Header image

Faptele săvârşite în numele lui Dumnezeu

23:15, miercuri, 13 septembrie, 2017 | Cuvinte-cheie: , , ,

Hrana care întreţine viaţa duhovnicească sunt faptele săvârsite în numele lui Dumnezeu, cu adâncă smerenienu pentru a fi văzuţi. Hrana sufletului este chiar smerenia. Ea înlocuieşte şi faptele, după învăţătura Sfinţilor Părinţi, cea ridicată pe cuvântul lui Dumnezeu.

Spre zidirea noastră, Mântuitorul ne-a istorisit pilda plină de înaltă învățătură a Vameşului și a Fariseului, care ne învaţă smerenia. Vameşul nu avea fapte bune, dar se căia sincer înaintea lui Dumnezeu pentru multele sale păcate şi a plinit lipsa de fapte bune cu smerenia. Astfel, el s-a mântuit (Lc. 18, 10-14). Şi Fariseul ar fi putut să se mântuiască prin faptele sale bune, dacă le-ar fi înveşmântat în smerenie. Dar el s-a trufit şi tocmai din această pricină faptele sale bune nu i-au slujit spre mântuire.

Din cele spuse desprindem două învăţăminte:

1. Faptele bune săvârsite cu mândrie nu sânt aducătoare de mântuire.

2. Pocăinţa smerită pentru prilejurile pierdute de a săvârşi fapte bune duce la mântuire.

Dar există şi o a treia situaţie: săvârşirea de fapte rele. Care este soarta celui ce săvârșește răul în locul binelui și nici nu se gândeşte să se pocăiască pentru aceasta?

Cel ce săvârşeşte fapte rele în locul faptelor bune este asemenea unui om care bagă otravă în organismul său duhovnicesc. Nimic altceva nu slăbește mai mult viața duhovnicească decât urmarea căii răului şi împlinirea poftelor firii cu care am fost dăruiţi. Calea aceasta duce spre greaua îmbolnăvire duhovnicească. Ea slăbeşte voinţa, împătimeşte mintea şi perverteşte inima. Omul acesta, continuând să trăiască trupeşte, moare pentru viaţa duhovnicească şi pe bună dreptate poate fi numit un „mort viu”. Fireşte, Dumnezeu poate să învieze şi pe el, prin taina pocăinţei. Dumnezeu dă chip de pocăinţă fiecărui om şi mai cu seamă fiecărui creştin ortodox, care a primit harul înnoitor (dătător de viaţă nouă) al Sfintelor Taine ale Botezului şi Mirungerii.

Odată primit, harul nu se mai ia de la om până la sfârşitul vieţii lui, astfel încât orice păcătos poate, dacă vrea, să se folosească de harul ceresc primit în dar spre a se pocăi şi a fi viu. (Iez. 18,23; 33,11) Dacă omul alege, însă, să meargă pe calea coborâtoare a păcatului, Domnul îi dă libertatea să facă ce voieste. Şi, cu toate acestea, în dragostea Sa părintească îi trimite, la felurite prilejuri din viaţă, îndeosebi prin boli, necazuri şi nenorociri, pricină de amintire şi îl cheamă la pocăinţă. Chiar şi celui mai îndârjit păcătos, potrivnic Lui, Ziditorul nu îi ia harul Său.

Doar la Înfricoşata Judecată îi va lipsi cu totul de harul Său pe păcătoşii ce nu s-au pocăit, poruncind slujitorilor Săi, îngerii, să îi taie înaintea Lui. (Lc. 19, 27) Într-un înţeles duhovnicesc, această tăiere, după tâlcuirea Sfântului Vasilie cel Mare, este despărţirea pentru totdeauna şi luarea harului de la cei ce nu l-au folosit spre mântuirea lor. De aceea, pentru ca omul să nu ajungă la o astfel de moarte duhovnicească, trebuie a se păzi să nu săvârşească ceva oprit de conştiinţă şi să nu lase ceva pe care îl încredinţează ca datorie legea lui Dumnezeu.

Arhimandritul Serafim Alexiev, Viața duhovnicească a creștinului ortodox, Editura Predania, 2006, p. 37

Contact Form Powered By : XYZScripts.com