Exorcizările (Nesfinţii Sfinţi) (II)

Începutul Exorcizările (Nesfinţii Sfinţi) (I)

Nişte medici psihiatri mi-au povestit cum îi deosebeau înainte de revoluţie pe oamenii bolnavi psihic de cei îndrăciţi. Medicii foloseau o metodă simplă: puneau înaintea bolnavului câteva ceşti identice cu apă obişnuită şi una cu aghiasmă. Dacă pacientul bea liniştit apa din toate ceştile, îl trimiteau la spital. Iar dacă refuza să bea din ceasşa cu aghasmă, începea să facă tărăboi şi cădea în stare de inconştienţă, vindecarea lui era de competenţa exorcistului.

Exorcizarea sau alungarea demonilor este o practică tulburătoare şi foarte primejdioasă. Ca să te convingi de asta, este de ajuns să nimereşti o dată la o astfel de slujbă. Totuşi, când vorbesc de toate acestea, mă refer la o exorcizare adevărată. Pentru că la astfel de exocizări, fără îndoială, nu rareori se întâlnesc oameni care simulează îndrăcirea, epileptici sau care, într-adevăr sunt bolnavi psihic. Şi exzistă cazuri de-a dreptul detestabile, când „tămăduitorul” se joacă de-a exorcistul.

Şi există şi cazuri de-a dreptul detestabile, când „tămăduitorul” se joaca de-a exorcistul. Slavă Domnului că aşa ceva nu se întâmplă prea des. Sfântul Ignatie (Brianceaninov) a scris despre asemenea lucruri: „Actorie vătămatoare de suflet şi cea mai tristă comedie fac stareţii care îşi iau asupra lor rolul sfinţilor stareţi de demult, neavând darurile lor duhovniceşti”.

Demonii sunt precum paraziţii în trupul omului. Poţi să nu ştii de ei, chiar să nu crezi în existenţa lor, dar ei sunt cu adevărat paraziţi în suflet şi, neobservaţi de gazda lor, călăuzesc gândurile şi faptele acesteia. Iar ea nici nu poate înţelege de ce i se întâmplă lucruri ciudate, rele şi absurde, şi toată viaţa şi-o petrece căzând dintr-o greşeală într-alta. Biserica are toate posibilităţile de a îndrepta o asemenea soartă. Totul constă în  faptul că omul se poate vindeca numai dacă se va schimba. Rugăciunea preotolui este eficientă, dar e doar un ajutor.

Se înţelege, nu toţi preoţi sunt în stare să săvârşească rânduiala izgonirii demonilor. Părintele Adrian a fost, se pare, singurul, care s-a apucat de acest lucru în anii acea, anii ’80. Şi mai era, se pare, părintele Vasilie din Vask-Narva, din Estonia.

Arhimandritul Ioan (Krestiankin) era sceptic faţă de această practică. Nu pentru că socotea ceva greşit, ci pentru că era convins că influenţa dăunătoare din lumea duhovnicească asupra omului trebuia vindecată prin pocăinţa personală, prin Tainele Bisericii şi prin osteneala în împlinirea poruncilor lui Hristos. Deşi nu nega folosul pe care îl poate aduce participarea la rugăciunea de mulţumire săvârşită împreună cu rugăciuni împotriva diavolului, suferea totuşi că aceia care veneau la exorcizări voiau să se vindece fără să depună un efort personal. Iar aşa ceva în viaţa duhovnicească nu e posibil.

***

Exorcitarea e un lucru foarte greu, dar şi foarte primejdios. Odată, pe când eram începător, mi-a fost dat să mă aflu în parohia părintelui Rafail (Ogorodnikov), la hramul bisericii lui din sat, în ziua pomenirii Sfântului Mitrofan de Voronej. La priveghere au venit câţiva preoţi din parohiile învecinate. Printre ei se afla şi un părinte care m-a uimit.  În primul rând, avea gura plină cu dinţi de aur. Iar în al doilea rând, când ne-am pregătit să ne culcăm toţi în aceeaşi cameră, unii în pat, alţii pe jos, el, scotindu-şi anteriul preoţesc, a îmbrăcat un alt anteriu alb, adus special cu sine pentru somn. La nedumerirea mea, a răspuns explicându-mi serios că eu, un băietan, puteam să dorm în chiloţi şi în maieu, dar el, ca preot, trebuia să  doarmă în anteriu. Dacă dintr-odată, tocmai în noaptea acea avea loc a Doua Venire a lui Iisus Hristos? Cum era ca el, iereul lui Dumnezeu, să-L întâmpine pe Domnul în chiloţi? Şi mi-a plăcut foarte mult acea credinţa a lui.

Dar şi mai interesantă era originea dinţilor de aur ai părintelui. În general, lucrul acesta la preoţi e o raritate. Treacă-meargă un dinte-doi, dar el avea gura plină… Şi cineva nu s-a abţinut şi l-a întrebat de unde avea aşa o bogăţie. Şi preotul, aşezându-se comod cu picioarele în pat, îmbrăcat în antreul său alb, la lumina lămpii, le-a destainuit celor adunaţi povestea sa.

Înainte de preoţie, părintele condusese reţeaua de cinematografie din zonă. Şi, aflându-se în acea funcţie înaltă, îşi aurise gura. Îi plăcea lui aşa. Dar în felul său, era un om foarte evlavios. Locuia împreună cu mama sa şi aveau amândoi un duhovnic bătrân, undeva în regiunea Belgorod. A venit vremea şi stareţul i-a dat binecuvântare să se pregătescă pentru primirea cinului preoţesc. După un an a fost hirotonit şi numit paroh într-o biserică la ţară, nu departe de centrul raional.

Şi aşa a slujit zece ani. Şi-a îngropat mama. Şi din când în când trecea pe la duhovnicul său şi pe la stareţii de la Mănăstirea Pecerska din Pskov. Odată, au adus la el din centrul raional o fată îndrăcită. La început preotul nu a fost deloc de acord să săvârşească exorcitări, încredinâându-i pe oameni că nu era pentru un lucru aşa important. Însă, în cele din urmă, mama fetei şi o altă ruda de-a ei l-au convins. Înţelegând că treaba era serioasă, preotul o săptămână întreagă a postit şi s-a rugat şi abia atunci, pentru prima dată în viaţă, a săvârşit rânduiala cuvenită. Şi fata s-a vindecat.

Iar preotul s-a bucurat foarte mult.  Şi pentru fată, şi pentru sine. Fiindcă era un copil şi încetase realmente să se chinuie, să sufere pentru păcatele părinţilor. Şi pentru sine, întrucât simţea că nici el nu era un om simplu!

Au trecut două săptămâni. Odată, după masă, părintele s-a aşezat în fotoliu, lângă geam, şi a deschis ziarul regional ca să afle noutăţile. După ce a citit un articol ineresant, a lăsat în jos ziarul şi… de groază a înlemnit. Chiar în faţa lui stătea el, chiar acela pe care izbutise să-l alunge din fata aceea. Stătea pur şi simplu în picioare şi îl privea cu atenţie pe părintele drept în ochi.

De la o singură privire a aceluia, preotul, ieşindu-şi din fire, a sărit pe geam şi a luat-o la fugă, neştiind încotro. Părintele era un om greoi şi deloc atlet, dar a început să-şi vină în fire abia după ce a alergat câţiva kilometri. Fără să mai treacă pe acasă, s-a îndreptat spre Pskov, a împrumutat bani de la prieteni şi  a pornit spre bătrânul sau duhovnic.

Pentru început, stareţul l-a certat aşa cum se cădea pe fiul sau pentru samavolnicie. De astfel de lucruri, cum e exorcitarea, nu trebuie să se apuce nimeni fără binecuvântare specială şi fără rugăciunile duhovnicului. Pe acestea preotul nostru le neglijase cu uşurinţă şi îngâmfare. Şi, de asemenea, după biruinţe vremelnice, care se dau nu pentru vrednicia noastră, ci după harul lui Dumnezeu şi pentru rugăciunile Biesricii, nu trebuie să ne relaxăm, să citim ziare şi, mai ales, să ne îngâmfăm în adâncul sufletului şi să ne desfătăm cu neasemuitele noastre nevoinţe duhovniceşti. Stareţul i-a adus aminte cuvintele Cuviosului Serafim de Sarov, că diavolul, de i-ar îngadui lui Dumnezeu, din cauza urii sale, ar putea distruge lumea într-o clipă. La sfârşitul discuţiei, stareţul l-a prevenit pe fiul său duhovnicesc, spunându-i să fie gata şi de alte ispite. Căci păţanile lui nu se sfârşeau numai cu o privire a vrăjmaşului neamului omenesc. Diavolul urma să găsească neparat prilejul să se răzbune crunt pe părintele cel îngâmfat, dar duhovniceşte înca foarte slab şi care întrase nepregătit în lupta cu puterile răului. Stareţul i-a făgăduit că se va ruga pentru el şi l-a trimis acasă.

A trecut o lună şi jumătate. Preotul deja începuse să uite cele întâmplte când, deodată, într-o noapte, cineva i-a bătut la uşa. Preotul locuia singur. Când a întrebat cine erau cei veniţi aşa târziu şi ce le trebuia vizitatori i-au răspuns de dincolo de uşă  că venise să-l cheme  în satul vecin la un muribund, ca să-l împărtăşească. Părintele a deschis uşa şi deodată au tăbărât asupra lui câţiva oameni. L-au bătut cumplit. Şi l-au întrebat unde ţinea banii. Preotul le-a arătat tot, în afară de locul în care ţinea cheile de la biserică. Luând tot ce au putut, la sfârşit tâlharii i-au scos părintelui cu cleştele dinţii de aur.

Enoriaşii l-au găsit pe părinte abia viu. Din cauza durerii nu putuse  nici măcar să strige şi doar suspina. Părintele a petrecut în spital câteva luni. Iar chând bandiţii au fost găsiţi şi victima a fost chemată să-i identifice, părintele, văzându-i, nu s-a mai putut abţine şi a izbucnit în plâns ca un copil.

Însă nu degeaba se spune că timpul vindecă. Preotul s-a întremat şi a început să slujească iarăşi în biserica lui. Iar enoriaşii, recunăscători pentru faptul că preotul nu divulgase unde ţinea cheiele bisericii şi păzise cu eroism nevătămată biserica lor, i-au strâns bani părintelui pentru dinţi noi, tot de aur. Ori aceasta era gustul lor, ori preotul nu se mai imagina fără dinţi de aur.