenţeze cu lucruri rele. Iar părinţii doresc atunci să-i interzică copilului orice legătură cu cei din jur. Insă aceasta ar crea o ruptură artificială a copilului cu cei din jur şi l-ar lipsi pe el de pregătirea necesară pentru viaţă. Mai mult, „părinţii râvnitori” uită că cel mai important lucru pentru creştin este să inveţe să iubească pe toţi oamenii, căci aceştia sunt făpturi ale lui Dumnezeu. Pe de altă parte, este „negativ” din punctul de vedere al părinţilor faptul că doar în clasă copilul poate invăţa „dreptarul” prieteniei care să nu fie dăunătoare şi care să-l apere mai mult.

Pentru ca familia să aibă o influenţă hotărâtoare asupra copilului sunt necesare atât supravegherea lui neintreruptă din partea părinţilor, cât şi bunul exemplu personal. Iată calităţile pe care trebuie să le aibă părinţii pentru a-i putea da o educaţie aleasă: — dragoste către copil; — o relaţie corectă cu el; — urmărirea acţiunilor lui — „cum invaţă şi cum procedează el”. Inţelegând aceste uriaşe responsabilităţi, părinţii conştientizează tot mai mult datoria faţă de copiii lor. Este plăcut să observi cum o familie tânără incearcă să dea copilului un bun exemplu şi cum incepe ea insăşi să aibă legături mai strânse şi să se ocupe de autoeducaţie.

Se pare că nu doar părinţii işi cresc copiii, ci şi copiii au o influenţă binecuvântată asupra părinţilor lor. Este de dorit ca ambii părinţi să fie credincioşi şi să aparţină Bisericii Ortodoxe. In cazul in care e vorba de o căsătorie mixtă (un ortodox cu o ne-ortodoxă ori invers) este foarte important să se ajungă la o inţelegere (de preferinţă inainte de căsătorie), ca [pruncii] să fie botezaţi în Biserica Ortodoxă şi să fie crescuţi in duh ortodox. Diferenţele de păreri la părinţi in chestiunea credinţei şi mai cu seamă disputele asupra chestiunilor principiale in prezenţa copiilor creează o ruptură in sufletele acestora şi pot chiar să-i vatăme. Din păcate, în viaţa de zi cu zi, copilul creşte foarte adesea intr-o familie în care numai unul dintre părinţi este credincios. In aceste situaţii doar toleranţa reciprocă şi dragostea îl vor invăţa pe copil ca pe viitor să aibă răbdare şi dragoste către oamenii care nu impărtăşesc aceleaşi convingeri.

In prezenţa copiilor, in nici un caz părinţii nu trebuie să se critice unul pe celălalt ori să se injosească; in cele din urmă se va ajunge ca autoritatea ambilor părinţi să nu mai existe. In general, părinţii ar trebui să fie foarte atenţi în convorbirile cu copiii. Unii cred că cei mici nu inţeleg chiar totul. Copilul insă, chiar dacă nu inţelege cu mintea, dintr-un instinct lăuntric cuprinde acea convorbire, ceea ce îi oferă un impuls gândurilor sale rele. In acest chip se poate vătăma sufletul copilului ori se naşte din partea lui o serie de intrebări la care cu greu se poate răspunde. Este mai bine să nu se discute anumite teme cu copiii, să evităm să râdem de cineva de faţă cu ei, să nu ne arătăm nerespectuoşi către acel lucru care pentru copil este sfânt. De pildă, să nu-i criticăm pe profesori, pe preoţi etc.

    “Iar cine va sminti pe unul dintr-aceştia mici care cred in Mine — a spus Hristos –  mai bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatră de moară şi să fie afundat în adâncul mării” (Mt. 18, 6).

Extras din Cand si cum incepem sa-i vorbim copilului despre Dumnezeu, Editura De Suflet, Bucuresti, 2011

Contact Form Powered By : XYZScripts.com