Header image

Evanghelia despre Ioan Înaintemergătorul – Predică la Duminica dinaintea Botezului Domnului

22:27, sâmbătă, 17 ianuarie, 2015 | Cuvinte-cheie: , , ,

Evanghelia despre Ioan Înaintemergătorul (Marcu 1:1-8)

Începutul Evangheliei lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, precum este scris în proorocie: “Iată, Eu trimit îngerul Meu înaintea feţei Tale, care va pregăti calea Ta.” Glasul celui ce strigă în pustie: “Gătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui.” Ioan boteza în pustie, propovăduia botezul pocăinţei întru iertarea păcatelor. Şi ieşeau la el tot ţinutul Iudeii şi toţi cei din Ierusalim şi se botezau de către el, în râul Iordan, mărturisindu-şi păcatele. Şi Ioan era îmbrăcat în haina de păr de cămilă, avea cingătoare de piele în jurul mijlocului şi mânca lăcuste şi miere sălbatică. Şi propovăduia, zicând: “Vine în urma mea Cel ce este mai tare decât mine, Căruia nu sunt vrednic, plecându-mă să-i dezleg cureaua încălţămintelor. Eu v-am botezat pe voi cu apă, El însă vă va boteza cu Duh Sfânt.”

Nu există nici o înţelepciune adevărată fără iubire, nici iubire adevărată fără înţelepciune. Înţelepciunea fără iubire este înţelepciunea şarpelui, iubitoare de sine şi otrăvitoare; iubirea fără înţelepciune este o ploaie torenţială atunci când pământul uscat cauta o picătură de apă a unei ploi uşoare.

Cât de nemărginită este înţelepciunea lui Dumnezeu! Nimic nu se poate asemăna cu aceasta decât dragostea lui Dumnezeu. Cât de mari sunt înţelepciunea şi dragostea lui Dumnezeu, dezvăluite în firea zidită! Dar tocmai acesta este un duh al înţelepciunii şi al iubirii, pe care Dumnezeu l-a dezvăluit prin Domnul nostru Iisus Hristos, în lucrarea mântuirii omului. Cât de mari sunt înţelepciunea şi dragostea lui Dumnezeu, dezvăluite în Prima Zidire! Dar aceasta era înţelepciunea facerii cuiva care nu există, dragostea dăruită cuiva care nu avea dragoste. Totuşi, înţelepciunea dezvăluită în Noua Zidire este înţelepciunea tămăduirii bolnavilor de moarte şi iubirea în Noua Zidire este iubirea jertfei de sine.
Încă o dată, şi încă de două ori, şi încă de mai multe ori, citeşte Evanghelia Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi potoleşte-ţi setea cu înţelepciunea şi iubirea de nespus a lui Dumnezeu. Şi vei simţi de două ori pe atât – şi de mai multe ori – sănătatea sufletului şi puterea sufletului şi bucuria vieţii.

Domnul vine în lume ca să vindece lumea, să o reînnoiască şi să o învie din morţi. Cum vine El? El vine ca un Ocârmuitor, a Cărui armata merge înainte şi după El. Mulţimea cerească se îngrămădeşte în jurul Lui, înainte şi în urmă. Te-ai putea aştepta să vezi un fiu de împărat în mătase şi în purpura – dar vezi acest Prunc, născut în peştera unui pastor şi înfăşat într-o iesle de vite!

Te-ai putea aştepta să vezi un general, a cărui uşă este păzită de o mulţime de baionete pentru a-i apăra viaţa de atacurile vânzătoare şi de atacurile vrăjmaşilor – dar vezi acest Pruncuşor neînarmat şi cu întreaga inţepciune, care era vânat din clipa naşterii Sale, de împăraţii pământului şi de nobili, ca şi cum ar fi vânat căprioare.

Te-ai putea aştepta să vezi un împărat îmbrăcat în purpura, mergând într-o caleaşcă aurie şi însoţit de nobili în înveşmântare bogată. Şi vezi un simplu muncitor, care este neştiut şi despre care nu s-a auzit, cum face călătorii lungi pe poteci stâncoase, pe drumuri prăfuite şi pe cărări spinoase, chiar din Nazaret până la gura Iordanului, ca să-Şi plece capul sub mâna lui Ioan Botezătorul şi să fie botezat ca alţi oameni.
Dar unde este armată Lui? – te vei întreba. Se afla în jurul Lui, în spate şi înainte. Ei sunt mulţimile de îngeri minunaţi, care văd în Hristos pe Ocârmuitorul şi pe Împăratul lor. Ei ar dori să-L poarte în carul de luptă al heruvimilor, dar El nu va face aceasta – şi numai El singur ştie de ce nu va face aceasta – El şi Tatăl Său şi Sfântul Duh. Mulţimea îngerilor ar dori să-L îmbrace în soare, să-L împodobească cu stele şi să-L încingă cu curcubeie, dar El nu va face aceasta şi numai El singur ştie de ce. Îngerii ar dori să-I vestească sosirea cu trâmbiţe; ei ar vrea, cu tăria şi puterea lor, să deschidă ochii tuturor oamenilor de pe pământ dintr-o dată, că ei să-L poată vedea şi cunoaşte pe Domnul lor; îngerii ar dori – şi le-ar sta lor în putinţă aceasta – să dea glas lemnului, şi pietrei, şi apei şi aerului, că întreaga natură să-L poată aştepta cu strigarea: “Osana! Osana!” dar El nu va face aceasta şi numai El singur ştie de ce.

Acum şi noi ştim de ce El nu va face aceasta. El are această slavă întreagă în veşnicie. Dar El Se pogoară acum pe pământ în albia timpului, în temniţa păcatului şi a morţii, acolo unde fraţii Săi fără de număr plâng şi gem, având strâmbă judecată din pricina păcatelor lor, prăbuşindu-se în moarte. El a intrat în tabăra vrăjmaşului şi, luând chip de rob, întocmai ca şi alţi robi, lucrează cu chibzuinţă şi înţelepciune pentru a prinde şi a lega pe cei ce ocârmuiesc temniţele şi pentru a-i slobozi pe fraţii Săi robi, ridicându-i în Împărăţia lui Dumnezeu şi a îngerilor fără de moarte.
Aceste cete de îngeri, Lui îi erau pururea văzute, dar, pentru alţii, aceştia străluceau doar ici şi colo, ca nişte scăpărări de lumină ce vine de la soare, de după nori groşi. În viaţa Să pământească, au existat în principal trei începuturi. Unul a fost însemnat de zămislirea şi naşterea Sa, al doilea, de botezul Său şi al treilea de Învierea Sa. Primul început arată venirea Sa în lume, al doilea, propovăduirea Sa în lume prin cuvânt şi faptă (căci El şi pe vremea când era copil propovăduia şi făcea minuni, dar aceasta se făcea în taină, nespus şi nevăzut) şi al treilea, întemeierea Împărăţiei Sale fără de moarte. În vremea primului şi ultimului început, îngerii s-au făcut văzuţi şi altora. La cel de-al doilea început, la botezul Său, S-a arătat Sfânta Treime în întregul Ei. Dar cel de-al doilea început a avut ca părtaş un înger. S-a arătat un înger: nu un înger fără de trup, ci un om cu numele Ioan, fiul preotului Zaharia şi al femeii sale Elisabeta. El nu era înger că alţi îngeri, ci a fost numit înger de către proorocul: “Iată, Eu trimit pe îngerul meu şi va găti calea înaintea feţei Mele” (Maleahi 3:1).

Cu această proorocire îşi începe Evanghelia sa, Sfântul Evanghelist Marcu. Şi aceasta este o taină minunată. Fiecare dintre Evanghelişti foloseşte un anumit început. Evanghelistul Ioan începe din veşnicie. Matei începe de la Avraam; Luca începe cu naşterea Mântuitorului pe pământ; Marcu începe cu botezul în râul Iordanului. De ce nu încep toţi Evangheliştii la fel? Spuneţi-mi atunci, unde se află acest început unic al lui Iisus Hristos? Este greu să vorbeşti despre începuturile unui lucru lipsit de viaţă, dar este cu atât mai greu să vorbeşti despre un om viu, fără să vorbeşti despre Dătătorul de viaţă, de la care întreaga viaţă şi-a primit începutul. În realitatea pe care ne-o înfăţişează Evangheliştii, şi în fiecare dintre noi, se afla aceste patru începuturi, pe care le pricepem fie cu mintea, fie cu simţirea. Unul este începutul nostru întru Dumnezeu, următorul se afla în strămoşii noştri, al treilea, în părinţii noştri şi al patrulea, la vremea când începem să arătăm cea mai mare lucrare a noastră în această lume. Dar Hristos are un al cincilea început, în legătură cu fiecare dintre noi. Cu alte cuvinte, începutul lui Iisus Hristos şi Fiul lui Dumnezeu şi al Evangheliei Sale pentru noi este atunci când El vine la viaţă în inimile şi minţile noastre, ca singur Mântuitor al nostru; când El încetează să mai fie înlăuntrul nostru doar o lampă aurie, neaprinsă, plină cu ulei şi care, fiind aprinsă, începe să lumineze şi să încălzească întreaga noastră fiinţă; atunci El începe să fie pâinea noastră zilnică, fără de care nu petrecem nici măcar o singură zi; atunci când El începe să fie pentru noi de mai mare preţ decât întreaga lume, decât toate lucrurile cele bune, decât rudeniile şi prietenii, şi mai scump decât însăşi viaţa noastră pământească. Acesta este, pentru noi, adevăratul început al lui Iisus Hristos. Numai atunci ne va sta în putinţă să înţelegem celelalte patru începuturi pomenite de către cei patru Evanghelişti.

Evanghelistul Marcu îşi începe Evanghelia sa cu începutul propovăduirii în lume a lui Hristos, şi preoţia Sa în lume. Şi el îndată întăreşte profeţia proorocului Maleahi despre Ioan Înaintemergătorul, ca înger care va merge înaintea feţei Domnului.

De ce proorocul şi evanghelistul îl numesc pe Ioan înger, când el nu era înger, ci om? Mai întâi pentru ca Ioan a fost, în viaţa sa, ca un înger ceresc, dintre toţi oamenii, apropiindu-se cel mai mult de viaţa îngerilor. În al doilea rând, pentru că trebuia să fie limpede învăţătura, că scopul preoţiei pământeşti a lui Hristos era de a face îngeri din oameni – din oameni muritori şi păcătoşi, din oameni după firea lor înrobită, de a face fiinţe libere în mod firesc, fără de moarte şi fără de păcat, întocmai ca sfinţii îngeri din cer. În ce fel era Ioan ca un înger? Mai întâi, în ascultarea sa faţă de Dumnezeu; în al doilea rând, în libertatea sa faţă de lume şi, în al treilea rând, în lipsa sa de griji pentru viaţa sa trupească. Cea dintâi este de cea mai mare însemnătate pentru lume, a doua decurge din prima şi a treia din a doua. Îngerii sunt ascultători desăvârşiţi faţă de Dumnezeu. În fiecare zi, tainele de negrăit ale înţelepciunii, puterii şi iubirii lui Dumnezeu li se dezvăluie şi ascultarea lor faţă de Ziditorul lor nu este silită, ci izvorăşte din bucurie şi smerenie. Şi Sfântul Ioan a făcut ascultare desăvârşită faţă de Dumnezeu de la vârsta cea mai fragedă. Născut din părinţi trecuţi cu vârsta, el a rămas devreme fără de părinţi, fiind lăsat în grija lui Dumnezeu că singur Părinte al său, singurul său sprijin şi singura lui iubire. Tatăl său a fost preot şi probabil că prin aceasta şi-a întărit cunoaşterea lui Dumnezeu. Zămislirea sa în pântecele bătrân şi fără rod al maicii sale, prin puterea şi voia lui Dumnezeu, nu i-ar fi putut rămâne necunoscută. Dacă Evanghelistul Luca cunoştea minunata poveste a zămislirii lui Ioan, cu atât mai mult trebuie să o fi cunoscut Ioan. El ştia că îngerul lui Dumnezeu îi vestise naşterea şi cunoştea cu adevărat cuvintele prooroceşti ale îngerului: “Va fi mare înaintea Domnului … şi încă din pântecele mamei sale se va umple de Duhul Sfânt … şi va merge înaintea Lui cu duhul şi cu puterea lui Ilie” (Luca 1:15-17). Toate acestea erau înfipte în inima tânărului Ioan, atât de adânc, ca şi cum ar fi fost săpate pe o bucată de piatră. Dumnezeu a dat la iveală fetele cele mai importante ale vieţii sale, de la vârsta sa cea mai fragedă şi el trebuie să fi desluşit limpede ce avea de făcut şi ce fel de viaţă trebuia să aibă.

El s-a retras îndată în pustie (Luca 1:80) pentru a se deprinde, zi şi noapte, cu duhul său întru voia Dumnezeului celui viu. El s-a lăsat întru totul în voia lui Dumnezeu şi Îl caută pe El pentru toate lucrurile. El nu avea nevoie să fie învăţat de către oameni, deoarece El – de la care oamenii primiseră cea mai mare cunoaştere, pe care a transmis-o şi la alţii – a vorbit cu Ioan în chip nemijlocit, şi i-a dezvăluit nemijlocit voia Lui. Şi astfel, find retras din lume, Ioan a stat de vorbă cu Dumnezeu, aşa cum fac îngerii cei din cer. Şi, întocmai ca îngerii, el a băut chiar din izvorul înţelepciunii, puterii şi dragostei şi, din această pricină, proorocul l-a numit înger.

Iarăşi, Ioan era ca un înger din cer, simţindu-se liber faţă de lume şi faţă de oameni. Lumea era că ţărâna pentru el, mâniindu-se uneori faţă de unii sau de alţii, rămânând totuşi doar ţărână. Pentru el, oamenii erau o turmă aflată în neorânduială, care se pierduseră de păstorul lor. Ce sunt lumea şi omul înaintea puterii atotcuprinzătoare a Dumnezeului Celui viu? Care sunt puterea şi lauda lor şi cât de primejdioşi sunt ei? Ei sunt ca o spumă deasupra unei mari adânci. Lumea nu poate da nimic bun oamenilor, decât numai dacă iau acel bun de la Dumnezeu, nici nu poate să facă vreun rău omului înaintea lui Dumnezeu sau fără îngăduinţa Lui. Atunci, de ce trebuie omul să se înjosească în faţa lumii? De ce trebuia să aştepte Ioan ceva de la oamenii care luaseră de la Dumnezeu, şi erau datori faţă de El? De ce trebuie el să se teamă de oameni, când întreaga lume trăieşte în frică şi respiră cu frică? Pentru că Ioan, ca un înger al lui Dumnezeu, nu era legat de lume în nici un chip, nici în chipul cel mai puţin înfricoşat al ei. De aceea Ioan s-a mâniat nepătimaş împotriva înţelepţilor Ierusalimului, înaintea cărora lumea se închina ca în fata idolilor: “Pui de vipere, cine v-a arătat să fugiţi de mânia ce va să fie?” (Luca 3:7) şi l-a mustrat pe Irod pentru toate relele pe care le-a făcut Irod (Luca 3:19). Ioan nu a ţinut seama de nimeni decât de Dumnezeul Cel viu şi de voia Lui cea sfântă. El nu făcea nici o deosebire între oameni, nici după hainele lor, nici după cinstea şi puterea lor, învăţătura lor, bogăţia ori vârsta lor – el îi deosebea numai după sufletul lor. Ochii lui nu-i vedeau pe oamenii cei trupeşti, ci sufletele lor goale, care se ascund ochilor celorlalţi prin învelişul trupului. O asemenea libertate faţă de lume şi faţă de oameni o au numai îngerii lui Dumnezeu, şi pentru aceasta proorocul l-a numit înger.

Iarăşi, Ioan era asemenea îngerilor, fiind liber de orice grijă pentru viaţa să pământească. Îngerii nu sunt fiinţe trupeşti ca oamenii, ci ei sunt înveşmântaţi în strălucirea fiinţei lor – a trupurilor lor cereşti (I Corinteni 15:40). Îngerii sunt cu totul lipsiţi de orice grijă faţă de ei. Nu-i deoboseşte pe ei grija pentru ce vor mânca, ori bea, ori îmbrăca. Slujindu-I lui Dumnezeu, ei ştiu că Dumnezeu le va da mâncare şi băutură, şi haine. Cine este acel gospodar pământesc care şi-ar lăsa slujitorii săi credincioşi să flămânzească şi să umble goi? Cu atât mai mult Se îngrijeşte Dumnezeu de slujitorii Săi credincioşi! “Cine dintre voi, îngrijindu-se, poate să adauge staturii sale un cot?” (Matei 6:27). Suntem înconjuraţi de Dumnezeu mai mult decât de aer şi de soare. El ştie din ce suntem făcuţi şi nevoile noastre Îi sunt cunoscute şi El ne împlineşte nevoile zi de zi.

De ce nu pot toţi oamenii să-şi dea seama de aceasta? Dar, atunci, cum au apărut lipsurile şi foamea? De ce le îngăduie Dumnezeu? Pentru că Dumnezeu Se îngrijeşte să ne hrănească nu numai trupurile, ci şi sufletele, şi experienţa arată că foamea trupească poate hrăni uneori sufletul. Dovada cea mai limpede pentru aceasta, este postirea. Un trup, care este în general hrănit din destul, arata un suflet în întregime gol. Cel ce posteşte cu trupul îşi hrăneşte sufletul. Cu cât un om se obişnuieşte să postească, cu atât are mai puţine griji pentru trupul său şi are bucurii mai mari în sufletul său. Aceasta nu se cunoaşte din auzite; această făptuire se lămureşte de la sine, numai când omul încearcă şi aduce pururea postirea în viaţa sa.

Aşa cum au trăit toţi sfinţii bărbaţi, nu printr-o înţelepciune adunată din cărţi, ci încercând aceste realităţi, tot aşa a trăit şi Sfântul Ioan. El a învăţat să fie liber de griji faţă de viaţa sa trupească, nu citind cărţi şi ascultând bărbaţi înţelepţi care “spun”, dar nu “spun cum”, ci făcându-şi obiceiul de a fi liber de griji. El postea şi a văzut că omul poate trăi nu numai fără toate acele mâncăruri care pricinuiesc dureri, dar şi fără pâine. Ioan s-a hrănit cu “lăcuste” şi cu miere sălbatică, “lăcustele” găsindu-le prin puţină vegetaţie a pustiei şi “mierea sălbatică” era mierea amară a albinelor sălbatice. El nu a băut vin deloc, nici vreo băutură tare. Şi totuşi nu se spune că a dus vreodată lipsă de hrană sau băutură. Nu lăcustele şi mierea sălbatică îl hrăneau pe el, ci puterea lui Dumnezeu, care i-a fost dată slujitorului Său credincios prin aceste mijloace. “Mâncare îngereasca a mâncat omul” (Psalm 77:29). Aşa se întâmplă în general cu cei credincioşi şi ascultători, pe când cei necredincioşi şi neascultători au nevoie de multe leacuri pentru hrana lor bogată. Mâncărurile bogate ale celor fără de credinţă şi neascultători nu dau hrană trupurilor lor, ci împovărare, mânie şi boală.

Ioan nu şi-a făcut griji nici pentru unde să locuiască, nici pentru ce să îmbrace. Sălaşul său era pustia, acoperită de bolta cerească şi avea straie din păr de cămilă şi cingătoare din piele. Şi Ilie era încins cu o cingătoare din piele, semnificând moartea patimilor şi graba de a împlini Voia lui Dumnezeu. Şi încălţăminte? Şi fes? Dacă mergi destul de mult fără papuci, picioarele devin ca papucii. Şi dacă mergi destul de mult cu capul descoperit sub bolta înstelată, cununa mare de stele devine mai potrivită podoabă a capului decât un fes strâns pe cap. El a văzut sufletul său, înveşmântat mai degrabă în mantii strălucitoare ca soarele, aparţinând îngerilor din cer, decât în stricăciunea trupească – probabil că el, ca şi Apostolul Pavel, nu ştia dacă se afla în trup sau în afară trupului (II Corinteni 12:3-4). El se odihnea şi dormea fie sub cerul liber, fie într-una dintre multele peşteri din sălbăticia Transiordanei. Dar ce însemna aceasta pentru el, când sufletul său putea să se odihnească la pieptul împărătesc al Făcătorului ceresc? În preajma lui se aflau vipere veninoase şi lei flămânzi. Dar el nu se temea de ele, deoarece ştia că Ochiul atoatevăzător îl supraveghea. De ce s-ar fi temut de ele, când acestea nu-i puteau răni sufletul? El se vedea pe sine cu ochii sufletului, nu cu cei ai trupului. Oamenii care se văd numai cu ochii trupului se silesc numai pentru trup, caută trândăvirea pentru trupurile lor, poarta de grijă trupurilor lor. Sfântul Ioan era liber de toate grijile pământeşti. El avea grijă numai de sufletul lui şi de voia lui Dumnezeu, care era singura lege şi singurul cârmuitor al sufletului său. În aceasta, el era întocmai ca şi îngerii din cer şi pentru aceasta proorocul l-a numit înger.
(Sfântul Grigorie Teologul spune: “Ostenitorul, slăbindu-şi trupul, îşi slăbeşte păcatul; el se străduieşte să ajungă fără trup, omorându-şi ceea ce este muritor prin ceea ce este fără de moarte.”)

Mai sunt şi alte proorociri cu privire la Sfântul Ioan. Marele prooroc Isaia l-a numit un glas care strigă: “În pustiu gătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Sale” (cf. Isaia 40:3). În timp ce proorocirea de mai înainte arata mai mult firea Sfântului, aceasta arată la chipul lucrării sale, al menirii sale. Atunci, cum trebuia să fie lucrarea sa? Să fie un glas care strigă în pustie, care va atenţionă oamenii şi va pregăti calea pentru Domnul. Prin “pustie” înţelegem, mai întâi, deşertul de dincolo de Iordan, de unde a venit puternicul Înaintemergător al lui Hristos, făcând cunoscută omenirii atenţionarea, mai înainte de vreme:

Pocăiţi-vă!
Doamne, mânia este prea multă!
Doamne, securea stă aşezată la rădăcina pomului!
Doamne, fiecare pom fără rod va fi tăiat şi aruncat în foc!
Doamne, vine Unul mai mare decât mine, care va face minuni!
Doamne, El va arde pleava în focul cel veşnic!
Pocăiţi-vă!

Prin “pustie”, mai înţelegem întreaga lume şi întreaga istorie a lumii, cuprinsă de stricăciunea păcatului ca de tuberculoză. Înaintemergătorul a fost prima rândunică a unei primăveri noi. Dar el nu a fost nici soarele strălucitor de primăvară, nici mireasma primăverii, nici cântărea de primăvară – el a fost numai trâmbiţaşul, care a trezit pe cei care dormeau somnul cel lung al iernii. El a fost numai vestitorul primăverii, Domnul Hristos fiind Primăvara însăşi.

Prin “pustie” mai înţelegem sufletele oamenilor până în vremea aceasta, care au fost despărţite de Dumnezeu şi se afla cufundate în întunericul morţii, aşa cum un râu s-a pierdut în nisipul deşertului. Sfântul Ioan este cel care ne trezeşte conştiinţele, ca şi cum ar trage un râu înspre soare, şi Hristos este Soarele. Conştiinţa este înaintaşul dragostei, aşa cum Ioan este al lui Hristos.

“Gătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Sale.” Cum? Pocăiţi-vă şi mărturisiţi-vă păcatele. Faceţi aceste două lucruri grabnic, pentru că vine Domnul. El va bate la uşa fiecărui suflet. Cel care se pocăieşte şi se mărturiseşte va ţine uşa sufletului său deschisă şi Domnul va intra, aducând viaţa cea veşnică. Dar uşa celui care nu se pocăieşte şi nu-şi mărturiseşte păcatele, fiind întinat de păcat, va rămâne închisă. Şi Domnul va trece pe lângă el. Dar securea şi focul vin pe urma Lui, întocmai aşa cum primăvara merge înaintea Lui cu soarele său, cu mireasmă şi cu cântecul său. Calea Domnului şi căile Sale sunt sufletele oamenilor; locurile rele sunt păcatele celor fără de lege.

Ce se înţelege prin “gătiţi calea Domnului” este lămurit mai departe de către proorocul Isaia în aceste cuvinte: “Toată valea să se umple şi tot muntele şi dealul să se plece” (Isaia 40:4). Aceasta înseamnă: tot ceea ce tu crezi că este josnic şi de lepădat, se va ridica în înălţimi şi tot ceea ce crezi că este măreţ şi puternic se va coborî. Sau, cu alte cuvinte: ai gândit că Dumnezeu este ca o vale joasă, deşi El este cea mai mare înălţime; şi tu ai gândit că lumea materialnică se afla la cea mai mare înălţime, pe când ea este josnică, un scăunaş la picioarele lui Dumnezeu. Păcatul a răsturnat întreaga lume cu susul în jos. Lepădaţi păcatul şi lumea va sta din nou drept în picioare. Aşadar, pocăiţi-vă şi mărturisiţi-vă păcatele şi botezaţi-vă cu botezul pocăinţei pentru iertarea păcatelor.

Ioan a botezat în pustie şi a propovăduit botezul pocăinţei pentru iertarea păcatelor. În ce chip este Ioan înaintemergătorul lui Hristos? Numai în felul acesta: că a apărut în lume cu câteva luni înaintea lui Hristos? Nu; ci prin propovăduirea şi preoţia sa, prin care a pregătit oamenii să aştepte venirea lui Hristos. Întreaga sa propovăduire era o chemare a oamenilor la pocăinţă; toată preoţia sa era botezul pocăinţei, pentru iertarea păcatelor. Aceasta pocăinţă, pe care o propovăduia Ioan, trebuie să aibă loc înaintea mărturisirii păcatelor; botezul pe care îl săvârşea Ioan urmează iertării păcatelor. Pocăinţă, mărturisirea şi botezul cu apă erau săvârşite de către Ioan, dar iertarea păcatelor nu se afla în puterea sa. Numai Hristos putea ierta păcatele. Chiar Ioan a recunoscut şi a spus aceasta zicând: “Eu vă botez cu apă … dar … El vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc” (Luca 3:16). Prin aceasta Ioan a arătat că el, cu botezul său, doar pregătea oamenii pentru botezul lui Hristos. Botezul lui era mai mult un simbol şi adevăratul botez era al lui Hristos, prin care omul se curăţă de păcate şi se face o făptură nouă, este făcut fiu al lui Dumnezeu prin adopţie şi se numără printre cetăţenii drepţi ai Împărăţiei cereşti.

Ioan, proorocul din pustie, cunoştea cele mai ascunse adâncimi ale firii omului: toate slăbiciunile, aplecările spre rău şi firea schimbătoare. El a învăţat această în timpul celor treizeci de ani de singurătate în pustie. Cunoscându-se pe sine însuşi, el a ajuns să cunoască întreaga lume şi tot ceea ce se poate întâmpla – şi se întâmplă în ea. Lupta sa biruitoare cu sine însuşi, i-a adus o cunoaştere fără margini a firii omului. De aceea el vine acum înaintea oamenilor cu libertatea unei birunţe. Cunoaşterea sa nu a venit din cărţi, ci este nemijlocită, de la Dumnezeu, prin propria sa aflare şi trăire. Înseamnă ca propovăduirea sa are un caracter foarte pământesc. El nu are încredere în cuvântul oamenilor. Chiar atunci când un om se mărturiseşte cu sinceritate şi îşi arata în chip curat pocăinţa pentru păcatele pe care le-a săvârşit, Ioan nu-l crede de îndată, pentru că el cunoaşte slăbiciunea şi schimbarea firii omului. Ioan ştie aceasta şi se străduieşte din toate puterile să lămurească deplin faptul că cei ce se pocăiesc trebuie să vină cu fapte în sprijinul vorbelor lor. Prin îngăduinţa îndelungată, păcatul s-a făcut un obicei. Acum, faptele cele bune trebuie să se facă obişnuite şi aceasta se poate întâmpla numai prin îndelunga trăire în faptele cele bune. Petru Damaschinul spune: “Obiceiurile cele bune şi cele rele sunt combustibilul timpului aşa cum este lemnul pentru foc.” Aşadar, Ioan, privind cu îndoială pe cei ce se pocăiesc “pe moment”, strigă către ei: “Faceţi, dar, roade vrednice de pocăinţă!” (Luca 3:8).

Ioan le strigă fariseilor, saducheilor şi cărturarilor mândri ai Ierusalimului, care sunt lăudaţi, fiind urmaşi ai lui Avraam: “Nu începeţi a zice în voi înşivă: Avem tată pe Avraam, căci vă spun că Dumnezeu poate şi din pietrele acestea să ridice fii lui Avraam.” (Luca 3:8). Gândurile păcătoase şi cugetarea păcătoasă lăuntrică sunt rădăcina răului ascuns din om, de la care urmează tot păcatul slobod. La ce ajută cuvintele de pocăinţă, dacă un om continuă, în inima lui, să gândească şi să vorbească rău?

Gândurile rele şi cuvintele urâte dinlăuntrul nostru nu sunt numai gânduri şi vorbe, ci fapte rele, înainte de a se arăta ele în afară ca fapte rele. Un şarpe cu venin în dinţi este un şarpe veninos, indiferent dacă muscă sau nu; chiar şi atunci când nu muşcă tot şarpe veninos este şi nu un porumbel nevinovat. Cuvintele “Dumnezeu poate şi din pietrele acestea să ridice fii lui Avraam” au multe înţelesuri. Dumnezeu are într-adevăr puterea să facă pentru Sine oameni din piatră, cum şi când doreşte El. Şi astfel, Ioan le arăta înţelepţilor poporului din Ierusalim pe oamenii simpli, plini de căinţă pe care ei nu-i puteau suferi, că pe nişte morţi şi pietre nelucrătoare. Din aceşti oameni simpli, Dumnezeu urmează să ridice către El Apostoli, Evanghelişti, sfinţi şi biruitori; şi pe înţelepţii poporului, care strălucesc ca o lumină pământească, trecătoare şi mincinoasă, Dumnezeu îi va alunga, dacă nu aduc roade vrednice de pocăinţă.

Dumnezeu mai poate să-i schimbe în slujitori ai Săi pe necredincioşii care se pleacă în faţa lemnului şi pietrei fără de viaţă. În deşert calcă peste înţelepţii lui Israel, ca peste lucruri necurate şi nevrednice pentru cer şi pământ; dacă aceiaşi înţelepţi nu se arată, prin lucrările lor, a fi copii ai lui Avraam, întocmai ca dreptul şi credinciosul Avraam. Dumnezeu va face slujitori credincioşi din păgâni, aşa cum păgânii au făcut zei din piatră. Şi în cele din urmă, înţelepţii lumii acesteia să nu se grozăvească cu cunoaşterea legilor pământeşti şi a legii lui Dumnezeu, atâta vreme cât inimile lor sunt învârtoşate ca piatra. Într-adevăr, cât timp inimile lor se afla în această stare, minţile lor, care sunt pline peste măsură cu toate felurile de cunoştinţe, îi vor duce în chip nemijlocit în focul cel veşnic. Ei s-au obişnuit să aprecieze că învăţarea de unul singur este de mare vrednicie, negândindu-se de loc la inima – fiind chiar mândri de învârtoşarea inimilor lor. Dar Dumnezeu poate folosi inima ca punct de plecare pentru mântuirea omului – inima şi nu minţea – aşa cum a spus Domnul prin proorocul: “Vă voi da inima nouă şi duh nou vă voi da; voi lua din trupul vostru inimă cea de piatră şi vă voi da inima de carne” (Iezechiel 36:26). O mare de învăţătură nu era în stare să înmoaie inimile lor. Dar Dumnezeu poate înmuia inimile celor ce se pocăiesc cu adevărat. Aşa cum se topeşte ceară de faţa focului, prin harul Său, El va lumina minţile lor cu toată cunoaşterea care le este de folos, încălzindu-le şi luminându-le inimile credincioşilor Săi.

Astfel, Ioan îi învaţa pe “cărturarii” îndărătnici ai Ierusalimului, că ei ar trebui să arate în cărţile lor, pocăinţa lor cea curată. Şi cea mai mare lucrare pe care ar putea-o face aceşti oameni mândri şi dispreţuitori faţă de alţi oameni, ar fi să se lepede de gândirea lor semeaţă şi de zicerea din inima lor, că ei sunt copiii lui Avraam.

De la alţii, Ioan cere alte roade de pocăinţă, ca de exemplu: “Cel ce are două haine să dea celui ce nu are şi cel ce are bucate să facă asemenea” (Luca 3:11). Ioan ştie că aceştia care se pocăiesc sunt împresuraţi de obiceiuri rele: că, având două haine, ei vor umbla după o a treia; că, având mai multă hrană decât le este de trebuinţă, ei nu o vor împărţi cu săracii, ci vor aduna şi mai multă. De aceea, el îi aduce în situaţia de a deprinde obiceiuri noi: de a face milostenie, de a ajuta pe cei săraci, de a dărui şi de a împărţi, pentru ca inimle lor strâmte să se deschidă şi să simtă dragostea frăţeasca a omului şi pe cea părintească a lui Dumnezeu, în care Cel Care este mai puternic decât Ioan, îi va trece prin botezul cu Duhul Sfânt şi cu foc.

Ioan spune vameşilor despre alte roade de pocăinţă, nimerite pentru felul lor rău de a se îmbogăţi, luând de la oameni mai mult decât măsura pe care o cerea legea. Acest obicei s-a înfipt adânc în inima lor, aşa că ei, prin bogăţiile pe care le dobândiseră, erau la fel de mândri cum erau înţelepţii Ierusalimului de înţelepciunea lor; atât unii, cât şi alţii se bizuiau pe nedreptate. Cum şi-ar fi putut arăta mai bine pocăinţa, decât lepădându-se de aplecările lor cele rele şi îmbrăţişând litera legii? De aceea înţeleptul Ioan le da leacurile potrivite pentru boala lor.
Ce îi sfătuieşte Ioan pe soldaţi să facă? “Să nu asupriţi pe nimeni, nici să învinuiţi pe nedrept, şi să fiţi mulţumiţi cu solda voastră” (Luca 3:14). Iarăşi, leacul potrivit pentru boala. Un om înarmat nu este pregătit decât pentru război. Armele îl îndeamnă la aceasta. Pentru a săvârşi o faptă de război, el trebuie să plăsmuiască o închipuire pentru îndreptăţirea acesteia, atât pentru propria sa conştiinţă, cât şi pentru lume: de aici, înseamnă că un om înarmat obişnuieşte să defăimeze pe alţii şi se plânge că primeşte bani puţini. Pentru ca pocăinţa unui soldat să dea roadă îndelungată, el trebuie să se lepede de aplecările sale cele rele: război, defăimare şi nemulţumire pentru leafa să.

Tot ceea ce sfătuieşte Sfântul Ioan pentru roadă de pocăinţă, nu este destul pentru mântuirea sufletului de păcat, dar este destul pentru a-i învrednici pe oameni să se arate în faţa lui Hristos. Apoi, menirea Înaintemergătorului era de a-i atenţiona pe oameni, chiar şi într-o mică măsură, ca să se curăţească şi să se facă vrednici să se arate înaintea feţei Dumnezeieşti a Mântuitorului.

Văzându-l pe înfricoşătorul prooroc, către care se îmbulzea tot pământul Iudeii şi al Ierusalimului, şi ascultându-i strigătele neştiute de îndemnare şi înfricoşare cu securea şi cu focul, oamenii îl întrebau:
“Cine eşti tu?” Nu eşti tu Hristosul care trebuie să vină?
“Nu sunt eu Hristosul”, a fost răspunsul lui Ioan.
“Eşti Ilie?”
“Nu sunt.”
“Dar cine eşti?” (Ioan 1:20-23)
“Eu sunt glasul celui care strigă în pustie: “Indreptaţi calea Domnului!”
Şi Ioan a recunoscut şi a mărturisit cu smerenie: “Cel Care vine după mine, Care înainte de mine a fost şi Căruia eu nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintei” (Ioan 1:27).

Hristos vine să-i înveţe pe oameni smerenia, pe care ei o uitaseră şi ascultarea, pe care ei o încălcaseră. El ne dă o pildă desăvârşită de smerenie şi ascultare faţă de Tatăl ceresc. Şi Înaintemergătorul Său ne învaţă prin pildele sale de smerenie şi ascultare – prin smerenia şi ascultarea sa, fără de păcat faţă de Hristos.

Oamenii care nu au smerenie ori ascultare, nu au nici un fel de înţelepciune ori dragoste. Şi cel care nu le are pe acestea nu-L are pe Dumnezeu. Şi cel care nu-L are pe Dumnezeu nu se are nici pe sine, ci este ca şi cum nu ar exista, aflându-se în întuneric şi în umbra morţii.
Dacă cineva dintre noi ar spune: Hristos este o pildă prea desăvârşită pentru mine; nu pot privi la El – atunci există Ioan Înaintemergătorul care este, ca un om obişnuit, mai aproape de muritori. Să privească la smerenia şi ascultarea lui Ioan. Dar, vai, dacă un om nu vrea să lucreze binele, el va găsi mereu o pricină pentru aceasta. Dar cel care caută să arunce lumină asupra existenţei sale jalnice pe pământ, o va găsi cu bucurie în steaua lui Ioan Înaintemergătorul. Acesta este un om fericit, căci steaua aceea, întocmai ca şi steaua care i-a condus pe craii de la răsărit până la Betleem, îl va conduce la Soarele cel mai strălucitor, Domnul nostru Iisus Hristos, care este lauda îngerilor şi mântuirea oamenilor, acum şi pururea şi-n vecii vecilor. De aceea Lui I se cuvine slava şi închinăciunea, dimpreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi-n veci vecilor. Amin.

Sf. Nicolae VelimiroviciPredici

Contact Form Powered By : XYZScripts.com