Header image

Este Ortodoxia de vină pentru înapoierea popoarelor răsăritene?

9:04, vineri, 20 aprilie, 2018 | Cuvinte-cheie: , , ,

Unii acuză Ortodoxia de înapoierea popoarelor din Europa de Est. În legătură cu aceasta, să facem o scurtă cercetare a istoriei popoarelor ortodoxe, a situației lor actuale și a perspectivei teologice asupra înapoierii materiale.

Civilizația bizantină

Din secolul IV până la cucerirea Constantinopolului de către occidentali în 1204, ortodoxia a stat la baza unei întregi civilizații: civilizația bizantină sau creștin-ortodoxă. Istoricii (răsăriteni și occidentali) știu că până la cucerirea Constantinopolului, civilizația bizantină, „originală și strălucită”[1], era mai dezvoltată decât cea occidentală din punct de vedere economic, civilizațional și cultural.[2][3][4] Viața urbană din Bizanț era mai dezvoltată decât în Apus, fiind „înfloritoare, cu o activitate artizanală și comercială intensă”.[5] Istoricul Neagu Djuvara, deși consideră că există o legătură între ortodoxie și înapoierea popoarelor est-europene în epoca modernă, scrie că „Bizanțul, la urma urmelor, nu e mai puțin bogat și variat decât Egiptul, Creta, China sau civilizațiile precolumbiene, mai ales dacă ne gândim la scurtimea relativă a ciclului”.[6]

Ortodoxie și catolicism

Însă cineva ar putea riposta: „Până la 1054 nu existau ortodocși și catolici”. Acestora le răspundem că diferențe între Răsăritul și Apusul Europei există încă din secolul IV, nu doar în ce privește doctrina teologică, ci și în ce privește ritul, precum și accentele și filosofia cărturarilor din Bizanț și din Occident. De asemenea, creștinismul răsăritean al secolului IV (doctrina, cultul și ritul) seamănă deja destul de mult cu creștinismul ortodox al zilelor noastre, asemănarea atingând punctul culminant în secolul VII, de atunci neavând loc schimbări semnificative (nu vorbesc de schimbări dogmatice, căci adevărul creștin a fost întotdeauna același, ci de cult, rit și formă). De asemenea, din punct de vedere istoric, civilizația bizantină creștin-ortodoxă își are începuturile în secolul IV.[7] Mai mulți cercetători, precum istoricul italian Guglielmo Cavallo și istoricul român Stelian Brezianu consideră că istoria Bizanțului începe cu domnia lui Constantin cel Mare.[8]

Constantinopolul. Viața urbană

De asemenea, în opinia istoricilor, până să fie cucerit de venețieni, Constantinopolul, capitala Bizanțului, a fost cel mai prosper, mai strălucit și mai populat oraș din Europa.[9][10] Atunci când occidentalii au cucerit Constantinopolul în timpul primei Cruciade, ei s-au minunat de frumusețea orașului. Ovidiu Drâmba notează că „timp de un mileniu” orașul „i-a uimit pe vizitatorii străini prin bogăția lui, prin grandoarea construcțiilor, prin splendoarea comorilor sale de artă, prin luxul bogaților săi cetățeni și prin fastul exorbitant al curții imperiale…”[11] Un exemplu a fost italianul Geoffroy de Villehardouin, care admira Constantinopolul cucerit de musulmani în Cruciada a IV-a. Orașul îi fascina atât pe occidentali, cât și pe musulmani.[12]

Istoricul Adrian Claudiu Stoica afirmă că în Bizanț, spre deosebire de Occident, a avut loc o continuitate a vieții urbane între Antichitate și Evul Mediu, „multe dintre orașe având o existență neîntreruptă. Cu multe secole înaintea Europei Occidentale, în Bizanț s-au dezvoltat breslele… Exista o impresionantă rețea urbană, orașele fiind entități politico-administrative și militare, dar și centre meșteșugărești și comerciale”.[13]

În opinia marelui bizantinolog englez (sec. XX) Steven Runciman, până să fie cucerit de vestici, Constantinopolul a fost „capitala nediscutată a civilizației europene. Timp de unsprezece secole Constantinopolul a fost centrul lumii luminate”.[14]

„Constantinopolul era, în sfârșit, și marele centru de cultură al timpului – și nu numai al Bizanțului. Viața intelectuală pulsa în jurul Universității – fondată în sec. V și reorganizată în sec. IX –, la care veneau să studieze tineri din toate regiunile Imperiului, precum și din alte țări. Profesorii comentau textele poeților și istoricilor antici greci, precum și operele filosofice ale lui Aristotel și Platon. Școala bizantină de drept, vestită în timpul domniei lui Iustinian, a rămas reunită și după organizarea sa din sec. XI. În perioada secolelor IX-XIV, școlile constantinopolitane erau celebre în toată Europa – și influența lor binefăcătoare s-a simțit atât asupra culturii arabe, cât și a culturii occidentale”.[15] Universitatea din Constantinopol avea profesori faimoși și un nivel înalt al învățământului.[16]

De asemenea, „orașul dispunea de mari terme”[17] și „ceea ce îi dădea orașului nota sa generală, ceea ce îi impresiona extraordinar pe vizitatori erau piețele largi, împodobite cu statui antice; era măreția monumentelor publice, eleganța porticelor, luxul palatelor, splendoarea marelui număr de biserici, spațiile verzi atât de odihnitoare”, iar „istoricul cruciadei a IV-a, Geoaffroy de Villehardouin, scria că cei ce nu văzuseră încă Constantinopolul <<nu își puteau imagina că în toată lumea poate exista un oraș atât de puternic>>  – cu zidurile lui de apărare, cu palatele mărețe și marile sale biserici; un oraș care asupra tuturor este suveran”. [18]

Învățământul bizantin

Constantinopolul era și un prestigios centru de învățământ, mulți occidentali venind să studieze la Constantinopol: „Faima școlilor superioare constantinapolitane atrăgea studenți și erudiți și din îndepărtate țări ale Apusului”,[19] scrie Drâmba despre epoca bizantină de după recucerirea Constantinopolului de la latini. „În secolul al XV-lea, a-ți desăvârși studiile la Universitatea Constantinopolului era o dovadă de înaltă calificare intelectuală”.[20]

Un exemplu de renumit profesor bizantin care a avut inclusiv elevi occidentali și asupra cărora a exercitat o mare influență a fost Nichifor Gregoras (1295-1359/60). El a fondat o școală la mănăstirea Chora din Constantinopol.[21]

De luat în seamă că în Bizanț, spre deosebire de Occidentul medieval, profesorii nu erau clerici, motiv pentru care sistemul bizantin era mai bun decât cel occidental, consideră Ovidiu Drâmba. Ne putem întreba: care sistem de învățământ este atunci mai compatibil cu idealul creștin? Unii ar crede că cel occidental. De fapt, în această privință, sistemul bizantin era mai compatibil cu doctrina creștină, deoarece respecta ideea biblică că nu toți oamenii au aceleași daruri (1 Corinteni 12:12) și, prin urmare, Occidentul medieval a greșit prin faptul că nu a conferit mirenilor posibilitatea de a accede în domeniul pedagogic. La fel, în Bizanț, „orașele îi găzduiau pe marii creatori de cultură, spre deosebire de Occident, unde oamenii de litere își găseau adăpost în modeste lăcașuri monastice”.[22]

„Fapt semnificativ pentru o societate progresistă, interesată de valorizarea culturii și educației, dezvoltarea sistemului de învățământ a constituit o preocupare permanentă pentru împărați. Pe baza moștenirii antice, s-a dezvoltat un învățământ de toate gradele adresat tuturor categoriilor sociale, inclusiv fetelor (în secolul V, Theodosius cel Mare a înființat o universitate la Constantinopol, rămasă funcțională până la prăbușirea imperiului), arătându-se un deosebit interes pentru instruirea laicilor, fapt rar întâlnit în Europa Occidentală până în vremea Renașterii italiene. Învățământul public sau privat, finanțat de stat, Biserică sau particulari, era extrem de frecventat, accederea la o funcție fiind permisă, de cele mai multe ori, numai după absolvirea unor studii în domeniu. În învățământul mediu și superior se studiau teologia, neseparată de filosofie, dreptul, dar și științele exacte, medicina… în secolul al IX-lea, la Universitatea din Constantinopol, cursurile facultăților de drept și filosofie deveneau gratuite. Învățământul bizantin era frecventat de numeroși studenți de peste hotare, inclusiv din Occident”.[23]

Știință și inventivitate bizantină

O mostră veritabilă de invenție bizantină este focul grecesc, utilizat în război – cea mai eficientă armă a imperiului roman de răsărit;[24] acesta avea particularitatea de a nu arde în apă.

O altă invenție este telegraful optic al filosofului și savantului bizantin Leon Matematicul: „Între alte invenții minunate, care i se atribuie lui Leon și care împodobeau palatul Constantinopolului, a fost, din informații sigure, telegraful optic. Într-o zi se transmiteau din Tars până la Constantinopol douăsprezece mesaje diferite, unul de fiecare dată, după caz, printr-un lanț de făclii. La receptor, în Constantinopol, se înțelegerea care dintre cele două mesaje a fost transmis (de exemplu: „atac dușman”, „apărare strategică”, „eventuale pierderi” etc. după ora la care se aprindeau făcliile, în acord cu cele douăsprezece diviziuni convenționale ale zilei, pe care le indicau două ceasuri sincronizate – două ceasuri la fel făcute –, unul plasat la emițătorul din Tars și altul la receptorul din Constantinopol.”[25]

De asemenea, mulți savanți bizantini au lăsat posterității lucrări în domeniul matematicii scrise până la cucerirea Constantinopolului de către turci.

Mulțumită unei organizări militare excelente și a unor mari generali, Bizanțul a rezistat în timp.[26] De asemenea, dacă în Occident oamenii ajungeau în funcții doar pe bază de origini, în Bizanț „la demnitățile la funcțiile cele mai înalte și la funcțiile cele mai înalte în stat se putea ajunge prin merite individuale, nu neapărat pe baza originii”, unii împărați bizantini având origini sociale foarte modeste.[27] O altă particularitate care deosebea imperiul răsăritean de Vest a fost că în Bizanț „nu le era interzis accesul evreilor la nici o profesiune”, unele orașe, inclusiv Constantinopolul având mari comunități și cartiere evreiești.[28] Țara dispunea de terme ce „erau organizate, se pare, ca în epoca romană, cu felurite încăperi cu apă caldă, rece sau cu aburi, și unele chiar cu bazine pentru înot; existau în număr mare în orașe (chiar și în mănăstiri de multe ori)…”.[29] Biserica juca un rol social activ, administrând „foarte numeroase instituții de binefacere, răspândite în tot Imperiul – spitale, orfelinate, aziluri de bătrâni, hanuri de popas pentru călători și pelerini…”.[30]

Științele erau foarte prețuite în Bizanț. Anthemios din Tralles, arhitect din sec. VI, însărcinat cu reconstruirea bisericii Sf. Sofia, a fost și matematician, folosind „calcule matematice în construirea cupolei acesteia. Se pare că el a fost primul care a demonstrat științific posibilitatea de a construi oglinzi incendiare (invenție atribuită de tradiție lui Arhimede) nu prin oglinzi sferice concave, ci printr-o ingenioasă combinație de oglinzi plate”, iar matematicianul Georgios Pachemeres (1242–1310) „rezolvă – printre primii – probleme nedeterminate de gradul întâi și formează observații privind teorema pătratului ipotenuzei”.[31]

Să ne referim puțin și la medicină. Alexandros din Tralles a fost un mare medic bizantin care a trăit în sec. VI. „Tratatul său de medicină generală (patologie și terapeutică) a cunoscut o dezvoltare excepțională – fiind tradus în latină, arabă și ebraică – și o faimă constantă în Occident de-a lungul Evului Mediu”, iar medicul Aetios din Armina a avut o vastă enciclopedie medicală în care, potrivit istoricului francez Jean Théodoridès, „găsim primele încercări de localizare cerebrală a bolilor nervoase”. Să-l menționăm și pe medicul Paul din Eghina (sec. VII), a cărui lucrări au fost traduse în arabă „influențând medicina arabilor în domeniile chirurgiei și obstetricii”.[32] De asemenea, asistența medicală a fost o preocupare continuă a împăraților, nobililor, clerului și mănăstirilor din Bizanț.[33]

Pe plan artistic, „tehnica mozaicului atinge în Bizanț un nivel superior tehnicii romanilor”.[34] În ce privește literatura bizantină, aceasta „a avut totdeauna o pleiadă de scriitori de o inteligență și o cultură cu totul remarcabilă”.[35] De asemenea, „numeroase genuri și specii poetice au fost cultivate în Bizanț – poeme didactice, versificări pe cele mai variate teme, epigrame, poezii ocazionale, encomiastice, satirice, povești și legende, poezii <<prodromice>>…”[36] Literatura poetică a fost „foarte abundentă”, un exemplu de poezie născută în Bizanț fiind poezia ritmică, apărută în cadrul cultului liturgic, reprezentantul ei cel mai de seamă fiind Roman Melodul.[37]

Foarte cultivată era arta retoricii: „Aproape că nu exista în Bizanț un teolog sau un predicator care să nu stăpânească toate regulile și trucurile retoricii, pe care o studiase cu cea mai mare atenție: arta oratoriei – al cărei element mai important era metafora – era pentru ei un element apologetic indispensabil, căci adversarii, sofiștii păgâni trebuiau combătuți cu propriile lor arme. În rândurile laicilor, de asemenea: oratorul era un educator înnăscut, un om politic înnăscut și un om de stat înnăscut”.[38][39]

Renașterile bizantine și renașterea italiană

Dacă în Occidentul secolului al XIII-lea a avut loc Renașterea italiană, ca o redescoperire a valorilor culturii antice, în Bizanț aceste valori niciodată nu s-au pierdut, el atestând mai multe renașteri pe parcursul istoriei sale,[40] deoarece imperiul roman de răsărit a păstrat valorile antichității clasice, iar mulți filosofi bizantini au comentat scrierile filosofilor antici. În școlile bizantine se studia literatura grecilor antici,[41]Bizanțul asigurând „continuitatea tradiției elenice”.[42]

Istoricul Adrian Claudiu Stoica afirmă că Universitatea din Constantinopol a fost un loc privilegiat al studierii autorilor antici greci, filosofia lui Platon studiindu-se aici încă din secolul XI și pregătind Renașterea pe care a cunoscut-o Italia în sec. XIV.[43] Cultura antică n-a fost complet pierdută nici în Occident, dar de bogăția ei s-a bucurat în primul rând răsăritul. După ce grecii au recucerit Constantinopolul de la vestici, în Bizanț a mai avut loc o renaștere culturală, renașterea paleologilor, și aceasta în ciuda faptului că imperiul era destul de slăbit, ceea ce demonstrează potențialul cultural al ortodoxiei. Despre această perioadă, istoricul Neagu Djuvara scrie: „Literatura bizantină a ultimelor secole [bizantine] e probabil superioară literaturii occidentale care îi este contemporană și istoria este cultivată cu tot atâta talent ca în secolele precedente. În sfârșit reînnoirea studiilor antice și admirația oarbă față de literatura și filozofia clasică au deschis calea umanismului occidental. Și în această privință, Bizanțul a precedat Italia și a influențat-o puternic”.[44]

Așadar, bizantinii au avut un impact semnificativ asupra Renașterii italiene, umanismul bizantin influențându-l semnificativ pe cel italian.[45][46] După cucerirea Constantinopolului de către turci, mulți cărturari bizantini au fugit în Occident și au devenit instructori ai viitorilor umaniști vestici.[47] De asemenea, bizantinii au adus în Occident multe scrieri ale grecilor antici. Drâmba, în acord cu istoricul francez Louis Bréhier, susține că între occidentalii care au studiat la Universitatea din Constantinopol au fost inițiatori ai Renașterii italiene, care la rândul lor au predat la universitățile occidentale și au adus de la Constantinopol numeroase manuscrise.[48] De asemenea, „contactul culturii bizantine cu literatura, istoriografia, știința, filosofia și arta antică greacă s-a menținut timp de o mie ani – fapt unic în Europa Evului Mediu”.[49] Dar înainte de a influența Renașterea occidentală, școala bizantină a influențat scolastica catolică prin filosoful Ioan Italos, care și-a făcut studiile la Constantinopol și tot aici și-a scris lucrările. Acesta a dat în opera sa o interpretare raționalistă dogmelor creștine. Interpretările sale și-au pus amprenta asupra scolasticii vestice.[50]

Protodemocrația kieveană

O particularitate frumoasă a civilizației ortodoxe o găsim în cultura rusă kieveană. Potrivit lui Martin Sixmith, Novgorodul și încă câteva cnezate kievene au fost precursoare ale democrației, acestea având un sistem participativ în care poporul influența puterea în niște adunări numite vece. A fost „o societate impregnată de cultură și, conform standardelor vremii, liberală”, având „o anumită participare democratică. În special în orașul Novgorod se dezvoltaseră proceduri de guvernare atât de avansate față de restul Europei…”.[51] „Instituții similare existau și la Kiev, și la Pskov.” Istoricul Martin Sixmith afirmă că în Novgorod educația era răspândită, iar dezvoltarea culturală era impresionantă. [52]

Mai târziu, în urma ocupației tătare, multe dintre moravurile mongole au pătruns în firea rusă, una dintre care este autocrația, afirmă același istoric. Așadar, moravurile autocratice și brutale ale rușilor nu își au cauza în spiritul lor bizantin, ci în depărtarea de acesta, în decăderea din spiritul bizatantino-kievean într-unul asiatic.[53] [54] „Dacă modelul Kievului ar fi fost lăsat să se dezvolte, dacă forțele autocrației n-ar fi câștigat în final, Rusia de astăzi ar fi putut arăta altfel.”[55]

Problemele istorice

Istoricul Neagu Djuvara afirmă că Serbia medievală, parte a civilizației bizantine, a atins un grad înalt de cultură.[56] Potrivit aceluiași Neagu Djuvara, faptul că occidentalii s-au dezvoltat remarcabil pe plan cultural la începutul epocii moderne se datorează în bună măsură Bizanțului, care, în timp ce vesticii își construiau frumoasele catedrale, se lupta cu turcii, oprind năvălirea musulmană să ajungă în Europa. Din același motiv, țări catolice precum Ungaria și Polonia, s-au dezvoltat mai slab pe plan cultural, deoarece s-au aflat mai aproape de Imperiul Otoman și au avut mai multe conflicte cu acesta, consideră istoricul.[57] În plus, chiar țările catolice aflate mai aproape de Europa de Est au avut mai multe probleme politice din cauza conflictelor, au continuat să aibă legături de comunicare și culturale cu Occidentul mulțumită faptului că popoarele lor țineau de Biserica Romei, care, spre deosebire de cea ortodoxă, era liberă de stăpâniri străine, motiv pentru care au putut avea o dezvoltare culturală mai intensă decât alte popoare din zona de influență turcă. Un exemplu au fost românii greco-catolici, care au asimilat mai ușor decât ceilalți români valorile iluministe ale epocii nu pentru că erau catolici, ci pentru că prin biserica catolică aveau legături mai puternice cu Occidentul.

Nu doar în perioada atacurilor turcilor, dar și anterior, în mileniul I, Bizanțul a apărat Europa de islam. De pildă, în legătură cu victoriile în războaiele bizantino-arabe, istoricul Ovidiu Drâmba afirmă că acestea „au contribuit substanțial la apărarea civilizației europene…”[58] Istoricul Adrian Claudiu Stoica susține că imperiul bizantin „a stopat avântul extraordinar al invaziei islamului, fiind un veritabil scut pentru Peninsula Balcanică și, poate, pentru întreaga Europă”.[59]

 „Scuze” susținute

Unii consideră că motivele pentru care unele state sunt mai înapoiate, iar altele mai dezvoltate sunt climatul, formele de relief sau modul de a funcționa a limbilor. Unii ca aceștia acuză nu voința omului pentru tăria sau slăbiciunea unui popor, ci climatul, natura sau/și limba. Atunci de ce să nu considerăm că o altă cauză poate fi problemele avute în istorie. În această privință, popoarele creștin-ortodoxe au fost foarte încercate. După cum am menționat anterior, Neagu Djuvara admite că țările occidentale s-au putut dezvolta remarcabil datorită unui mediu ceva mai pașnic, în timp ce Bizanțul se lupta cu musulmanii, și chiar țări catolice, ca Polonia și Ungaria, au fost mai puțin dezvoltate pe plan cultural decât alte părți ale civilizației occidentale în urma confruntărilor cu turcii.

De asemenea, centrul ortodoxiei, Constantinopolul, împreună cu întreg Balcaniul a fost ocupat de turci timp de secole. În timp ce ortodocșii au fost ocupați, Roma, centrul catolicismului, împreună cu majoritatea popoarelor catolice s-au putut dezvolta liber. Celelalte mari centre istorice ale ortodoxiei – Antiohia, Alexandria și Ierusalim – au fost de asemenea ocupate. Peste români, în primul mileniu creștin, au trecut valuri mari de migratori, iar în mileniul al doilea, am stat mult timp sub vasalitatea turcă și am fost înconjurați din toate părțile de dușmani (turci, unguri, poloni, ruși, austrieci, tătari), în Transilvania românii având mai puține drepturi, iar majoritatea fiind sclavi. Citez din Neagu Djuvara:

În lunga migrație a popoarelor, din secolul al III-lea până în secolul al XIII-lea, n-a existat nici o hoardă barbară, nici un val abătut peste vestul și sudul Europei care să nu fi măturat spațiul carpato-danubian. Și când primele unități politice, slave și române, se vor fi constituit în secolul al XI-lea în arcul Carpaților – într-o epocă în care Occidentul construia deja catedrale – ele vor sucomba sub loviturile ungurilor, în timp ce câmpiile aflate la est și sub de Carpați se instalau pentru trei secole ultimii invadatori turanici, pecenegii și cumanii. Cine ar putea afirma totuși că această adversitate a fost mai mare decât aceea din câmpiile învecinate ale Ucrainei, Poloniei și Pannoniei, sau chiar decât aceea din Peninsula Balcanică, de vreme ce, la sfârșitul mileniului I, în toate aceste teritorii înfloresc state puternice? Or, ceea ce trebuie să remarcăm este că toate aceste state sunt create de popoare nou-venite”.[60]

Un alt exemplu, de data asta din afara lumii bizantine, de popor care a decăzut din punct de vedere cultural din cauza invaziilor străine este imperiul carolingian. Acesta a avut o renaștere culturală ce a fost precursoare a renașterii italiene, dar din cauza conflictelor interne și ale unor noi invazii barbare, „efervescența culturală a scăzut din intensitate”.[61] Așa cum în cazul popoarelor creștine occidentale, perioada de criză a culturii și inventivității a coincis cu dominația unor neamuri străine timp de câteva sute de ani, la fel stau lucrurile și cu popoarele ortodoxe.

Un exemplu de involuție a unei civilizații cauzată de atacuri ale nomazilor este cel al grecilor micenieni, al căror teritoriu s-a ruralizat în urma năvălirilor barbare.[62]

Exemple de țări foarte dezvoltate, o cauză a dezvoltării spectaculoase a lor fiind faptul că în ultimii o sută de ani au fost ferite de războaie sunt Norvegia, Suedia, Elveția și SUA. Aceasta din urmă, deși a participat la cele două războaie mondiale, luptele armate n-au ajuns pe teritoriul ei.

Georgienii au fost, la rândul lor, ocupați de turci, iar apoi de ruși, dar în mileniul I georgienii și armenii au dat forme de cultură remarcabile. După cum am afirmat anterior, rușii au decăzut în urma ocupației tătare și a implantării moravurilor asiatice, pe când în perioada bizantino-kieveană au avut parte de o dezvoltare remarcabilă. Autocrația țarilor, mult mai brutală decât în Occident, a avut efecte asupra evoluției poporului, inclusiv a vieții bisericești. Instituția patriarhatului fiind eliminată, în fruntea bisericii era pus un mirean desemnat de către țar, biserica fiind în acest fel subordonată statului, într-un mod mult mai grav decât în Imperiul Bizantin, unde, deși împărații se implicau uneori în mod abuziv în problemele bisericești, lucru criticat de Părinți bizantini precum Ioan Damaschinul, deciziile celor șapte sinoade ecumenice n-au fost luate de împărat, ci de comunitatea episcopilor, chiar dacă împărații aveau o anumită influență asupra problemelor sinodale, iar atunci când împărații susțineau opinii eretice, biserica lupta împotriva lor, așadar nu-și pleca pasiv capul în fața monarhului. Exemple în acest sens sunt Maxim Mărturisitorul (sec. VII), Ioan Damaschin (sec. VIII), patriarhul Mihail Celularie (sec. XI) etc., care s-au împotrivit încercărilor împăraților de a impune decizii bisericii.[63]

Istoricul Adrian Claudiu Stoica afirmă că au existat patriarhi care „și-au impus voința asupra unor împărați mai slabi”, un exemplu în acest sens fiind Mihail Celularie. „Uneori însă, patriarhul avea îndrăzneala de a-l sfida pe împărat, interzicându-i accesul în biserici, excomunicându-l sau impunându-i canoane. Putea să condamne deciziile suveranului din amvonul Sfintei Sofii. Patriarhul fiind un personaj respectat, împăratul era nevoit să accepte manifestările de orgoliu ale acestuia, cel puțin pentru o vreme”.[64]

Oare aceste probleme istorice sunt de luat în seamă? „Le găsești scuze”, ar spune cineva. Dar a da vina pe climat, natură, sărbători și limbă pentru înapoiere nu este de asemenea o scuză? De ce unele „scuze” trebuie afirmate cu tărie, iar altele negate?

Potențialul ortodoxiei. Influența civilizației ortodoxe asupra Occidentului

Cu toate acestea, ortodocșii s-au afirmat din când în când foarte frumos pe plan material și cultural. Un exemplu este icoana Sf. Treime a lui Andrei Rubliov, care este o realizare remarcabilă. În secolul al XVI-lea, în Bucovina s-au construit renumitele biserici pictate, având stilul denumit moldovenesc, o superbă împletire între stilul bizantin, stilul gotic și motive tradiționale românești. Faimoasele biserici bucovinene fac parte în prezent din patrimoniul mondial UNESCO.

Că tot am pomenit de UNESCO, să mai dau câteva exemple de creații culturale ortodoxe ce fac parte din patrimoniul umanității: Biserica ortodoxă din Ravenna, Italia – construită de bizantini în primul mileniu, când ei își întindeau influența până în Occident; mănăstirile Dafni, Hosios Loukas și Nea Moni din Chios (Grecia); mănăstirea Meteora (Grecia); muntele Athos; bisericile pictate din regiunea Troödos (Cipru); cetatea Raska și mănăstirea Sopocani (Serbia); mănăstirea Studenica (Serbia); patru monumente medievale din Kosovo; regiunea Ohridei (FRI Macedonia); mănăstirea Rila (Bulgaria); orașul vechi Nesebar (Bulgaria) – reprezentativ pentru Bulgaria medievală, parte a civilizației bizantine; mănăstirea Gelati (Georgia); monumentele istorice de la Mtskheta (Georgia); renumita catedrală Sfânta Sofia (în prezent muzeu) (Turcia).

Istoricul Ovidiu Drâmba afirmă că influența Bizanțului „asupra vieții culturale – din spațiul răsăritean, sud-est european și chiar occidental – a fost substanțială”. [65] Să menționăm de asemenea câteva influențe bizantine asupra Occidentului: biserica din Ravenna, menționată mai sus (aflată în patrimoniul mondial UNESCO) și alte biserici bizantine construite în Occident – exarhatul din Ravenna a fost de asemenea „principalul focar de artă bizantină din Italia”[66]; cântul gregorian, apărut la sfârșitul secolului VI – deși a fost modificat semnificativ în timp, originile sale sunt bizantine;[67] ritul ambrozian – are origini grecești, este practicat în prezent în nordul Italiei și în partea italofonă a Elveției; imnul acatist – de asemenea o formă de cultură – existent și în catolicism, a apărut pentru prima dată în Bizanț; umanismul renascentist – despre care am scris mai sus; orfevreria – preluată de către bizantini de la musulmani, a fost perfecționată de primii și transmisă în Occident[68]; Pseudo-Dionisie Areopagitul și Maxim Mărturisitorul au fost inițiatorii speculației mistice în Occident, iar renumita lucrare „Scara” scrisă de Sf. Ioan Scărarul, a influențat inclusiv spiritualitatea occidentală, fiind tradusă în aproape toate limbile europene;[69] epoca renașterii carolingiene din Vest a fost de asemenea „o perioadă de intensă influență bizantină. Au contribuit la aceasta și prezența numeroaselor ambasade din Bizanț la curtea regilor franci”.[70] „Aria de expansiune și de influență a artei bizantine este imensă, întinzându-se în perioade diverse prin forme și cu intensități diferite din Orientul Apropiat până în Anglia, din Palermo până la Novgorod și Palestina până în țările scandinave.”[71]

Istoricul Gordon Kerr despre potențialul cultural al Bizanțului spunea următoarele: „Constantinopolul a devenit centrul cultural al universului medieval, cu o elită intelectuală condusă de Photios (810-893), profesor și patriarh al orașului, care preda și muncea acolo. Au fost elaborate mari opere, și pe lângă acestea, învățații bizantini au îndeplinit valoroasa funcție de conservare a numeroase lucrări importante ale antichității grecești și romane. Arhitectura, pictura, mozaicul și meșteșugurile au suferit și ele o renaștere. Arhitectura a început să fie preocupată de aspectul exterior și s-a străduit să atingă o perfecțiune estetică; pictura a devenit simbolică și abstractă. Influența culturală bizantină s-a extins pe tot continentul”.[72]

Arta și cultura bizantină au influențat de asemenea lumea islamică.[73]

Aromânii, deși ocupați de turci, au dezvoltat un sistem comercial care se întindea din Occident până în Balcani și care a fost unul dintre cele mai dezvoltate din Europa. De asemenea, românii din Brașov (mai exact din Șcheii Brașovului), care erau majoritatea ortodocși (nu greco-catolici), au dat o comunitate de negustori și meșteșugari ce a întrecut-o pe cea a sașilor brașoveni: „Comunitatea de negustori și meșteșugari a românilor din Șchei devenise în secolul al XVIII-lea atât de puternică și de prosperă, încât, spre exemplu, la 1679, dintre cei 132 de mari comercianți brașoveni, numai 11 erau sași. Negustorii din Șchei au preluat treptat controlul asupra comerțului brașovean cu sudul Dunării (circa 80% din volumul de schimburi), dar cele 59 de firme negustorești din orașul românesc aveau, în 1769, puternice legături de afaceri cu Viena, Graz, Trieste etc.”.[74]

Dostoievski, om foarte religios, este în topul celor mai admirați și citiți autori din lume. Popoarele creștin-ortodoxe au dat remarcabili oameni de știință: e vorba de Mendeleev, George Florenski, Nicolae Paulescu – care se cuvenea să primească Premiul Nobel pentru descoperirea insulinei, dar în locul lui l-au primit doi canadieni din motive subiective. Să-i mai numim pe muzicienii de seamă Rachmaninov și Chorubin. Istoricul Neagu Djuvara laudă dezvoltarea culturală remarcabilă a Rusiei din secolul al XIX-lea.

Convertirile civilizaționale și ciclicitatea istoriei

Un alt lucru ce trebuie luat în seamă este că atunci când un popor trece de la o civilizație la alta – cum este cazul neamurilor est-europene, parte a civilizației bizantine, ce s-au converit la cea occidentală – o atare convertire se poate face mai greu, cu încercări nedorite, popoarele respective fiind nevoite să aibă parte de niște evoluții mai puțin liniștite decât națiunile din civilizația la care aderă.

Un exemplu în acest sens este India, țară săracă cu o rată înaltă a violurilor. O alta este Turcia, ce a tins să treacă de la civilizația islamică la cea occidentală, dar astăzi prezintă excese autoritariste și tendințe de reislamizare. De asemenea, țările ce au făcut parte din comunism – comunismul fiind considerat de Neagu Djuvara o formă eretică a civilizației occidentale – de cum au dorit să adere la occidentalismul autentic, s-au confuntat cu diverse probleme în această încercare: corupție, oligarhie, nostaligii după comunism etc. (E drept că în ce privește aceste cazuri, de convertire dificilă de la o civilizație la alta, se pot aduce și contraexemple, precum Japonia.)

Vedem că uneori istoria se desfășoară în mod ciclic. În Europa, după o perioadă de strălucire a Orientului, urmează o epocă în care Occidentul este în fruntea continentului, după care Estul din nou devine lider. În timpuri îndepărtate, Grecia Antică era în fruntea Europei. Mai târziu, Imperiul Roman i-a preluat civilizația și a cucerit-o devenind focarul civilizațional și cultural al Europei. În secolul IV, centrul civilizației s-a mutat în Est, la Constantinopol. Un mileniu mai târziu, Bizanțul a fost cucerit, iar Occidentul a devenit din nou liderul cultural și civilizațional al Europei. Atunci, de ce să nu facem o predicție futurologică și să afirmăm că răsăritul Europei va redeveni centru civilizațional și cultural?

Un punct de vedere teologic

Așadar, având atâtea probleme, popoarele ortodoxe au demonstrat un potențial extraordinar. Să nu uităm că și occidentalii au avut o evoluție mai slabă în perioada în care se confruntau cu barbarii și cu arabii care au cucerit Spania. În prezent, țările ortodoxe au adoptat civilizația occidentală, iar popoarele lor se află, per ansamblu, între prosperitate și sărăcie. Țările ortodoxe , în general, sunt mai prospere decât cele mai multe state musulmane, decât China și India (după PIB/loc.), dar stau mai prost, este adevărat, decât țările occidentale. În ce privește Rusia, aceasta are zone foarte dezvoltate atingând PIB/loc. a unor țări bogate: Moscova, de pildă, are PIB/loc. al Olandei, Petersburgul – al Coreei de Sud, iar oblastul Tiumen are PIB/loc. al Norvegiei, conform statisticilor pentru 2009. Rusia este astăzi unul dintre cele mai inegalitare state, având orașe bogate, dar și zone extrem de sărace.

Să nu uităm însă că problemele istorice lasă urme adânci, după cum și ocupația tătară a lăsat urme adânci asupra societății ruse, această fiind până în prezent înclinată spre forme brutale de autocrație. De asemenea, din punct de vedere teologic, oamenii luminați spiritual sunt mai încercați, iar popoarele ortodoxe au fost foarte încercate în istorie. Ori, deși am o admirație față de anumite personalități occidentale și nu le neg valoarea, viața și experiența îmi demonstrează că ortodoxia a păstrat creștinismul în forma cea mai autentică.

De asemenea, din punct de vedere teologic, cu toate că este de datoria noastră să luptăm pentru ca ceilalți să prospere, să aibă de mâncare, nu întotdeauna sărăcia este un lucru rău. Suntem datori să luptăm pentru eradicarea ei, dar aceasta nu înseamnă că Dumnezeu nu vrea ca anumiți oameni să ducă crucea sărăciei, că după cum spune Scriptura, fiecare creștin are o cruce de dus (Matei 10:38). Un alt motiv pentru care Domnul este poate împotriva unei prosperități exagerate poate fi posibilitatea de a cădea în necredință:  „A mâncat Iacob şi s’a săturat şi s’a lepădat de Cel-Iubit…” (Deuteronom 32:15) Vedem că așa s-a și întâmplat cu unele popoare bogate, cum sunt danezii, belgienii sau suedezii. Iar fără Dumnezeu nu se întâmplă nimic, afirmă Didahia, carte creștină din secolul I. Un necaz se poate abate asupra unei persoane sau a unui popor cu un scop. Nu totul este în puterile noastre, conform doctrinei creștine.

Concluzii

În final, concludem că civilizația bizantină creștin-ortodoxă a fost o civilizație strălucită, mai dezvoltată decât Occidentul contemporan din toate punctele de vedere, căreia n-am reușit să-i vedem întreg potențialul din cauza că a fost înghițită de musulmani, motiv pentru care, spre deosebire de alte civilizații, consideră Neagu Djuvara, ea n-a reușit să intre în ultimele faze ale ciclului civilizațional.

Exemple ale potențialului civilizației creștin-ortodoxe sunt diferitele monumente date de această civilizație aflate în prezent în patrimoniul mondial UNESCO, renașterile culturale bizantine, influența bizantinilor asupra renașterii carolingiene și asupra celei italiene, protodemocrația kieveană, marele prozator rus Dostoievski etc. și toate cele menționate mai sus ce demonstrează strălucirea civilizației bizantine.

Să nu raționalizăm prea mult, cum fac cei care dau vina pe credință pentru înapoiere. Să nu uităm abordarea teologică a problemelor vieții. Probabil că există un scop pentru care Cel de Sus nu lasă un popor sau altul să nu prospere prea mult. Solomon se ruga să nu fie prea sărac, pentru a nu ajunge să fure, dar nici prea bogat, pentru ca nu cumva, din acest motiv, să ajungă la un exces de încredere în sine și să creadă că nu mai are nevoie de Dumnezeu. (Proverbe 30:7-9, Biblia Anania după Septuaginta)

Istoria este imprevizibilă. În mileniul I, Bizanțul era în fruntea Europei. În antichitate a dominat un timp Grecia, după care civilizația ei a fost preluată de romani. Nu este exclus ca în rândul popoarelor bizantine să aibă loc o nouă renaștere, iar acestea să-i ajungă pe occidentali din urmă și să fie din nou în fruntea istoriei. În fond, istoria e plină de surprize.

Cristian Bogatu

[1] Stoica, 2013, p. 129.

[2] Djuvara, 2006, pp. 101-103.

[3] Stoica, 2013, pp. 122-123.

[4] Drâmba, 1998, p.212.

[5] Drâmba, 1998, p. 251.

[6] Djuvara, 2006p. 96.

[7] Djuvara, 2006, p. 98.

[8] Stoica, 2013, p. 122.

[9] Djuvara, 2006, p. 95.

[10] Stoica, 2013, p. 130.

[11] Drâmba, 1998, p. 255.

[12] Stoica, 2013, p. 130.

[13] Stoica, 2013, p. 130.

[14] apud Drâmba, p. 362.

[15] Drâmba, 1998, p. 266.

[16] Drâmba, 1998, p. 298.

[17] Drâmba, 1998, p. 259.

[18] Drâmba, 1998, p. 260.

[19] Drâmba, 1998, p. 220.

[20] Drâmba, 1998, p. 301.

[21] Tatakis, 2010, p. 314.

[22] Stoica, 2013, p. 141.

[23] Stoica, 2013, p. 141.

[24] Drâmba, 1998, p. 308.

[25] Matsoukas, 2011, pp. 142-143.

[26] Drâmba, 1998, p. 233.

[27] Drâmba, 1998, p. 243.

[28] Drâmba, 1998, p. 254.

[29] Drâmba, 1998, p. 268.

[30] Drâmba, 1998, pp. 280-281.

[31] Drâmba, 1998, p. 304.

[32] Drâmba, 1998, p. 306.

[33] Drâmba, 1998, p. 307.

[34] Drâmba, 1998, p. 308.

[35] Drâmba, 1998, p 315.

[36] Drâmba, 1998, p. 323.

[37] Drâmba, 1998, p. 324.

[38] Drâmba, 1998, p. 317.

[39] Miscellanea, ed. G. Muller – Th. Kiessling, cap. 93 apud Tatakis, 2010, p. 306

[40] Stoica, 2013, p. 134.

[41] Drâmba, 1998, p. 296.

[42] Stoica, 2013, p. 147.

[43] Stoica, p. 129.

[44] Djuvara, 2006, p. 105.

[45] Djuvara, 2006, pp. 103, 105.

[46] Tatakis, 2010 p. 306.

[47] Stoica, 2013, p. 141.

[48] Drâmba, 1998, p. 302.

[49] Drâmba, 1998, p. 315.

[50] Drâmba, 1998, p. 220.

[51] Sixmith, 2011, p. 33.

[52] Sixmith, 2011, p. 35.

[53] Sixmith, 2011, p 35.

[54] Djuvara, 2006, p. 108.

[55] Sixmith, 2011, p. 36.

[56] Djuvara, 2006, p. 107.

[57] Djuvara, 2006, p. 106.

[58] Drâmba, 1998, p. 217.

[59] Stoica, 2013, p. 134.

[60] Djuvara, 2006, pp. 107-108.

[61] Stoica, 2013, p. 107.

[62] Istoria. Enciclopedie pentru întreaga familie, p. 38.

[63] Drâmba, 1998, p. 276.

[64] Stoica, 2013, p. 138.

[65] Drâmba, 1998, p. 217.

[66] Drâmba, 1998, p. 362.

[67]Djuvara, 2006, pp. 99-100.

[68] Drâmba, 1998, p. 308.

[69] Drâmba, 1998, p. 310.

[70] Drâmba, 1998, p. 356.

[71] Drâmba, 1998, p. 354.

[72] Kerr, 2014, pp. 24-25.

[73] Drâmba, 1998, pp. 363-364.

[74] Pop & Bolovan, 2016, p. 162



Bibliografie

Djuvara, Neagu, Civilizații și tipare istorice. Un studiu comparat al civilizațiilor, ed. a III-a revăzută și adăugită, 2006

Drâmba, Ovidiu, Istoria culturii și civilizației, vol. IV, Ed. Saeculum I.O., Ed. Vestala, București, 1998.

Kerr, Gordon, O scurtă istorie a Europei, Ed. Nemira, 2014.

Matsoukas, Nikolaous A., Istoria filosofiei bizantine, Ed. Bizantină, București, 2011.

Pop, Ioan Aurel; Bolovan, Ioan, Istoria Transilvaniei, ed. a II-a, Ed. Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2016.

Stoica, Adrian Claudiu, De la antichitate la renaștere. Cultură și civilizație europeană, Ed. Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2013.

Sixmith, Martin, Rusia – un mileniu de istorie, Humanitas, București, 2011.

Tatakis, Basile, Filosofia bizantină, ed. a II-a, Nemira, 2010

Istoria. Enciclopedie pentru întreaga familie, – Teora, 2004.

Contact Form Powered By : XYZScripts.com